Ioan Roșca: Decizia Majoritară este improbabil să fie cea justă (faţă de interesul colectiv), căci discernămîntul şi înţelepciunea nu sunt majoritare

Incorect Politic
Noiembrie 8, 2024

Ioan Roșca: Decizia Majoritară este improbabil să fie cea justă (faţă de interesul colectiv), căci discernămîntul şi înţelepciunea nu sunt majoritare

Via Certitudinea nr.174, autor: Ioan Roșca:

Voi trece repede (pentru a ajunge la tema urmărită aici) peste chestiunea, mai generală, a raportului dintre Adevăr şi Bine, pe care îl consider legat intim de acela dintre afect şi raţiune – în balanţa fiziologiei sufletului/conştiinţei. Oricît am vrea ca Binele să coincidă cu Adevărul, să determine aceleaşi ţinte, aceasta nu se poate întotdeauna, pentru că nu înseamnă acelaşi lucru şi nu se pot aprecia prin raportare la acelaşi reper (decît dacă criteriile morale sunt proclamate adevăruri absolute şi deviaţiile de la ele erori contra naturii; dar şi atunci pare mai bine să eludezi urîtul… ca să ascunzi adevărurile neplăcute, luciditatea îngreunînd emanciparea la care se aspiră).

Voi aborda aici numai chestiunea raportului dintre adevăr şi amăgire în politică (socialitate, civism), cu referire la acela dintre cunoaştere şi descurcare (sau dintre emancipare şi supravieţuire).
Deschid ostilităţile semnalînd că se confruntă, în arena competiţiei socio-politice şi a celei aferente dintre ideologiile ce duc războiul propagandistic (de sens) mai multe categorii de amăgiri (minciuni, păcăliri, înşelări, făcături, scorniri, falsificări, manipulări, aiureli, iluzionisme, basme, fantasme, simulacre etc.).

Avem, pe de o parte, minciunile propovăduite metodic (chiar industrial) de mercenarii propagandişti ai sistemului, care intoxică spiritele supuşilor pentru a nu opune rezistenţă clicii care a uzurpat instituţiile statului acaparat de puterea economică şi practică hipnotizarea mediatică. Despre aceste amăgiri vorbeşte – din motive evidente – numai tabara adversă, a celor ce contestă puterea instalată la un moment dat.

Dar şi contestatarii sistemului de exploatare şi îndobitocire recurg masiv la amăgiri, pentru a instiga la împotrivire. Nici nu au cum face altfel, pentru că nu ar putea ridica la luptă populaţia domesticită, recunoscînd public adevăruri demobilizatoare (cum ar fi universalitatea/legitimitatea egoismului, eficacitatea manipulării ca armă de influenţare a conştiinţelor etc.). Amăgirile utilizate de luptătorii anti-sistem sînt, evident, denunţate de mercenarii sistemului (mai nou, ca „fake-news rău”, fiind ascuns publicului fluviul de „fake-news bun”, adică pro-sistem; toată lumea încearcă astfel să prelungească agonia socialităţii putrezite în oceanul de falsuri, acuzînd doar adversarii că poluează, pentru a nu-şi pierde şi ei credibilitatea (care însă se face tot mai praf).

Pentru a judeca situaţia, studiaţi scrierile lui Francois Fouret despre demascarea reciprocă a minciunilor şi crimelor regimului nazist versus comunist (proces de capitalizare reciprocă a denunţării minciunilor adversarului, utilizat intensiv şi în Războiul Rece etc.) Sau, reluaţi „1984” a lui George Orwell (jocul celor trei puteri care-şi capturează populaţiile folosind un adversar extern, stabilit prin rotaţie). Tirani/rechini ce-şi apără lagărul de tiranii/rechinii concurenţi…

Fiecare capitalizează demascarea minciunilor adversarului – ăsta e meciul ideologic, în care „adevărul”, folosit ca armă, e adînc compromis.

Ţinînd cont de posturile taberelor, nu tratez la fel amăgirile la care recurg contestatarii puterii cu cele operînd în slujba stăpînilor. Dar e vorba de o preferinţă a mea în numele Binelui şi nu a Adevărului – definit ca identitate între o reflecţie şi realitatea pe care pretinde a o modela. Nu diferă numai scopul (să zicem generos) al amăgirii practicate de provocatorii la nesupunere, ci şi mijloacele lor (net inferioare) care justifică un spor de ingeniozitate. Ca să aibă vreo şansă, criticii (de bună credinţă) ai sistemului opri­mant trebuie să mintă mai subtil; şi nu o fac – de regulă – prin măsluirea faptelor, ci prin ascunderea unor aspecte subtile, cum ar fi contradicţiile, confuziile, relativitatea şi paradoxurile. Pînă la un punct realist, putem fi îngăduitori, tolerînd incorectitudinile comise cu bună intenţie.

Din păcate însă, pe lîngă activiştii sinceri, pe linia frontului se iţesc numeroşi (mă tem că majoritari) pseudo-activişti civici, indivizi (găşti) care critică puterea doar pentru a-i lua locul. Oameni fără nici un scrupul în a folosi demascarea hoţilor întru eliberarea terenului pe care vor să-l ocupe (strategie numită la noi „aburcare la ciolane”). Este extrem de greu, dacă nu imposibil, de distins contestatarul cinstit de sforarul ce a îmbrăcat hainele criticului. Nu voi da nume, nu mă interesează să le stau în cale unora, dar sper să îi reperaţi măcar pe cei mai ţipători.

Din vorbe nu se poate (pentru că omul are puterea să construiască discurs oricît de tare sau fin îndepărtat de adevăr) – încît rămîn eventual faptele vieţii cuiva, care ar putea spori încrederea că măcar crede în ce predică. Şi mai e un aspect, care ne împotmoleşte de tot. Pe lîngă cinstiţi şi escroci, se mai găsesc în treabă, vociferînd frenetic (încît publicul nu mai înţelege nimic) şi o sumedenie de aiuriţi, bezmetici, aventurieri, exaltaţi, care nici nu îşi dau seama că nu spun mai nimic, în timp ce vorbesc. Le place să se audă – şi e semnificativ că nu ascultă pe alţii, sporind gălăgia, fără scrupule.

Cum poţi decela un demagog anti-sistem (agent strecurat, sau carierist, sau aiurit pofticos de audienţă)? Poate, urmărind următoarele aspecte ale discursurilor sale, în ordinea crescătoare a importanţei:

1. Critica sistemului este judicioasă, consistentă, bazată pe observaţii pertinente şi vizînd chestiuni importante?

2.După ce face praf activitatea celor denunţaţi ca escroci, propune ceva viabil (sau măcar analizabil), ca soluţie/alternativă? Trece de la „de ce” la „ce” şi de aici la „cum”, sau rămîne la „vom face totul” şi „vreau să vă fie bine”? Spune în ce constă „lucrul bine făcut”, cum va ajunge ţara „ca un soare”, instalîndu-se la noi „grădina Maicii Domnului”?

3.Recunoaşte faptul că, pe lîngă reaua credinţă a profitorilor, există şi impedimente de fond în calea găsirii unei formule satisfăcătoare, că ne lovim de interese şi viziuni contradictorii (dar legitime), de relativism şi paradoxalitate? Nu mă pot întinde aici cu lista nenumăratelor dificultăţi intrinseci care împiedică soluţionarea justă a problemei sociale. Dar enumăr cîteva, pentru a se putea constata absenţa lor, în discursurile demagogice:

4.Nevoia înnăscută, a fiecărei fiinţe, de a supravieţui, de a prospera, de a trăi cît mai confortabil (comod), folosind ce se poate în acest scop (obiecte, alte fiinţe, alţi oameni, structuri sociale). Cu inteligenţa, sporind şi şiretenia.

5.Faptul că fiecare participant la viaţa colectivă are de cîştigat (material, biologic – vezi punctul 1) din buna credinţă a celorlalţi (care apără sănătatea organismului colectiv) şi din respectul lor faţă de reguli.

6.Realitatea, că există contradictorialităţi legitime între interesele diferitelor grupuri sociale.

7.Realitatea că nu există o soluţie universal aplicabilă, desigur eficientă în toate circumstanţele, pentru problemele de politică socială.

8.Faptul că în nici un caz nu este permis să te foloseşti de minciuni, inducerea unui rău în scopuri politice.

9.Că orice propunere de schimbare serioasă trebuie să poată fi susţinută prin raţiune şi analiză logică, ţinînd cont de interesele şi viziunile legitime în competiţie.

10.Că nu toate ideile şi programele de reformă, care par atractive, sunt viabile.

Sînt destule altele, dar mă opresc la acestea. Dacă va exista vreo schimbare reală, va veni din adîncirea raţionalităţii, a unei gîndiri măsurate, în cadrul unui consens social larg (această „gîndire măsurată” fiind un termen apropiat de cel al „gîndirii critice”). Înţeleg prin aceasta a înţelege şi a respecta pluralitatea şi relativitatea intereselor, atîta timp cît nu îşi propun să înlocuiască ordinea existentă, pe criterii de forţă sau de imoralitate.

11.Posibila viciozitate insolubilă a problemei politice, adică a organizării juste a vieţii în societăţile mari. Problemă de care „ştiinţa politică” (nu întîmplător) nu se ocupă, lăsînd tema pe seama „teoriei politice” – marginale. Ne vom prăbuşi în distopie mondială, guvernaţi de roboţi, pentru că nu mai trăim în mici comunităţi, unde oamenii puteau (ar putea) observa/înţelege ce fac ceilalţi, operând veghea reciprocă şi directă.

12.Absurditatea acută a ideii de reprezentare, conjugată cu creşterea complexităţii vieţii – care duce la cecul în alb numit „mandat” (ne-imperativ, deci fără obligaţii faţă de votanţi – cum au avut grijă să strecoare în constituţie păpuşarii). Căci e ridicol a presupune că două persoane au aceeaşi poziţie faţă de cele peste 100 de aspecte din care a ajuns să se compună problematica socială (modernism/tradiţionalism, suveranism/mondialism, mercantilism/spiritualism, pro-rusi/americani, rationalism/sentimentalism, pasivi/activi, optimişti/sceptici etc. etc.); şi e găunos a pretinde că un ins ar mai putea reprezenta complexul intereselor a 30.000 de oameni; sau că stufărişul problematicii s-ar putea aşeza pe axa „dreapta-stînga”. În acest moment, ne pretăm cu toţii (interesaţi, indiferenţi sau neputincioşi) la o gigantică farsă.

13.Carenţa principială a „deciziei majoritare” – improbabil să fie cea justă (faţă de interesul colectiv), căci discernămîntul şi înţelepciunea nu sunt majoritare – într-o lume în care educaţia şi media îndobitocesc industrial; principul majorităţii numerice funcţionînd totalitar faţă de un minoritar.

14.Carenţa „spaţială” (topologică) a „democraţiei” – faptul că nu se poate justifica serios suprafaţa pe care este legitimă o decizie colectivă /şi rezolva problema cascadei de agregări succesive (cartier, localitate, judeţ, stat, lume). De ce e bine ca clujenii să determine modul în care trăiesc băcăoanii? După ce Moldova s-a unit cu Muntenia (ca să nu mai fie crîmpoţită de ruşi), Bugeagul a fost cedat în schimbul Dobrogei care a completat Muntenia… De ce e bine ca germanii să determine modul în care trăiesc românii? În general, cum se poate justifica stabilirea graniţelor unui vot colectiv?

15.Carenţa temporală a „democraţiei”: faptul că viaţa socială are nevoie de stabilitate, de previzibilitate, de continuitate. Dacă ar ajunge la putere, cetăţenii ar putea vota cum îi apucă cheful, interesele momentului, moda ideologică. Ar putea trece, la fiecare patru ani, de la comunism la capitalism şi înapoi. Ar putea confisca prada de după 1989… Şi ca să se evite instabilitatea asta, se pun stavile (constituţia, gardienii juridici inerţiei)… adică deciziei cu adevărat libere. Cine nu observă ce contradicţie avem şi aici?

16.Carenţele democraţiei directe (adăugate observaţiilor de mai sus): lipsa de pertinenţă a multora, lipsa de timp pentru a participa continuu, instrumentele necesare etc. Care justifică parţial farsa reprezentării (sau chiar o dictatură eficace). Dar ar putea fi depăşite dacă s-ar vrea (acum cînd fiecare tropăie continuu cu degetele pe celulare).

17.Utilizarea aparatului religios în sprijinul puterii. Nu uit că „taina spovedaniei” a umplut puşcăriile comuniste.

Semnalez probleme despre care criticii puterii se feresc să vorbească, pentru că nu ştiu (nu au) ce să spună. Nu am cum să ştiu cine o face din inconştienţă (superficialitate), din interes meschin sau ca să dea o şansă răsturnării (presupunînd că adevărul ar avea un efect paralizant). M-am abţinut prea mult timp să întrerup tăcerea, de aceea o fac acum, pentru că nu mai cred că băgarea acestor complicaţii sub preş va permite eliberarea din capcana în care a ajuns civilizaţia amăgirii. Doar accesul la adevăruri, fie şi neplăcute, ar putea crea o şansă de transcedere a crizei abisale în care ne aflăm.

Termin cu o mărturisire (căci e bine să vedem criza şi în oglindă). M-am străduit, de mulţi ani, să organizez un repertoriu de măsuri pe care le-aş promova dacă aş ajunge la putere (într-un grup cu masă critică suficientă). M-am lovit de numeroase contradicţii insolubile, din care am semnalat mai sus cîteva, ceea ce m-a condus – recunosc – la perplexitate, determinîndu-mă să renunţ la a-mi face cunoscută analiza sterilă. Au rămas, de pe lunga mea listă, doar cîteva puncte, care au rezistat atacului lucidităţii nemiloase, pe care încă cred că le-aş putea susţine.

Dar acesta e subiectul unui alt mesaj. Acesta este dedicat semnalării prăpăstiei spre care ne-a condus „progresul”, pe care demagogii şi bezmeticii o acoperă cu paie și spre care vă îndeamnă să vă avîntaţi. Ar fi fatal să nu mai facem nimic, de frica acestor capcane. Dar nici nu ne putem arunca în ele orbeşte.