La Pas prin Frăția de Cruce (21)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Noiembrie 16, 2024

La Pas prin Frăția de Cruce (21)

S-a purtat aşa de mieros că ne era teamă că ne va elibera, căci avea acest drept, dar numai bine ne-a încadrat în mai toate articolele de crimă ale legislaţiei de atunci: crimă de constituire a unei organizaţii interzise, crimă de cotizaţie pentru scopuri duşmănoase, crimă de purtat uniforme interzise, crimă de confecţionare de însemne duşmănoase regimului, crimă de cântec a cântecelor interzise.

Dar lucrul acesta îl vom afla numai la proces a cărui dată era fixată pe la sfârşitul lui septembrie. Am fost întrebaţi de martori ai apărării. La repezeală am numit pe preotul greco-catolic Tonceanu, care ne cunoştea bine, fiindu-ne şi confesor şi pedagog la internatul liceului. După această formalitate nici capul nu ne-a mai durut de proces. Mergeam la lucru cu drag, povesteam, citeam şi comentam cele citite. 1/40T îl foloseam cum făceam şi în libertate de data asta cu cei care eram la un loc în cameră. Între timp are loc procesul elevilor ucenici de la Braşov, care primesc o lună-două de închisoare, cei mai mulţi fiind achitaţi. Le părea rău că ne despărţim aşa de repede. Cu o zi înainte de proces am aflat că a fost schimbat preşedintele Curţii Marţiale, colonelul Proca, cu un altul. Cu familiile noastre nu am putut comunica. Ne-au trimis vorbă, că au tocmit avocat pe un fost magistrat după nume Butoi, pe care-l plătiseră cu câte 3000 de lei fiecare, 3000 însemnând la vremea aceea preţul unei perechi de boi.

Avocatul nu a venit să se consulte cu noi decât cu câteva minute înainte de proces, într-o sală unde eram păziţi de soldaţi:

— Când voi începe să pledez, voi să cădeţi în genunchi şi să vă cereţi iertare că aţi greşit şi nu veţi mai face.

Am izbucnit într-un hohot de râs:

— Să ne cerem iertare, să cădem în genunchi, dar cu ce-am greşit noi, domnule?

Frăţie de Cruce din Suceava la închisoarea din Cernăuţi – 1941

Avocatul Butoi, care arăta aşa cum îi era numele, s-a înroşit la faţă, ne-a înjurat şi a plecat bombănind.

— Atunci îmi iau mâna de pe voi! Treaba voastră!

Şi aşa a şi făcut. La proces a bătut câmpii. Nu ştia nici măcar că trei dintre noi nici nu fuseseră la munte şi el îi băga în aceeaşi oală cu noi. În rechizitoriul procurorului am rămas năuciţi când am aflat câte crime făcusem.

Părintele Tonceanu, prezent ca martor, a atras atenţia Curţii că în boxă se află unii dintre cei mai buni elevi ai liceului şi de care ţara va avea nevoie în viitor. Ar mai fi vrut să spună ceva dar preşedintele i-a luat cuvântul.

Cel mai odios a fost însă procurorul, un locotenent tânăr, foarte bine îmbrăcat:

— Onorată instanţă, onorată Curte, la prima vedere aveţi în faţa dumneavoastră nişte tineri obişnuiţi, elevi. Dar sub această înfăţişare blândă se ascund nişte odioşi potenţiali criminali. Dacă au fost elevi buni, premianţi asta nu fiindcă aşa ar fi de la natură ci pentru că le-a dat ordin Horia Sima să fie aşa, să înşele buna credinţă a conducătorilor ţării pentru a-şi desfăşura activitatea lor criminală. Ce dovadă mai bună aveţi decât faptul că în aceeaşi organizaţie se află şi elevi şi muncitori, deci semnul unirii a două forţe criminale: legionară şi comunistă, care aşa cum s-a văzut la rebeliune, şi-au dat mâna pentru a împlânta un cuţit în inima României, acum când ţara-ntreagă duce un război sfânt împotriva bolşevismului. Aceeaşi concluzie poate fi trasă şi din faptul că la munte au mâncat în comun ca în comunism şi nu fiecare din ce a dus.

A mai spus multe, tot aşa, terminând cu cererea de a ni se da o pedeapsă exemplară cu circumstanţe agravante, căci nici acum de abia cu o oră în urmă, inculpaţii cântau cântece legionare. Era adevărat că am cântat, dar nu cântece legionare. Avea Tavi Popa o voce frumoasă şi ce puteam face aşteptând trei ore să ne vină rândul la proces decât să cântăm aria la modă atunci: “Tot ce-i românesc nu piere”. Venise un grefier la noi, care ne-a cerut să tăcem şi care s-a dus şi ne-a pârât.

Au luat cuvântul şi doi avocaţi legionari de la Făgăraş, Cergă şi Bâlborea, neplătiţi, care ne-au apărat la obiect:

— Onorată Curte, poate fi socotită cotizaţie legionară nişte bani strânşi pentru a cumpăra câteva pâini? Poate fi socotită activitate comunistă faptul că le-au mâncat împreună? Pot fi considerate corpuri delicte incriminatorii nişte icoane vechi de sute de ani, o cămaşă, fie ea şi verde, ţinută în ladă, sau o cruce, care pretutindeni e simbolul creştinătăţii?

Am încercat să iau şi eu cuvântul, dar preşedintele Curţii a răspuns că avem avocat.

După amiază ni s-a citit sentinţa de către grefierul pârâcios: „Gavrilă Ion – 10 ani muncă silnică pentru crimă de… 5 ani temniţă grea pentru crimă de… 3 ani pentru… Gardă, ia-l! Cosgarea Ion – – 10 ani muncă silnică pentru crimă de… 5 ani temniţă grea pentru crimă de Gardă, ia-l! Bălan Ion… Comşulea Vichente… Bărcuţian Moise… Haşu Laurian… Chiujdea Ion… Moldovan Constantin…
Benţea Aurel… Maniu Virgil… Stan Ilie şi Florea Victor … 5 ani temniţă grea pentru crimă de… 3 ani pentru… Gardă, ia-i!” Apoi grefierul se opri o clipă să răsufle.

— Dar cu mine, ce-i? Întrebă Tavi Popa cam ironic.
— Cum te cheamă?
— Popa Octavian.
— Popa Octavian, recidivist, 20 de ani muncă silnică pentru crimă de … – 10 ani muncă silnică pentru crimă de… 5 ani temniţă grea pentru crimă de… 3 ani pentru… Gardă, ia-l!

Cât de satisfăcut era grefierul care semăna cu Moş Irod, al nostru de la străjerie.

Cu aceste sentinţe ne-am întors acasă la închisoare, sosind odată cu cei care veneau de la câmp.

„Cum îi?” ne întrebă bădia Paul. Îi spunem cât am luat. „Cam mult”, îşi dădu el cu părerea, „Au cam sărit dincolo de cal”.

În zilele următoare au fost condamnaţi şi medieşenii, tot la ani mulţi, 10-15 ani muncă silnică. Dar cea mai mare aberaţie a fost condamnarea celor trei surori ale lui Caba, Spătaru şi Biriş la câte 15 ani muncă silnică, ele neavând decât vârsta de 14 ani fiecare.

Nu ne înspăimântau astfel de condamnări, noi le luam ca pe nişte glume proaste. Ba eram şi mândri de ele.

Când au venit fetele de la proces condamnate, noi băieţii eram în curtea închisorii la plimbare. Una din ele ni se adresă:

— Sâc, că nouă ne-a dat mai mult decât vouă!

Una din fete era sora lui Victor Biriş, fost diplomat la Ambasada Română din Italia, în 1940 şi care şi el era la închisoare la ora aceea. Acesta a reuşit să facă o sesizare, care a ajuns până la Benito Mussolini. Acesta a intervenit la gen. Antonescu pentru graţierea fetelor. Se spune că Mussolini ar fi exclamat: „Să condamni nişte fetiţe la mai mult decât vârsta lor, e o crimă!”

În ziua următoare a fost condamnat al doilea grup făgărăşean, în frunte cu preotul Uria şi cu bătrânul Perdi, tot între 10 şi 15 ani muncă silnică. De altfel începând cu toamna anului 1941, grupuri după grupuri de elevi, fraţi de cruce luau drumul închisorii. Curţile Marţiale dădeau condamnări după condamnări, unele de tot aberante. S-a ajuns la condamnarea unor copii de 10-11 ani, ca bunăoară cei din Câmpina, pentru activitate legionară. Şi toţi aceşti tineri luau în glumă şi râdeau în faţă de aceste condamnări.

În zilele următoare, aşa condamnaţi cum eram, mergeam la lucru cu bădia Paul la scos ceapă şi cartofi la Stupini, fredonând nepăsători cântecul: „Noapte bună, Mărioară, chiar şi luna s-a culcat. Pe Ionică-n astă seară în zadar l-ai aşteptat.”

La Aiud

Eram încă la Braşov când în oraş s-a sărbătorit cucerirea Odessei. Oraşul se bucura. Pentru noi victoria era un prilej de tristeţe. Nu eram nici unul de anii armatei, dar ne simţeam într-un fel vinovaţi că nu eram afară tocmai când ţara avea nevoie de noi.

Într-una din zile soseşte la închisoare poetul Radu Gyr. Fusese condamnat pentru „rebeliune” la nu ştiu câte zeci de ani închisoare, muncă silnică. Când a început războiul s-a cerut voluntar şi i-a fost aprobată cererea, de altfel singurului căruia i s-a aprobat. A luptat până la cucerirea Odessei, s-a întors în refacere cu regimentele victorioase, dar, în timp ce camarazii lui mergeau acasă, el a fost obligat să revină la închisoare. Aici, la Braşov la închisoare şi-a petrecut timpul de refacere. A mai repetat de vreo câteva ori voluntariatul, neavând norocul să fie ucis pe front, dar tot în închisoare l-a găsit 23 august 1944.

Pe la sfârşitul lui octombrie am fost trimişi la Aiud cu lanţuri la picioare. La plecare ne-am luat rămas bun de la Bădia Paul Cojocaru, care ne-a fost tot timpul ca un frate mai mare şi de la Radu Gyr. Pe Paul Cojocaru nu l-am mai întâlnit nici în închisoare şi nici afară. Auzisem doar că şi el rămăsese în închisoare, după 23 august, sub comunişti. Un lucru curios: în 1990 la o adunare a Alianţei Civice la Braşov, în asistenţa de acolo am auzit o voce, care mi-a amintit imediat de vocea lui Paul Cojocaru.

M-am îndreptat spre tânărul care vorbea şi l-am întrebat de nume. Mă cheamă Alexandru Cojocaru şi sunt fiul lui Paul Cojocaru. Mi-a povestit că tatăl său bătrân şi bolnav ieşise din închisoare şi mai trăise câţiva ani.

Când ne-am luat rămas bun de la Radu Gyr, acesta a trimis prin noi la Aiud cele două colinde devenite clasice în închisorile din România: „A venit şi aici Crăciunul” şi „O brad frumos, ce sfânt păreai în altă sărbătoare”. Era slab de ne miram unde mai încape sufletul şi optimismul ce-l avea acest om! Cine se gândea atunci că va avea parte de încă zeci de ani de suferit în închisorile din ţara lui, pe care a iubit-o atâta!