Acceleraționismul – Capcană sau Soluție?

Incorect Politic
Ianuarie 7, 2020

Acceleraționiști din SUA

Acceleraționismul

 

Preluat de pe Naționaliști.ro

Acceleraționismul este ideea că cea mai bună cale de a atinge obiectivele naționaliste este să accelereze declinul sistemului actual. Se presupune că aceasta va avea două efecte. În primul rând, accelerarea va slăbi capacitatea sistemului de a menține puterea, inclusiv de a oprima dizidenții. În al doilea rând,va supăra și va trezi masele albe, făcându-le mai receptive la mesajul nostru.

Accelerationismul este adesea asociat cu maxima, „Mai rău este mai bine.” Ca o afirmație categorică, „Mai rău este mai bine” este doar o contradicție în termeni, precum „Rău este bine”, „Noaptea este zi” și „Pierderea câștigă.” Dar există un sens calificat în care această maximă este adevărată: Ceea ce este mai rău pentru sistemul actual este în general mai bun pentru dizidenți. Știm cu toții că sistemul merge într-o direcție greșită: demografic, cultural, economic și politic. Cu cât aceste probleme se manifestă mai devreme, dizidenții mai curând pot avansa cu alternative – iar rezistența la planurile noastre se va prăbuși mai repede.

Mai mult, actualul sistem politic nu oferă decât două opțiuni: Stânga, care dorește să accelereze „progresul” spre o defalcare socială completă și Dreapta, care dorește doar să încetinească procesul și poate să-l pună pe fundații economice și sociale mai ferme. Astfel, acceleratorii ajung la concluzia că ar putea fi mai bine să avem stânga la putere, căci se destabilizează și grăbește sfârșitul sistemului.

Apoi vorbesc despre broasca. Nu, nu Pepe. Nu, nu cea cu scorpionul. Nu, nu broasca cântătoare din desenul animat Warner Bros. Broasca din tigaia cu apa. Dacă doriți să fierbeți o broască, trebuie să o faceți încet, așa că nu își dă seama ce se întâmplă și să sară din tigaie. Prin încetinirea „progresului”, dreapta principală îi atrage pe broaște într-un fals sentiment de securitate. Dar stânga, prin accelerarea procesului, ar putea determina broaștele să se antreneze și să sară din tigaie etc.

Dar nu tot ce este rău pentru sistem este bun pentru dizidenți. Războaiele, prăbușirile economice și calamitățile naturale pot afecta dizidenții, precum și autoritățile. Scăderea încrederii în guvern și în mass-media ajută în mod evident dizidenții. Însă, o scădere a încrederii sociale peste hotare ar consolida probabil cine deține puterea. Când a ajuns stăpânirea neagră în Africa de Sud și Rhodesia, dezastrele continue nu au galvanizat auto-determinarea albă, ci au dus la o prăbușire aproape completă a moralului și rezistenței albe.

Mai rău (pentru ei) nu este neapărat mai bun (pentru noi). Mai rău este uneori doar mai rău. Așa că rugăciunea pentru vești proaste – sau promovarea activă a rezultatelor proaste – pare o modalitate foarte nechibzuită de a crea o lume mai bună. De fapt, seamănă cu atentatul sinucigaș: un act al unui popor redus la deznădejde și disperare după un tren lung de înfrângeri.

Atunci de unde vine acceleraționismul? Începe ca un mecanism psihologic pentru a face față înfrângerii. De exemplu, imaginați-vă că ați fost convins că pentru americanii albi este foarte important ca Mitt Romney să-l învingă pe Barack Obama în 2012. Când Romney a pierdut, s-ar putea să vă consolați cu gândul că poate încă patru ani de Obama nu va fi atât de rău defapt, de vreme ce ar putea accelera declinul sistemului și ar ajunge pilula roșie la mai multă lume. Nu este o poziție nerezonabilă.

Dar există o distincție importantă aici. Există o uriașă diferență între (1) a face ceea ce cineva crede că este corect, suferind o înfrângere, și apoi sperând, în retrospectivă, că consecințele proaste pe care ai încercat să le respingi ar putea grăbi eventualul triumf al adevărului și al binelui – și (2) luând acceleraționismul ca prim principiu și promovând activ idei și politici proaste, deoarece credeți că acestea vor grăbi triumful adevărului și binelui.

 

De exemplu, acceleraționismul a stat la baza schemei lui Brenton Tarrant de a folosi terorismul pentru a provoca reprimarea de către stat a libertății de exprimare, a drepturilor de armă și a discursului pro-alb deschis – cu presupunerea că acest lucru ar provoca o revoluție naționalistă – o revoluție care ar fi oarecum organizată fără capacitatea de a comunica și într-un fel triumfa fără acces la arme. Da, planul lui era într-adevăr atât de stupid. Nu câștigăm pierzându-ne libertatea de exprimare, dreptul nostru de a purta arme sau dreptul nostru de a ne organiza și de a participa la viața politică. Așa pierdem.

În 2008 și 2012, am susținut că alegerea lui Barack Obama ar fi mai bună pentru naționalismul alb decât alegerea lui John McCain și a lui Mitt Romney. La urma urmei, McCain și Romney nu ar fi făcut nimic pentru a opri imigrația și declinul demografic al albilor. În schimb, ei ar fi pus pur și simplu fețe albe pe un sistem anti-alb și ar fi atras Dreapta în compracență. S-ar putea să fi făcut și funcția antisistem mai eficientă. Obama, în schimb, a pus o față non-albă pe un sistem anti-alb. El a făcut o deposedare albă vizibilă. Fiind de stânga, el a fost, de asemenea, mai probabil să împingă prea departe, prea repede și să destabilizeze sistemul. M-am gândit că McCain și Romney nu oferă nimic naționalistilor albi, dar Obama ne va oferi oportunități de progres. Deci nu m-am opus lui.

Puteți numi acesta acceleraționism dacă doriți. În același timp, nu am votat pentru Obama, deoarece există o diferență între a spera și a ști că binele va ieși din rău. Cred că este datoria noastră să facem binele și să luptăm cu răul. Dacă zeii vor să transforme răul în bine, asta stă în puterea lor, nu a noastră. Mai mult, știam că votul meu individual nu s-ar fi contat oricum, așa că m-aș fi simțit nebun să-mi pierd timpul la vot. Dincolo de asta, aș fi simțit că ar fi o alegere murdară, chiar și un vot lipsit de sens dat pentru Obama.

Mai mult, dacă Obama ar fi aplicat politicile promovate de democrații de astăzi – și anume cenzurarea naționalistilor, confiscarea armelor și desființarea frontierelor – și McCain sau Romney s-ar fi opus acestor politici, i-aș fi sprijinit cu entuziasm.

În 2016, am avut o atitudine foarte diferită față de candidatul republican, pentru că Donald Trump s-a rupt de ortodoxia republicană privind imigrația, comerțul liber și politica externă. El apăra restricțiile de imigrare, protecționismul și o politică externă a Americii. Acestea au fost problemele noastre. Pentru noi a fost un câștig imens când Trump a creat pur și simplu o dezbatere despre aceste idei, pentru că niciunul dintre ceilalți candidați nu ar fi făcut acest lucru și putem câștiga astfel de dezbateri. De asemenea, rețineți că acesta a fost un câștig pentru noi indiferent de ce s-a întâmplat în continuare – dacă Trump a câștigat sau a pierdut alegerile, indiferent dacă Trump a reușit sau nu a reușit să-și pună în aplicare politicile. Dar, desigur, am dorit ca Trump să câștige alegerile și apoi să triumfe asupra congresului, a presei și a statului adânc pentru a construi zidul și a pune America pe primul loc, pentru că ar fi fost „victoria” noastră. Nu este o victorie completă, desigur. Dar ar fi fost un pas semnificativ în direcția corectă.

Astfel, nu am avut răbdare pentru discuții acceleraționiste în 2016. De fapt, am auzit oamenii spunând că poate ar trebui să o susținem pe Hillary Clinton, ca să accelerezi lucrurile. În acest moment mi-a fost clar că acceleratismul s-a mutat dintr-un mecanism de coping într-o „strategie” toxică, care în principiu se ridică la axioma  „Câștigăm prin pierdere”. Ar fi fost perfect înțeles să înaintăm astfel de idei dacă Trump ar fi pierdut defapt. Dar când ideile noastre amenințau să câștige, a fost culmea perversității să ne sugereze că smulgem înfrângerea din fălcile victoriei, deoarece cumva câștigăm pierzând.

Nu, de fapt pierdem pierzând. Când pierdem, putem desigur să sperăm că, cumva, zeii sau „istoria” ne vor transforma înfrângerile în condiții pentru viitoarele victorii.

Dar până la urmă, putem câștiga doar câștigând.

Originalul în engleză pe counter-currents.com