La Pas prin Frăţia de Cruce (14)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Noiembrie 3, 2024

La Pas prin Frăţia de Cruce (14)

Raze de speranţă

Uciderea Căpitanului a fost pentru legionari ca o explozie în centrul Legiunii şi abia în al doilea rând o sfâşietoare durere. Cred că în toată istoria României nu a fost o mai adâncă durere colectivă pentru dispariţia unui om. Pentru unii ceasul li s-a oprit în noaptea Sfântului Andrei şi durerea s-a transformat în deznădejde şi pierderea credinţei în rostul luptei legionare. Erau convinşi că odată cu Căpitanul a murit şi Legiunea cu toate idealurile ei (vezi mărturia lui Nae Tudorică în cartea “Am fost un legionar adevărat”). Unii şi-au mai revenit pe parcurs, dar mulţi au dus cu ei deznădejdea în mormânt.

S-au găsit din cei deznădăjduiţi care şi-au făcut un mod de viaţă din deznădejdea lor, criticând pe cei ce nu şi-au pierdut credinţa şi speranţa. Pentru ei nimic n-a mai fost bun din ce s-a făcut, fără Căpitan.

Ceilalţi, pentru care credinţa şi speranţa n-au murit şi-au învins durerea prin răzvrătire şi au pornit la drum şi la treabă după cum îi învăţa cugetul şi puterile lor sau măcar mai păstrau în suflet o luminiţă de speranţă pentru viitor. Frăţiile de Cruce, prin activitatea de educaţie completă: religioasă, naţională, ştiinţifică, estetică, fizică, prin cultul muncii fizice, al sentimentului onoarei şi mai ales prin liantul dragostei, ce unea într-o singură fiinţă tinerii de pe tot cuprinsul românesc, au rămas pe drumul celor cu speranţă. În măsura în care ura stăpânirii se înstăpânea, în aceeaşi măsură creşteau credinţa, speranţa şi dragostea dintre noi.

Ce va fi sau cum va fi în viitor nimeni n-ar fi putut spune atunci. Nu ştiam cine era şi cum mai funcţiona comandamentul Frăţiilor pe ţară (cred că perioade am fost fără un comandament unic) dar noi mergeam înainte pe drumul nostru sub nasul siguranţei. De la fiul maiorului de jandarmi al judeţului, care era coleg cu noi de clasă, ştiam care erau problemele lor,pe cine căutau şi de ce se temeau. Astfel noi am ştiut de evadarea din tren a lui Alexandru Cantacuzino şi Vasile Cristescu şi mai târziu a lui Victor Silaghi din lagărul de la Miercurea Ciuc. Jandarmeria îi căuta pe toate drumurile şi în sate. Cât am fi dorit să-i descoperim undeva şi să-i ajutăm!

De la o vreme ştiam că jandarmeria a primit ordine de a căuta pe doi comandanţi legionari foarte periculoşi: Horia Sima şi Nicolae Petraşcu. Aveau şi fotografiile lor şi se pusese şi un premiu pentru cei care-i vor prinde vii sau morţi. Ori aceştia erau foşti elevi ai liceului Radu Negru. Despre Horia Sima ne vorbise profesorul Roşală ca despre un bun gimnast. Chipurile lor le vedeam în fiecare dimineaţă pe coridorul liceului în tablourile de absolvire şi de cum au învăţat îi găseam în anuarul liceului. Odată, Radu Literat ne-a adus şi arătat caietele de teză la franceză ale elevului Horia Sima, caiete pe care tatăl său, Valeriu Literat le păstra ca amintire.

Vestea se răspândise şi între locuitorii judeţului şi, când patrulele militare circulau în oraş şi în sate şi făceau percheziţii, ştiam pe cine căutau.

O dată, spre seară, venind de la consfătuirea de pe dealurile Galaţiului observăm de departe o patrulă militară pe podul de peste Olt, ce oprea trecătorii. Ca totdeauna, de altfel, intram în oraş câte unul având răspunsuri credibile de dat, unde am fost şi ce am făcut. Primul care a intrat pe pod era Iancu Morar, desigur păşind milităreşte, sigur pe sine, sfidător chiar – cum îi era firea. Era pe la mijlocul podului când la un semnal soldaţii se reped la el, îl imobilizează, îl leagă şi un sergent major îi strigă triumfător:

— Până aicea ţi-a fost, Horia Sima!

La început Iancu crezuse că este căutat el, dar acum era liniştit. A fost dus aşa legat, ţinut de braţ de ostaşi, lumea se mira şi zvonul s-a întins în tot oraşul: că a fost prins Horia Sima.

Din urmă noi văzusem scena şi ne-am întors în Galaţi la elevul Vlănţoi, despre care voi vorbi mai departe. Îi spunem ce s-a întâmplat cu Iancu şi-l rugăm să se ducă el pe pod sub motiv că merge în oraş. Se întoarse repede spunând că pe pod nu mai era nici o patrulă. Am trecut şi noi fără probleme şi acum aşteptam să aflăm ce era cu Iancu. El a refuzat să răspundă pe drum la orice întrebare şi la poliţie de asemenea să stea de vorbă cu altcineva decât cu comandantul. Acte la el nu avea (pe atunci nu era buletin de identitate). S-a aşteptat mult până a venit comandantul şi atunci Iancu a spus cine e. N-a fost crezut decât atunci când profesorul Roşală s-a prezentat la poliţie. De atunci a rămas celebră întrebarea comandantului poliţiei: “Sunteţi sigur, domnule profesor, că-i elevul dumneavoastră?” Această asemuire l-a făcut un pic cam mândru pe Iancu şi ca să nu-şi dezică numele cu care era confundat, călca mai apăsat pe unde trecea.

Nepoţii ministrului

În vacanţa de iarnă a anului 1939, imediat după anul nou, s-a ţinut o consfătuire a regionalei FDC Braşov la cabana Postăvar, braşovenii având pe cineva aici, care ne-a rezervat o cameră. Ne-am întâlnit în Prundul Scheilor. Desigur, cine mergea în poiană mergea la schi, ori trei dintre noi nu aveam schiuri. Ca să avem şi noi ceva în mână am luat o sanie. Am pornit pe vechiul drum, doi
trăgând pe al treilea în sanie. Drumul era îngheţat, rar se urca câte o maşină şi aceea cu greu. Nu ne-a scăpat din vedere faptul că din loc în loc erau postaţi poliţişti, care scrutau cu privirea trecătorii. Noi ne vedeam de drumul nostru, neţinând seama că nimeni nu se mai urca cu sania. Pe traseu ne ajunge o maşină luxoasă, care opreşte în dreptul nostru şi din ea coboară un ofiţer de poliţie, care vine la noi:

— Domnilor, vă rog să urcaţi în maşină!

Ca oameni cu musca pe căciulă desigur am tresărit:

— Şi sania?! Întrebă Negulici, şeful Frăţiei din Câmpulung Muscel.
— Legaţi-o la spatele maşinii!
— Pot să rămân pe sanie? întrebă Negulici.
— Cu atât mai bine, spuse ofiţerul.

Ne-am dat seama că ne luase să îngreuiem maşina, care altfel uşoară aluneca. Pe drum poliţaii ne salutau cu mare respect. Negulici de pe sanie răspundea la rându-i cu cea mai mare seriozitate. Ajunşi în poiană o mare suită de domni eleganţi în uniforma Frontului Renaşterii Naţionale, civili, militari, aşteptau alături de o mulţime de poliţişti, care rămaseră smirnă salutând cât ce maşina s-a oprit. Nu ne prea bucuram de situaţie. Maşina se opreşte, ofiţerul de poliţie ne deschide uşile, suita rămâne cu gura căscată, uitându-se la noi care coboram din maşină şi care ne dăm la o parte bănuitori, neînţelegând toată comedia. Negulici îşi dezleagă sania cu cel mai firesc aer. Un poliţist se apropie de el şi-l întreabă: cine-s domnii – adică noi.

— Nepoţii ministrului!

Aruncăm şi noi o privire la maşina cu care am fost aduşi şi ne dumirim. Deasupra stemei României era scris: Ministerul Afacerilor Externe al României. Mărimile văzând maşina şi-au închipuit că e ministrul, pe care-l aşteptau, dar care cobora încet de la o vilă vecină. Recunoaştem chipul cunoscut din ziare al lui Grigore Gafencu. Înaintea lui, cu paşi mărunţi, dar repezi venea o cucoană micuţă, trecută, vopsită ţipător cu părul roşu vâlvoi, îmbrăcată strident: scurtă de blană, ciorapi de mătase, cizme butucănoase, fular auriu fluturând în vânt, abia schiţând un semn de salut mărimilor, care o salutau. Mărimile se îndreptară spre ministru, iar noi ne vedem de drum la ale noastre. Nici printr-o frântură de gând nu le-ar fi trecut acestora că cei trei eram de fapt duşmani ai regimului, ai uniformelor ce le purtau. Au venit şi ceilalţi cu schiurile îngrijoraţi când ne-au văzut luaţi de un poliţist.

La consfătuire erau şefii de grup şi câţiva din fraţii din regionala Braşov. Venise cineva de la comandamentul Frăţiilor de Cruce, care ne-a făcut două comunicări importante: Mişcarea şi-a refăcut complet structura şi conducerea, activând în toată ţara. Ne-au dat şi numele celor arestaţi şi ucişi între timp şi care au încercat să răzbune moartea Căpitanului. A doua veste era de tot tristă: se ştia acum precis că în adevăr a fost ucis Căpitanul. Ştirea provenea de la familia dânsului. Că ar fi viu era fie dorinţa noastră, fie zvonuri de ale Siguranţei, care să ne paralizeze.

Frăţiile îşi urmau calea lor trasată de Căpitan şi bădia Istrate. În foarte puţine locuri au fost arestaţi fraţi de cruce şi elevi care nu erau în Frăţie şi care nu activau într-o organizaţie. Cu toate acestea, tratamentul la Siguranţă a fost foarte dur şi condamnările la închisoare destul de mari.

Întâlnire la lacul Sf. Ana

În vacanţa de Paşti s-au ţinut patru zile de tabără la lacul Sf. Ana. Erau prezenţi cam 20 de fraţi de cruce de la Braşov, Sf. Gheorghe, Blaj , Mediaş, Sighişoara, Odorhei şi Gheorgheni. Dintre făgărăşeni am fost cu Vichente Comşulea. Atunci i-am întâlnit pentru prima dată pe blăjenii Alexandru Moldovan şi Muntean. De la Odorhei venise Dumitru Comşa, originar din Cincu Făgăraşului.

Ne cunoşteam de mult, ne bănuiam unul pe altul de a fi fraţi de cruce, dar anume nu ştiam. De la liceele din secuime veniseră fraţi macedoneni eliminaţi pentru Frăţie în anii din urmă la liceele din Durostor şi Caliacra, fiind primiţi aici de nişte directori şi ei aromâni. Ca toţi macedo-românii n-au renunţat la idealul lor şi au atras în Frăţii elevi proveniţi dintre românii maghiarizaţi din ţinuturile secuieşti.

Acum erau şi aceştia aici cu noi. Pentru asta s-a şi făcut această tabără să se creeze o sudură între noi şi ei. Şi s-a reuşit. Cabanierul având încredere în noi, a plecat în sat şi patru zile cuprinsul a fost al nostru. Îl chema Arpad Mocanu, cel mai maghiar nume legat de cel mai românesc nume şi ştia de-abia câteva vorbe româneşti. Mergea la biserica românească şi susţinea cu tărie că-i român. Ziua ne duceam departe până-n marele crater stins al Puciosului, cântam tare şi în special imnul românilor secuizaţi. Duminica, la coborâre, ne-am dus la biserica din Bicsad, biserică românească plină de credincioşi. Preotul Alexandru Moldovan rostea slujba în româneşte, din strană se răspundea într-o românească cu accent unguresc. La sfârşit însă, predica a fost rostită de preot în secuieşte pentru că credincioşii români nu ştiau româneşte.

În această tabără m-am legat sufleteşte de un aromân din Albania, Şundi Pandele. Era mai în vârstă decât noi, serios şi gânditor. Voia să se întoarcă acasă în Albania ca învăţător şi de se poate şi preot în satul lui din munţi. I-am dat adresa mea de acasă. Soarta a făcut să nu mai aud nimic despre el până când în 1943 părinţii mei au primit o vedere din Tirana de la Şundi. Mă anunţa că s-a întors acasă aşa cum şi-a dorit totdeauna. Oare, ce soartă îl va fi urmărit în anii următori într-o ţară ateo-comunistă cum era Albania?

În vara anului 1939 tabăra de vară a Frăţiilor s-a ţinut în Munţii Cibinului. Eu nu am participat, fiind desemnaţi alţii să meargă. Au venit entuziasmaţi de ce-au văzut şi făcut acolo.