La Pas prin Frăţia de Cruce (18)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Octombrie 7, 2024

La Pas prin Frăţia de Cruce (18)

Dar noi nu aveam sediu. După o scurtă consfătuire cu fraţii de cruce prezenţi la sediul judeţean, noi ne-am hotărât să rămânem la liceu. Acesta era instituţia noastră. Ne-am deplasat la liceu şi ne-am instalat acolo, anunţându-l pe directorul Damian de ce aveam de gând să facem. Nu s-a împotrivit. Ne-a privit însă trist şi ne-a chemat pe câţiva la dânsul şi ne-a spus: “măi băieţi, fiţi atenţi ce faceţi, căci se pare că duşmanii voştri au biruit din nou. În ţară la noi s-a mai tras în popor. Să nu provocaţi”. “Domnule director, aici în liceu suntem acasă la noi, noi nu provocăm, dar numai morţi ne lăsăm scoşi de aici”.

Am făcut din liceu o redută militară. Postul de comandă l-am instalat în secretariat şi sala profesorilor. Am adunat cataloagele şi le-am stivuit într-un colţ. Am cumpărat de la brutărie câte pâini am găsit, zahăr şi ceai. În pivniţa liceului am găsit un cazan mare şi l-am instalat. Două zile am trăit cu pâine şi ceai. Am transportat lângă uşile de intrare băncile de fier reformă din pivniţa liceului pentru a le baricada la nevoie. Acelaşi lucru am făcut şi la scările de la primul şi al doilea etaj. Drept arme am adunat materialul sportiv: suliţe, discuri, greutăţi, ciocane, bumerange. Am stivuit de asemenea lemne tăiate, care la nevoie ar fi putut fi aruncate în atacatori. Careva a aşezat la uşă şi la scări patru panouri: Posada I, Posada II, Posada III, Posada IV, ultimul fiind podul liceului. Ce păcat că nu aveam arme! Careva, mi se pare Puiu Moldovan, a spus că el ştia la cineva două puşti. Seara a plecat şi în adevăr a adus două ZB-uri şi vreo 15 cartuşe. Una era completă, dar alta nu avea pat de lemn, dar funcţiona.

Acum puteam face santinelă ca lumea la intrarea în liceu, cu arma încărcată. Am alcătuit un corp de gardă din fraţii mai voinici. Pe acoperiş şi în locuri potrivite au fost aşezate posturi de supraveghere.

Am uitat să spun că încă din septembrie a fost înfiinţat un cerc de radio amatori în Frăţie sub conducerea lui Radu Literat. La ora aceasta aveam construit un post de recepţie şi unul de emisie. Au fost aduse şi instalate în cancelarie, în holul liceului fiind aşezat şi un difuzor. La anumite ore emiteam la postul nostru de radio comunicate cu ultimele noutăţi. Multă lume ne-a spus ulterior că ne-au auzit comunicatul postului de radio “Radu Negru”. Telefonul liceului funcţiona. Prin el am luat legătura cu Frăţia din Braşov, care era baricadată la sediul organizaţiei Braşov şi la prefectură.

Am vorbit cu Florin Buracu, student la Braşov, şi care s-a deplasat cu primul tren venind alături de noi. Desigur puteam bănui că vor fi ascultate convorbirile noastre, dar ce conta. Puteau să ştie şi ei ce gânduri aveam. Noaptea de 21 spre 22 am petrecut-o în liceu, fraţii dormind pe bănci şi pe alte paturi improvizate. Era o voie bună peste tot. Curierii mergeau la sediul organizaţiei judeţene pe căi ocolite şi aduceau ultimele ştiri. Astfel am aflat că de la prefectură s-a retras garda militară, apoi colonelul Bardan s-a prezentat la prefectul Mateiaş anunţând că dumnealui a fost numit prefect fără voie, dar el socoteşte că rolul lui e în armată nu în problemele civile. În locul armatei s-a instalat o gardă legionară şi de poliţie. Tot timpul poliţia a rămas sub comanda prefectului şi primarului Făgăraşului.

Între prefectul Virgil Mateiaş şi colonelul Bardan s-a stabilit o înţelegere pentru a se evita orice vărsare de sânge şi o stimă reciprocă, care a dăinuit mulţi ani după aceea. S-a convenit ca patrulele şi tancheta să fie retrase în cazarmă. Au rămas câteva patrule pentru a preveni furturile de pe străzile lăturalnice şi în ţigănie. Am ascultat tot timpul comunicatele neclare de la radio România şi lungile pauze ce ne loveau sufletul cu semnalul “Garda, Căpitanul!”.

A doua zi dimineaţa profesorii şi puţinii elevi, ce nu erau cu noi, au fost îndrumaţi acasă, că nu se ţin cursuri. În una din zile la poarta liceului au sosit trei ofiţeri superiori, între care şi colonelul Bardan, cerând să intre în liceu. Santinela (era de rond Moise Bărcuţian) i-a dat onorul, dar i-a răspuns că de intrat nu se poate intra decât cu ofiţerul de gardă (Ofiţerul de gardă a ieşit şi l-a condus pe colonel în liceu). Cei doi ofiţeri însoţitori îl sfătuiau pe colonel să nu intre, dar colonelul i-a liniştit zicând: “nu se întâmplă nimic”. A dorit să vorbească cu cine conduce rezistenţa în liceu şi s-a mirat când s-au prezentat în faţa lui numai elevi. “Nu e nici un profesor?”. “Nu, suntem numai noi elevii!”. Ne-a întrebat de rostul nostru acolo, de ce ne-am înarmat. I s-a răspuns: “liceul este instituţia noastră, a elevilor, nu ameninţăm şi nu atacăm pe nimeni, dar dacă vom fi atacaţi ne vom apăra”. “Cu ce vă apăraţi? a întrebat colonelul zâmbind”. “Cu viaţa noastră, domnule colonel şi cu ce ne va învăţa Dumnezeu”. “Cât voi fi eu comandant, nu vă va ataca nimeni, ne-a spus”. “Dar, dacă veţi fi schimbat, domnule colonel?”. Ofiţerul şi-a luat rămas bun de la noi îngândurat, nerăspunzând.

În felul acesta am petrecut în liceu şi zilele de 22 şi 23 ianuarie, fără să fim tulburaţi, făcând de gardă şi schimbându-ne la posturile de pândă, ascultând posturile de radio româneşti care erau sub control legionar şi Radio Londra. Ca să treacă timpul mai uşor, sub conducerea lui Laurean Zaharia, se făcea literatură şi a lui Gheorghe Toader probleme de matematică. În câteva rânduri am fost vizitaţi de directorului liceului, care locuia în aceeaşi clădire. Nu ne-a făcut nici un reproş. A clătinat din cap foarte întristat şi ne-a rugat să nu facem vreo imprudenţă, care se poate transforma într-o tragedie. “De altfel mă duc să stau de vorbă cu colonelul Bardan”, ne-a spus la despărţire. Ne-am motivat acţiunea: “Domnule director, noi nu vrem să facem rău nimănui, dar de vom fi atacaţi ne vom apăra. E demnitatea noastră de fraţi de cruce în joc.

Strămoşii noştri au fost oameni liberi, nu iobagi!”, a strigat careva dintre elevi. Colonelul Bardan îşi ţinea armata în cazărmi. În 23 ianuarie am aflat vestea că la prefectură s-a prezentat comandantul trupelor germane cu ordinul ca legionarii să părăsească sediul şi să se împrăştie cu ameninţarea că armata germană va interveni cu forţa. I s-a răspuns că în România un singur om poate da ordine legionarilor, Comandantul Legiunii, Horia Sima. Ordinul Comandantului de încetare a oricărei rezistenţe l-am auzit şi la radio şi l-am primit şi pe cale ierarhică pe 23 ianuarie.

Prin telefon am chemat poliţia şi i-am predat cele două puşti ZB-uri şi cartuşele ce le aveam cu proces verbal. Am făcut o curăţenie generală în liceu aşezând toate la locul lor. Ca să nu fim siliţi să predăm poliţiei averea Frăţiei, am predat cooperativa şi chioşcul alimentar în scris societăţii de literatură a elevilor “George Coşbuc”. Apoi am părăsit liceul înmânând cheia directorului.

A doua zi, 24 ianuarie, ziua Unirii ar fi trebuit să fie sărbătorită în sala liceului înainte de amiază, după biserică şi apoi în sala din oraş. Nu s-a mai ţinut nici o manifestaţie, mulţumindu-ne să mergem doar la biserică.

În 25 ianuarie ne-am dus la şcoală ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Încă nu venise primul profesor, când sunt chemat din clasă de fraţii, care aduseră pâinea la chioşcul alimentar şi care-mi spun că pe un raft sub coala de hârtie se află o armă ZB fără lemn. Era limpede că cineva o pusese acolo. Am intuit primejdia, unul dintre noi, Mihai Maga a ascuns arma sub palton şi a ieşit în
curtea liceului sub motiv că duce ceva la lada de gunoi, care se afla lângă stejar şi a îngropat arma în grămada de rumeguş de acolo. M-am gândit că fac bine dacă-l pun la curent cu întâmplarea pe profesorul Roşală, rugându-l că de va veni poliţia, să nu admită să se facă perchiziţie decât în prezenţa profesorilor. “Şi a elevilor! şi-a dat cu părerea profesorul.”

Nu terminasem bine discuţia cu profesorul, că în liceu a intrat şeful siguranţei cu doi comisari şi vreo şapte poliţişti cu ordinul de a face perchiziţie în liceu. Directorul le-a dat voie delegând pe unii profesori. Profesorul Roşală a cerut să vină şi elevi şi am fost chemaţi Laur şi eu. După câteva tatonări la cancelarie, un comisar s-a îndreptat aţă la chioşcul alimentar scotocind totul foarte nervos. Ore în şir a durat perchiziţia. Mi-era teamă să nu mai fie ascuns pe undeva, ceva.

În zilele următoare s-au prezentat iar să le predăm arhiva Frăţiei. Le-am dat câte ceva între care toate broşurile cu cuvântările generalului Antonescu (“Cămăşi verzi, cămăşi ale speranţei” sau “Dragii mei copii”). Celelalte documente, tabelul Frăţiei, ordinele, ştampila, cărţi, ziare le-am ascuns în zilele următoare într-o ladă cu pereţi dubli bitumată, construită de tâmplarii noştri şi îngropată într-un loc cunoscut de trei fraţi de cruce între care îmi amintesc de Mihai Maga. Câteva zile am fost chemaţi la siguranţă împreună cu Laur şi pisaţi într-una despre armamentul ce l-am avut la rebeliune. “Păi, vi l-am dat!”. “Nu ni l-aţi dat tot, avem informaţia că mai aveţi cel puţin o armă ZB”. “Cereţi-o celui ce v-a dat informaţia!”. Fierbea de mânie abia reţinută, dar n-a lovit.

După câteva zile a venit la liceu colonelul Bardan, acum prefect şi ne-a vorbit. Spunea că generalul Antonescu nu urmărea să distrugă Legiunea ci numai să o refacă sub comanda sa, dându-i mai multă ordine şi disciplină. Ne cerea să continuăm activitatea în cadrul liceului sub conducerea unui profesor, ce va fi numit, să nu avem teamă că ni se va întâmpla ceva rău, căci generalul ne iubeşte. Am fost invitaţi şi noi elevii să ne spunem, părerea. Elevii se uitau la Laur şi la mine. Am vorbit eu: „Ar fi bine, domnule colonel, să fie aşa cum doriţi dumneavoastră. Nouă ne e teamă că va urma o prigoană foarte dură şi la asta n-avem de spus decât următoarele: să nu dea Dumnezeu ca neamul nostru să aibă nevoie de noi în viitor şi noi să nu mai fim”. „De unde ai tras concluzia asta, domnule elev?”. „De la domnul comisar Antonescu, am zis fără ezitare”. Era numele şefului siguranţei. Începând cu această dată a încetat să mai fim chemaţi la siguranţă.