FABULA OGLINZILOR

Victor Grigor
Incorect Politic
Ianuarie 14, 2025

FABULA OGLINZILOR

( după Grigore Alexandrescu)

Am citit cândva, odată, nu mai știu în care carte,
Că-într-o țară-îndepărtată, însă nu foarte departe,
Frumuseții frumusețe voie nefiind a-i spune,
Toți fură-obligați să-învețe s-o numească urâciune!

Și, cu-aceeași fermitate-n patima egalității,
Pentru-a împărți dreptate printre toți membrii cetății,
Și-urâciunii_urâciune nimeni n-avu voie-a-i zice,
Ci al frumuseții nume pe-a ei frunte doar s-aplice!

Ca și firea mai timidă să-și poată-însuși dresura:
La frumos, ochii să-închidă ; la urât, să-și țină gura..
Și fiindcă oglinzi în țară spre-a se observa, n-aveau,
Toți drept adevăr luară numai ceea ce-auzeau:

Căci și gârla-având pornirea de-a străbate-acea cetate,
După cum vru stăpânirea, purta unde-întunecate,
Încât chiar și cu neonul să le luminezi de-ai vrea,
Să nu izbutească omul fața-n apă-a și-o vedea!

Astfel că se ajunsese ca toți oamenii pociți
Cu belșug de frumusețe să se creadă-împodobiți,
Iar acei ce șansă-avură frumusețe să posede,
Derutați de conjunctură, că-s urâți să-ajungă-a crede!
…………………………………………………………………

Dar după o vreme lungă de treizeci și cinci de ani,
De făcut din teacă pungă, doar spre-a o goli de bani,
Când stăpânii țărișoarei preschimbate-n colonie
Savurau moartea onoarei nației de pe-a ei glie,

Nu știm clar prin ce minune ori ce fastă întâmplare,
Orișicâte lume-ar spune cu gurița ce o are,
Dup-o noapte-întunecată, apăru pe țărm din zare,
O corabie-încărcată cu oglinzi strălucitoare…

Mulți locuitori ai țării că simțeau sau nu chemare
Din sclavia-inversării să-și mai caute scăpare
Vizitând locu-acostării și-inspectându-l, cu mirare,
Remarcară-n prundul mării mii de-oglinzi și oglinjoare

Și, surprinși din cale-afară că-și vedeau fața frumoasă
Într-atât se bucurară că-și luară multe-acasă:
Ca să dea astfel de știre celor dragi și-apropiați,
Printr-o singură-oglindire, ce cumplit fură-înșelați!

Însă alții, dintr-odată, precum ceara se făcură,
Urâciunea reflectată-n cătătoare de-și văzură_
Semn că lumea-alienată, prin care forțați trecură,
O simțeau încorporată ca pe-a doua lor natură
…………………………………………………………..

Când aflară dregătorii de-întâmplarea minunată,
Toți simțiră piatra morii de-al lor gât că-i atârnată
Și, degrabă porunciră nori de pietre-a se-arunca
Înspre cei ce-și regăsiră frumusețea-astfel prin ea;

Și oglinzile deîndată să se spargă ordonară:
Ca să piară, sfărâmată, frumusețea-n lume iară!….
Multe firi atunci aflară ce fragil alcătuite
Sunt, când, brusc, se disipară-n multe cioburi ascuțite…

Dar acela ce porunca nu voi ca s-o asculte,
Preferând să-îndure munca nesfârșitelor insulte,
Luminoasa reflectare dintr-al său suflet frumos
Și-o răsfrânse și spre-aceia ce-l aveau hâd și-urâcios,

Fiindcă cel ce frumusețe are-n suflet, negreșit,
Se comportă cu noblețe chiar cu cei ce l-au lovit
( Ce, cuprinși de-abrutizare, prin al lor filtru mundan,
Văd în orice suflet mare un „nebun” și-un „șarlatan”!)

MORALA
Când lumina de la Soare luminează un popor
(Obligat, prin uzurpare, să stea-n umbra tuturor)
Chiar și printr-o reflectare ce-l atinge-întâplător,
Nu-s pe lume forțe-n stare să-l mai țină sub zăvor !