La Pas prin Frăția de Cruce (27)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Noiembrie 24, 2024

La Pas prin Frăția de Cruce (27)

La cărămidărie

Alt punct de lucru al nostru a fost cărămidăria, ce se afla peste drum de grădina de pomi a închisorii. A fost punctul cel mai apropiat de noţiunea de şantier legionar, organizat tot de Frăţie.

Plecam dimineaţa în marş pe şosea până la cruce, ziceam în genunchi o rugăciune, apoi coboram în locurile de lucru. Pământul pentru cărămizi îl luam din râpa deasupra căreia au fost cei 44 de legionari împuşcaţi. Era un pământ roşu, ziceam noi, înroşit de sângele lor.

Pământul era dus pe tărgi, într-o groapă aproape de un canal – săpat de noi – cu apă din Vasluieţ. Canalul zăgăzuit era mai sus decât groapa, deci puteam folosi un furtun. Călcam apoi pământul şi-l frământam cu picioarele goale până se ţinea, apoi era dus pe tărgi la mesele de cărămidari şi îndesat în forme. Cărămizile erau puse pe arii la uscat, întoarse să se usuce bine, apoi aşezate în stive lungi acoperite cu paie. În octombrie, când s-a răcit vremea le-am aşezat în cuptoare lungi şi au fost arse cu paie la început, apoi cu lemne aduse din păduri şi la urmă cu cărbuni. Se depăşise un milion de cărămizi. Maiorul Muscă vroia să înconjoare închisoarea cu un zid înalt. Noi speram că va fi folosită pentru vreo biserică, şcoală sau spital. Nu ştiu la ce s-au folosit, dar pe mii de cărămizi am întipărit semnul gărzii şi fiecare Frăţie şi-a pus pecetea ei şi fiecare frate şi-a înscris numele măcar pe o cărămidă.

Educaţia noastră

Nu am uitat niciodată cine eram şi pentru ce eram acolo. Ne-am constituit imediat ce am ajuns într-o singură unitate, după principul că nu eşti legionar decât făcând parte dintr-o unitate, Frăţie. La început criteriul era după lotul în care am sosit la noua închisoare. Mai apoi după camera în care dormeam, iar la urmă după vârstă.

Eram şi aici tineri între 13 şi 20 de ani, majoritatea elevi din clasele mici, până la absolvenţi de liceu şi studenţi. Erau între noi mulţi tineri muncitori, foşti ucenici la cele mai diferite meserii precum şi tineri ţărani din satele ţării.

Aşa cum se întâmplă întotdeauna, unde există o comunitate bazată pe dragoste şi într-ajutorare, se produce o omogenizare a nivelului intelectual. Astfel se făcea ca ucenici cu carte puţină sau ţărani cu şi mai puţină carte, după ani trăiţi între intelectuali, să gândească şi să se comporte ca aceştia.

Spre toamnă ne-am împărţit în unităţi mici, de 10-15 membri, după gradul de pregătire legionară.

Intrasem în închisori, unii cu ani de vechime în Frăţia de Cruce, alţii ca începători. Trebuiau cunoscute principiile legionare, legile şi poruncile legionare, istoria mişcării şi a Frăţiilor de Cruce. Luasem legătura cu fraţii de cruce de afară şi în primul rând cu Frăţiile din Vaslui, Iaşi şi Galaţi, care ne-au adus cărţile legionare de căpătâi. Fraţi de Cruce din aceste Frăţii stăteau zile întregi cu noi la lucru şi şedinţe – îmi aduc aminte de Stamate din Vaslui – după cum unii dintre noi participau la şedinţele lor, ţinute în împrejurimile Vasluiului. Obţinusem aprobarea comandamentului pe ţară al Frăţiilor, pentru a se depune în închisoare legământul de frate de cruce şi ne pregăteam pentru iarnă să facem acest lucru când vom avea mai mult timp liber.

Puneam mare preţ pe închegarea unei sfinte Frăţii între noi, bazată pe o cunoaştere deplină a tot ce era bun sau mai puţin bun în fiecare dintre noi. Pentru asta o mare atenţie dădeam „momentului prieteniei”, când fiecare îşi povestea viaţa de până atunci, cu păcatele şi împlinirile ei. Ne luam pedepse pentru greşelile ce le comiteam faţă de principiile creştine şi legionare.

Duminica mergeam la biserică. Clădirea era prevăzută cu o capelă mare, unde venea un preot plătit de închisoare să facă slujbă. Chiar numai la atâta se limita: era un slujbaş. Îşi aducea un psalt cu el, nu stătea de vorbă cu nimeni. Pretindea să fie însoţit de un gardian tot timpul şi a refuzat să slujească la altar alături de părintele Duminecă Ionescu, preot deţinut dintre noi. N-a fost în stare să vadă în noi decât nişte deţinuţi, care după cele ce ne spunea el în predică, trebuia să-şi plângă păcatele şi să-şi ceară iertare de la stăpânire. Nu putea pricepe cum nu eram înspăimântaţi şi preocupaţi de condamnările noastre şi de dorinţa de a ieşi din condiţia umilitoare de deţinut.

Îl aveam însă la dispoziţie pe părintele Duminecă, la care alergam pentru orice trebuinţă sufletească şi pe bădia Papacioc, instructor legionar de la Braşov, aromân de origine, la rândul lui ucenic, de al lui Traian Trifan, cu preocupări de desăvârşire creştină, care venea nu numai la şedinţele noastre, dar şi cu noi la muncă şi care în prezent, când scriu, nu-i altul decât părintele Arsenie, stareţul mănăstirii Techirghiol.

Pentru completarea educaţiei creştine aveam Biblia şi alte cărţi de suflet dintre care îmi amintesc:

„Viaţa lui Isus” de Giovani Papini, „Omul, fiinţă necunoscută” de Alexis Carel, „Patericul”, „Urmarea lui Isus” şi alte cărţi pe care le citeam la şedinţe şi în afara lor. Privind această viaţă în perspectivă istorică, am ajuns la concluzia că regimul antonescian a făcut un lucru extraordinar, fără să vrea: adunând atâţia tineri la un loc.

După estimarea noastră prin 1942-43 număram patru, până la cinci mii de tineri şi, asuprindu-ne, ne-a dat posibilitatea de a ne face educaţie creştină-naţională cum nu am fi putut-o face afară, educaţie absolut necesară în rezistenţa anticomunistă de mai târziu.

Activitatea culturală

Nu eram străini nici problemelor culturale româneşti şi ale lumii. Revista „Gândirea” o aveam pe masa noastră precum şi manuale şi cărţi ale literaturii române şi universale. Atunci am intrat în legătură cu Cronin, citind „Cheile împărăţiei” şi „Citadela”. Din când în când ţineam câte o serbare. Închisoarea era prevăzută cu o sală mare de spectacole, cu o scenă potrivită. Îmi aduc aminte de corul aviatorilor, condus de şeful lor, Marin Constantin; cu voci frumoase şi omogene. Uneori
prezentau şi câte un cântec ironic la viaţa din închisoare, în care nu era uitat domnul colonel Muscă, care era nelipsit de la serbare şi care se simţea tare flatat.

Macedonenii se prezentau cu cântece specifice lor, între care frumosul cântec „Picurar, mini mneram”, fără să uite imnul lor, „Părinteasca dimândare”. Corul general al închisorii era condus de Cărăuşu de la Bacău şi Bălan al nostru de la Făgăraş. Care se pricepeau făceau comunicări religioase, istorice, literare, filosofice. Personal am făcut o comunicare comemorând 500 de ani de la lupta de la Sântimbru, unde în 1442, Ioan Corvin a fost învins de turci, neavând armată pentru că ţăranii au fost măcelăriţi cu cinci ani în urmă cu prilejul Răscoalei de la Bobâlna.

Am încheiat comunicarea insistând asupra învăţământului istoric şi anume că aşa păţeşte un conducător, care ucide şi asupreşte tocmai pe cei care ar fi luptat pentru el. De asemenea s-a evocat în altă comunicare lupta românilor ardeleni în procesul Memorandumului din 1892 la cincizeci de ani scurşi de atunci, iar eu am cântat pe scenă doina lui Vasile Lucaci, „Plânge-o mierlă prin păduri”.

S-au jucat câteva piese de Vasile Alecsandri şi nu se putea ca prahovenii să nu se lupte pentru a aduce pe scenă pe Caragiale. Fraţii Caba au făcut decorul, n-am văzut de atunci nici un Caţavencu mai autentic decât Nucu Niculescu, un Trahanache mai încâlcit decât Caba cel mare, o Ziţă mai mahalagioaică decât Sile Georgescu şi o coana Veta mai tristă ca aviatorul Matei din Tecuci, un Spiridon, care să învârtă ţigara mai bine ca Dumitrescu din Basarabia de sud şi un Dandanache mai ramolit ca Nae Georgescu, tot prahovean. La spectacole invitam şi autorităţile din oraş, primăria, şcolile şi poliţia. Veneau o mulţime de elevi şi eleve de liceu şi-n pauze stăteam de vorbă.

Dumineca după amiază, când eram liberi, citeam sau mai degrabă ne duceam în grup de câte trei-patru inşi peste dealuri şi văi, prin crânguri, fără ţintă anume, minunându-ne de cât de frumoasă era lumea lui Dumnezeu, stând de vorbă cu paznici de câmp şi de la vii.

Toată lumea din jur ne cunoştea şi se obişnuise cu prezenţa noastră. Nu am fost supăraţi, nici de poliţie, nici de jandarmii din satele învecinate. Alte ori ne adunam în jurul vreunui muncitor sau ţăran mai bătrân, care ne povestea întâmplări din viaţa lui. Neuitată mi-a rămas întâlnirea de la grădina de legume cu neînfricatul Ciolacu, astăzi umilul monah Nectarie de la mănăstirea Brâncoveanu, de la poalele munţilor Făgăraş.

Odată, pe când mă aflam la dânsul, am fost martorul unui fapt inedit. În acelaşi cuib afară, în Bucureşti, activau doi legionari foarte buni prieteni. Unul căsătorit cu copii, a fost condamnat la 15 ani muncă silnică, prietenul său rămânând liber. Am fost martor când în lanul de cânepă şi-au schimbat identitatea. Cel liber a îmbrăcat zeghea cazonă, iar cel condamnat s-a întors la copiii lui luând identitatea celui liber. Şi a făcut cel liber întreaga condamnare şi sub comunişti, plus ani de Bărăgan şi colonii de muncă. Nici cel cu copii nu a scăpat, căci a fost arestat pe numele celui pe a cărui identitate o purta. A purtat fiecare povara camaradului său.

Am avut prilejul să fiu două săptămâni paznic la livada cu pomi cu bădia Papacioc şi o săptămână la pepenărie, la bostănărie, cum îi ziceam noi, cu un muncitor Roşu din Târgovişte. Mă rănisem la mână şi aşteptam să mi se vindece, ca să mă întorc la cărămidărie. De la bădia Papacioc am învăţat în câteva nopţi constelaţiile de pe cerul de septembrie, precum am avut şi prilejul de a cunoaşte de aproape sufletul acestui tânăr, cu vreo zece ani mai mare decât mine, suflet plin de poezie, dragoste şi sete pentru desăvârşire creştină.

Cât timp eram la câmpul de pepeni am fost martorul naşterii unui minunat cântec, cu care ne mângâiam noi, deţinuţii în închisorile comuniste. Pe coama dealului, ce iese din Vaslui de la fostele case domneşti ale lui Ştefan, venea o cărare cu iarbă, tocmai pe culme şi unde ne urcam noi seara şi noaptea. Simţi nevoia uneori să fii numai tu singur cu natura şi cu Dumnezeu. Se însera, soarele apunea dincolo de munţi şi le învăluia crestele în aur stins.

Tocmai mă gândeam că această privelişte a avut-o şi Eminescu, când a comparat munţii cu „fulger lung încremenit” şi numai din Moldova putea să o facă, că numai de aici se pot vedea munţii înroşiţi spre apus. Mai departe, pe cărare, două umbre (fraţi) cântau, se opreau şi scriau. Când am ajuns la ei tocmai cântau versiunea ultimă a cântecului. Erau Nicolae Călinescu şi Cărăuşu, şi astfel am fost primul martor al acestui cântec, pe care l-am cântat mulţi dintre cei de atunci în învolburata noastră
viaţă. Îl redau în întregime:

Se coboară peste creste linişte de rugăciune.
Ca-ntr-o tainică poveste soarele în munţi apune.
În pribeaga mea cărare tremură un vânt hoinar
Gându-mi fuge-ndepărtare peste câmpul solitar.
Mi te văd în vis, măicuţă, mi-e atâta dor de tine.
Am plecat de mult de-acasă rătăcind pe căi străine.
Către Tine-acum, Părinte, pentru-n strop de fericire
Îţi înalţ un psalm fierbinte: “Izbăvire, izbăvire”.