Incorect Politic O Publicație Dizidentă
Incorect Politic
Ianuarie 11, 2025
Ioan ROȘCA – Reformă, Revoluție, Justiție
Suntem agresați intensiv de propaganda mercenarilor mediatici. Dar nici pe canalele pe care se mai pot exprima critici anti-sistem nu mai primim, de mult, decât lirică găunoasă, o dezlănțuire neputincioasă de revoltă, prin șarje inconsistente, care denunță pertinent dar sățios racilele constatabile… dar nu propun decât pseudo-soluții. Că am eșuat într-o în fundătură civilizațională o arată și tăcerea intelectualilor, cei care odinioară se simțeau mandatați să corecteze viciile istoriei, iar azi încep să evite, smeriți, sterila lătrătură. Constatându-mă și eu în această postură penibilă, ca agitator civic ce denunță ce nu-i convine dar nu poate arăta cu ce ar înlocui, am încercat în acești ani să organizez un repertoriu de măsuri pe care le-aș lua dacă aș ajunge la putere— supunându-mă la acest exercițiu numai ca să văd dacă chiar știu de ce mă aflu în treabă.
Reformulate continuu, ideile mele reformatoare nu au rezistat însă presiunii criteriilor contradictorii — care sălășluiesc într-o singură conștiință. Lesne intuiesc implauzibilitatea găsirii unei formule „juste” pentru o colectivitate de actori plasați de viață în tot felul de posturi…
Nu voi analiza aici metodic de ce și cum am ajuns în acest hău umplut cu amăgiri ofilite, ci voi încerca să deschid o perspectivă explicativă, scrutând o pistă — exemplu de naufragiu inevitabil al năzuinței spre un altfel confuz. Amintesc doar în treacăt că primul izvor de neputințe este contradicția dintre nevoile/interesele/aspirațiile individului și legitățile/interesele comunității (a se vedea vestita dilemă a prizonierilor). Oricât s-ar perfecta implantarea intereselor colective în conștiințe, acestea vor rămâne în slujba ființelor purtătoare, sprijinind descurcarea care satisface nevoile corpului animalic și fabricarea sensurilor motivante, întru satisfacerea nevoilor sufletului.
Contrapunerea paradoxantă dintre puseurile împlinirii personale și asumarea participării voluntare e deja de ajuns pentru a ne arunca în perplexitate. Dar chiar dacă uităm de existența (devenirea) ființei stabile înzestrată cu conștiință plastică și rămânem la nivelul socialității, căutând optimizarea regulilor de joc, nu dăm peste o problemă (măcar progresiv) solubilă, ci peste o plasă de criterii/nevoi/perspective contradictorii, care țes un sistem măcinat de absurditate. Așa cum șarpele nu-și poate înghiți capul și Dumnezeu nu se poate face și pe El, omenirea nu se poate reconstrui din nimic (supra-revoluționar), fiind silită să se transforme progresiv, trebuind să fie ce nu vrea. Inerție a devenirii care atomizează și planurile de reconstituire ce nu sunt absurde în principiu, dar presupun „marea resetare”.
Ca atare, dacă nu vine după o catastrofă, un „proiect de societate” nu poate determina (prin postulare) o nouă alcătuire a vieții, ci trebuie să conceapă un lanț de mutări care să poată duce, pas cu pas, către punctul vizat. Planificare vădit iluzorie, căci nu poate fi evitată intervenția nenumăratelor elemente/fenomene noi, imprevizibile, incontrolabile. Reformatorii, vor, nu vor, sunt condamnați la demagogie. Sau, ca în cazul experimentului comunist, sunt activiști lipsiți de scrupule, reduși la cinism. Transformare prin mutilare, spre orice, pentru orice.
Puținele încercări de a formula programe coerente/credibile nu fac distincția între măsurile ce pot fi implementate imediat (reprezentând pași transformativi, pregătitori) și cele esențiale în fiziologia vizată, dar realizabile numai după o anumită fază/etapă a transformării. Nu voi face nici eu această filtrare temporară a verosimilității în exercițiul care urmează, lăsând cititorilor (ne)plăcerea de a tranșa temporalizarea fezabilității.
Trec (asumat de iute) de la nivelul procesual/procedural la acel structural al dificultății ingineriei civilizației: neputința de a înfrunta complexitatea excesivă (care ar fi trebuit să ne îndemne să resimplificăm metodic existența socială, întru inteligibilitate și gestionabilitate). Nu știu pe ce s-ar baza încrederea că putem reglementa coerent/predictibil/fast anatomia și fiziologia unui organism ce cuprinde (ca celule) miliarde de oameni mult mai diferiți între ei (datorită formării conștiențiale în relație cu contexte variate) ca animalele — fabricate din naștere. Nici utilizarea calculatoarelor nu promite un real succes, dacă nu cumva considerăm mecanizarea viețuirii și uniformizarea aferentă un preț
Un proiect global ar trebui să combine cultivarea conștiințelor, cu ameliorarea relațiilor sociale, însănătoșirea mecanismelor instituționale, protejarea de influențe dinafara zonei emancipate. Ne paralizează însă complexitatea şi dacă ne oprim la nivelul redefinirii puterilor în stat (instrument dorit/pretins corector, care a devenit principala cauză/sursă a degenerării). Nu știe nimeni, de fapt nu poate ști, cum ar trebui acordate (constituțional şi practic) reforma administrației, cu a legislativului și cu cea a puterii judecătorești, financiare și mediatice. Populația nu e nici măcar conștientă de amploarea/adâncimea putreziciunii structurale. A învățat să critice în van politicienii, parțial și administrația (cu care însă pune la punct aranjamentele necesare descurcării), începe să mârâie și spre media, dar nu și spre puterea financiară (de care nici nu a auzit). Cum nemulțumiții nu vor (pot) să se uite în oglindă, nu vor da niciodată peste cauzele adânci, bio-conştienţiale, ale nereușitei viselor de emancipare morală. Mai ciudat pare faptul că nu au reperat activitatea distructivă, criminală, a aparatului juridic. Poate pentru că nu s-au confruntat suficient de des cu el. Poate pentru că încrederea în paznicii legii le-a fost inoculată cel mai insistent. Rămâne ciudat că nu s-a strigat încă „Jos juriștii”. Deși armata de procurori, judecători, avocați, notari, sistemic asociată cu tagma legislatorilor, în folosul uzurpatorilor, fac imposibilă evadarea.
Dacă victimele : „justiției” nu sunt capabile să imagineze o reală răscoală, la ce să ne așteptăm la cei care îşi câștigă pâinea în mlaștina “dreptului”, paraziții placebo-ului legalist? Chiar şi cei care ajung în conflict cu sistemul (ca doamna Şoşoacă, care îşi convertește neputința în turbare) nu pot imagina o adevărată smulgere din ghearele farsei judiciare, care le-a permis să-și hrănească pruncii şi de care le depinde supraviețuirea/bunăstarea.
(A se vedea discuțiile despre reformarea Curții Constituționale, în locul înțelegerii inadmisibilității funcționării ei). De aceea unii propun doar cârpeli sau propovăduiesc o aiurită meritocrație sau o utopică invadare a sufletelor cu buna credință; neputând nici măcar jindui la răsturnarea ansamblului regulilor de joc, militează pentru schimbarea jucătorilor…..
Nu are cine să susțină măsuri ca:
1. Curățirea întregului aparat juridic, prin epurarea paraziților nedreptățirii sistemice, scoțând din cale orice protecție a impunității prin prescriere; studierea vechilor dosare şi eliminarea (pedepsirea aspră) a judecătorilor care au dat sau dau sentințe injuste, a procurorilor care au favorizat infractori și inculpat nevinovați (sau o fac în continuare); tratarea similară a avocaților care şi-au trădat sau își trădează/mulg clienții; monitorizarea (arhivarea) deschisă publicului a tuturor actelor procesuale; formarea și selecția juriștilor (prin examinări pe baza unor cazuri propuse spre rezolvare); eliminarea privilegiilor acordate paznicilor legii (pensii speciale etc.)
2. Simplificarea legii, încât să poată fi cunoscuta de toți cei obligați să o respecte si introducerea educației juridice în programa școlară — încât să se poată ajunge la eliminarea nevoii de avocat parazitar, oprind favorizarea judiciară a îmbogățiților; asigurarea gratuității serviciilor juridice cu adevărat necesare; stârpirea escrocheriei notariale — notificarea gratuită a oricărui act fiind făcută cu instrumente monitorizabile;
Ca să nu mai vorbim chestiuni mai dificile/problematice, ca:
3. Condamnarea legilor injuste din trecut și cercetarea efectelor lor, cu eliminarea prescripției; revoluționarea cadrului normativ pe baza unei Constituții de împuternicire reala a Cetățenilor, care sa apere libertățile fundamentale ce permit prezumarea acordului fiecăruia la normare cu protecția fiecăruia de actele incorecte ale altora; depășirea racilelor democrației directe (costuri, votare neinformată, instabilitate și incoerență) folosind capacitatea noilor tehnologii de comunicare, plasate sub monitorizare publica;
4. Constituirea unei “membrane naționale” , care, fără a bloca fluxurile economice şi culturale benefice, să protejeze (ca o carantină împotriva virușilor) organismul sănătos, pe care l-a realizat o normativitate locală fastă, de influențe distructive , să apere anticorpii naționali de atacurile rechinilor ce bântuie după profit parazitar în oceanul lumii ; realizarea unui “mai bine ca afară” presupunând suveranitate normativă incompatibilă cu mondializarea (dacă nu apărăm o socialitate superioară de osmoză, nu mai rămâne decât să așteptăm însănătoșirea şi mai iluzorie a întregii lumi… ).
5. Să găsească (în “dreptul civil”) un just echilibru între logica solidarizării cu cel nedreptățit de altul şi logica non-intervenției în ciocnirile inter-personale; să instituie (“în dreptul penal”) un echilibru între logica protejării potențialelor victime ale agresiunilor şi logica libertății neîngrădite de frică ; până când ne va copleși bunăstarea generală, putând slăbi intimidarea doar sporind convingerea, cu prețul inoculării unor valori în conștiințe… deci înlocuind teroarea cu manipulare. Etc Etc.
E doar o incursiune superficială, printr-un sector al realității. Dar cred că ajunge, pentru a sugera adâncimea hăului de sub pretențiile de reformă politică — pe care ei îl ascund ca își acopere lucrarea iar noi …. ca să nu amețim.
Analiza analizei
Ioan Roșca propune un text profund critic la adresa societății contemporane, în special în ceea ce privește lipsa de coerență și viabilitate a inițiativelor reformatoare, fie ele juridice, sociale sau politice. Textul poate fi analizat și comparat cu ideile altor autori pe mai multe direcții, subliniind principalele teze sociale și juridice reformatoare. Iată o sinteză:
1. Tezele centrale ale textului lui Ioan Roșca
a) Critica reformatorilor și a demagogiei reformatoare
Roșca susține că societatea este blocată într-un „hău al amăgirilor”, în care cei care propun schimbări se confruntă cu paradoxuri, incoerențe și o complexitate socială care face imposibilă realizarea unor proiecte revoluționare coerente. Reformele sunt fie „demagogice”, fie „cinice”, fără să aducă schimbări reale. El exemplifică acest eșec cu experimentele comuniste, care au dus la „transformare prin mutilare”.
b) Complexitatea excesivă și imposibilitatea unui proiect global
Autorul argumentează că societatea modernă este prea complexă pentru a putea fi reglementată coerent și predictibil. Complexitatea structurală face ca orice încercare de reconstrucție globală să fie sortită eșecului, iar soluțiile propuse (cum ar fi meritocrația sau reformele constituționale) sunt fie utopice, fie insuficiente.
c) Rolul aparatului juridic în perpetuarea inechității
Roșca subliniază că sistemul juridic, văzut de mulți ca un „paznic al dreptății”, este de fapt un actor principal al „mlaștinii dreptului”. Acesta funcționează în interesul celor privilegiați și împiedică orice evadare din sistem. Propune măsuri radicale, precum epurarea sistemului juridic, simplificarea legislației și eliminarea „privilegiilor juriștilor”.
d) Necesitatea unei „resetări sociale” prin pași progresivi
El sugerează că o reformă reală ar trebui să fie etapizată, plecând de la simplificarea structurii sociale pentru a o face inteligibilă și gestionabilă. Totuși, subliniază că această „marea resetare” este extrem de dificilă, deoarece fiecare etapă este influențată de factori imprevizibili.
2. Comparație cu alți autori și perspective similare
a) Critica sistemului juridic
Roșca își găsește un aliat în ideile lui Michel Foucault, care în “A supraveghea și a pedepsi” expune modul în care sistemul juridic, în tandem cu cel carceral, funcționează ca un instrument al puterii dominante. Foucault ar putea fi de acord cu ideea că „paznicii legii” sunt parte a unui mecanism mai larg de control social. Totuși, spre deosebire de Roșca, care propune soluții punctuale, Foucault se limitează la analiza structurală a puterii fără a indica direcții concrete de reformă.
b) Complexitatea societății și critica utopiilor
Ideile lui Roșca despre imposibilitatea unui proiect global pot fi comparate cu cele ale lui Karl Popper, care, în “Societatea deschisă și dușmanii ei”, critică utopiile și proiectele sociale grandioase, propunând în schimb reforme pas cu pas, bazate pe analiza critică a problemelor. Roșca, deși admite nevoia de reforme graduale, este mai pesimist cu privire la eficacitatea lor.
c) Eșecul intelectualilor și al spiritului civic
Roșca denunță tăcerea intelectualilor, asemănător cu ceea ce Václav Havel a făcut în “Puterea celor fără de putere”. Havel identifică în „apatia cetățenilor” și în conformismul intelectualilor una dintre cauzele stagnării societăților totalitare. Totuși, Havel pune accent pe rolul disidenței și al acțiunilor simbolice, în timp ce Roșca pare mai dezamăgit de posibilitatea reală a unor astfel de mișcări.
d) Justiție și reformă juridică
Programele propuse de Roșca, precum epurarea aparatului juridic și simplificarea legislației, rezonează cu ideile lui Friedrich Hayek, care, în “Drumul către servitute”, argumentează că un sistem de legi clare și generale este esențial pentru menținerea libertății. Totuși, Hayek ar fi probabil sceptic față de natura radicală a unor propuneri ale lui Roșca, cum ar fi revizuirea trecutului juridic și pedepsirea retroactivă a judecătorilor.
3. Perspectiva originală a lui Ioan Roșca
Roșca combină o critică profundă a structurii sociale actuale cu o reflecție asupra limitelor reformelor. Ceea ce îl diferențiază de alți autori este:
- Intersecția dintre analiza bio-conștiențială și cea socială: Roșca integrează dimensiuni psihologice și filozofice, vorbind despre „nevoile sufletului” și contradicțiile dintre aspirațiile individuale și cele colective.
- Acuzațiile explicite asupra sistemului juridic: Spre deosebire de mulți critici ai societății, Roșca se concentrează pe rolul aparatului juridic ca principal obstacol în calea reformelor.
4. Concluzii și implicații
Textul lui Ioan Roșca este o critică virulentă a utopiilor sociale și a demagogiei reformatoare, în același timp fiind o pledoarie pentru o resetare structurală etapizată. Deși aduce idei valoroase și originale, acestea sunt marcate de un pesimism profund, care contrastează cu abordările mai optimiste sau mai sistematice ale altor autori. În cele din urmă, Roșca ridică întrebări fundamentale despre natura reformei sociale, dar lasă cititorul fără o direcție clară sau o speranță tangibilă. (chatgpt)
