La Pas prin Frăţia de Cruce (12)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Noiembrie 1, 2024

La Pas prin Frăţia de Cruce (12)

Primii care au păşit erau Marcel Cornea, consătean cu profesorul Nicolae Petraşcu, Nuţu Leonte, care avea un văr în lagărul de la Vaslui şi Marcel Cornea, fiul farmacistului din Şinca Veche. Au urmat apoi Horia Drăghici, Gheorghe Peptea, Gheorghe Bulgăr, Dorel Câlţea, Bobohalmă. Şi lucrurile au mers aşa de bine, încât în septembrie 1940 aproape toată clasa putea defila în rândul Frăţiorilor de cruce. Că n-a fost ceva clădit pe nisip e că toţi au devenit luptători de nădejde peste ani, când s-a pus problema luptei împotriva comunismului.

Aproape toată clasa a făcut închisoare sub comunişti, iar Marcel Cornea a fost primul luptător mort din rezistenţa armată făgărăşană.

Se ridică nori negri pe cerul României

Frăţia îşi continua drumul ei înainte. De teamă de a nu fi suspectaţi că ieşim din oraş atâţia ne-am împărţit pentru consfătuiri în două, apoi în patru şi în cinci grupuri. Prin octombrie auzim că în oraş s-au împrăştiat manifeste legionare, se fac percheziţii la suspecţi şi sunt arestaţi câţiva oameni. Vine ordinul ca până la alte dispoziţii se ţin numai şedinţe individuale. Era prevăzută şi această posibilitate. Atunci când eşti singur ţii cu gândul şedinţa tot singur.

Într-o zi prin octombrie, Florin îmi spune că va trebui să duc un pachet cu manifeste în satul Şoarş.

Cineva, o tânără îmbrăcată cu un şal alb, îmi va da la ora 14 fix, pe podul Galaţiului, un pachet. Dacă vei fi prins vei spune că l-ai găsit pe drum aruncat. Trebuie să te gândeşti la un motiv de a merge în acel sat. La ora respectivă eram pe pod. Fata, (după chip o mai văzusem în Făgăraş) era pe pod, îi spun parola, îmi dă pachetul şi la drum. Îmi fac şi planul de ce merg în Şoarş: mă duc la drumarul Puia ştiind că tata lucrează acolo la drumuri. Un om mă cheamă în căruţă şi cu asta nu mai eram suspect. Intru în sat, omul se duce la ale lui, eu la ale mele. Intru la şcoală şi găsesc pe învăţătorul Dănilă Popa şi-i dau pachetul apoi mă abat la nenea Puia drumarul.

— Păi, tu nu ştii că tatăl tău nu mai lucrează aici?
— Păi, eu aşa m-am gândit, zic eu.
— Ai gândit, n-ai gândit, hai în casă să mânci ceva!
— Nu stau, nene Puia, că mă prinde noaptea.
— Hai, dacă spun, până prind calul la căruţă, că te duc eu înapoi. În vremurile astea nu-i prea bine să umbli singur.

În săptămâna următoare am împărţit manifeste în oraş.

— La ora 6 fix începi să le bagi în cutiile de poştă de pe străzile George Coşbuc şi Dr. Şenchea. Nu opreşti la urmă nici un manifest.

Am mai împrăştiat încă într-o seară. Contrar ordinului am ascuns un manifest sub o piatră în grădina gazdei. Eram aproape gata cu împrăştiatul, când în oraş au început să fluiere toţi poliţiştii. Îmi dau seama de pericol, arunc în curţi ultimele manifeste şi nu mă întorc înapoi că vedeam la încrucişarea străzilor mai mulţi poliţai. Îmi vine o idee: meditam două zile pe săptămână un elev, dar ziua de meditat era a doua zi. Nu mai era mult până la el, aşa că am alergat într-acolo.

— Am venit să meditez băiatul că mâine nu pot veni.

Când am ieşit de la meditaţie era linişte pe străzi. Am ajuns la gazdă, Mârza şi Micu, care şi ei făcuseră acelaşi lucru în altă parte, pe alte străzi erau îngrijoraţi, temându-se că mi s-a întâmplat ceva. A doua zi la liceu aflăm că doi elevi din clasa a VIII-a au fost arestaţi că au dus manifeste în satul Viştea cu maşina. Era vorba de Gheorghe Cârje şi de Bârsan, fiul fostului prefect. Au fost luaţi la siguranţă cam vreo zece zile, Gheorghe Cârje bătut şi chinuit.

Asupra lor nu s-a găsit ceva suspect, ei nu au recunoscut nimic aşa că au fost liberaţi, poate şi pentru că era vorba de fiul fostului prefect, persoană cu vază în Făgăraş. Nu voi mai avea ocazia să vorbesc de Gheorghe Cârje. A emigrat în SUA, unde se născuse, căci în România siguranţa era mereu pe urmele lui. A fost recrutat ca aviator cât ce a sosit acolo şi a murit undeva în lupte pe când era în misiune în armata americană. Mai mult Frăţia nu a mai împărţit manifeste, dar în oraş tot se mai făcea acest lucru. Când a fost momentul potrivit am luat manifestul de sub cărămidă şi l-am citit toţi trei. Ne-am îngrozit. „Mişcarea Legionară este informată că se plănuieşte uciderea Căpitanului.

Regionala FDC Sibiu – conducerea – pe Muntele Cindrel în 1937

“Avertizăm pe cei care urzesc astfel de planuri prin cuvintele lui Ioan Moţa, ce le-a scris când s-a mai încercat acest lucru: dacă un fir de păr va fi clintit din părul Căpitanului, şapte veacuri va vui istoria de răzbunarea legionară. Deci să ia aminte oricine ar fi ei.”

Doi fraţi numiţi Gruiţă

În timpul împrăştierii manifestelor am fost de două ori la Sibiu după manifeste. Ordinul l-am primit de la Florin: “Pleci dimineaţa cu trenul de 7, iei câteva cărţi de şcoală şi caiete la tine, ajungi la Sibiu la ora cutare, cauţi strada cu numărul cutare şi întrebi când se poate veni cu un bolnav la raze, la ce oră, dacă trebuie să mănânce, dacă va sta mai multe zile, apoi pleci. Vezi să fii văzut de cât mai multe persoane acolo. Caută apoi strada Dumbrăvii, nr. cutare (adresa asta nu o notezi ci o ţii minte) unde e pensiunea X. La ora 12 fix intri în pensiune, întrebi de domnul cutare şi-l întrebi dacă mai are porumbei poştaşi de vânzare. Îţi va răspunde că porumbeii lui s-au dus şi nu s-au mai întors, dar poţi găsi la Cisnădie.”

Lucrul a mers exact cum a fost plănuit şi iată la masă în pensiune pe cel pe care-l căutam: era un tânăr cam pe la 30 de ani cu mustaţă. Cu el mai era un tânăr elev mai mare ca mine, potrivit de statură, blond, cu faţa catifelată, cu ochii albaştri ai florilor de nu-mă-uita. I se citea pe faţă bunătatea şi inteligenţa. După masă am ieşit toţi trei pe stradă şi tânărul mustăcios mi-a spus ce trebuie să fac: “la ora 4 fix trebuie să mergi pe strada Cibinului spre gară mâncând mere. Din urmă va veni o fată care te va întreba dacă mergi la gară şi care va merge alături până la un loc potrivit când îţi va da o plasă de hârtie cu un pachet. La ora cutare vei intra în gară, te vei urca în tren, vei scoate o carte din geantă şi un caiet şi-ţi vei prepara lecţia.” Am repetat ce trebuia să fac şi am rămas cu elevul cu ochi de nu-mă-uita.

— Sunt dintr-un sat din Alba, mă numesc Gruiţă, sunt elev la Alba Iulia clasa a VIII-a la Liceul Mihai Viteazu şi până la patru ne ducem în Dumbravă şi vedem animalele de acolo. Şi mergând îmi dădea sfaturi de cum trebuie să mă comport cât mai firesc să nu fim bănuiţi de siguranţă.

La ora potrivită ne-am despărţit cu salutul nostru “Doamne, ajută!”. În viaţă destinele noastre se vor mai împleti în câteva rânduri în împrejurări tragice. Am repetat încă o dată drumul la Sibiu, când am întâlnit un alt tânăr de la Zlatna, de la Şcoala de arte şi meserii, tot Gruiţă. Mai mic la statură cu faţa cioplită în piatră neşlefuită, cu ochi strălucitori, plini de neastâmpăr, cu vorba dârză: “mama lui de chior, îşi închipuie că ne poate înfrânge”. Era cioplitor în piatră, mi-a dăruit un medalion din alabastru cu un Hrist stilizat pe el. Peste câteva luni Pavel Mârza aducea o veste de la Alba că un frate de cruce, Gruiţă a fost împuşcat la Zlatna. Atunci nu ştiam care din cei doi pe care i-am cunoscut. Mai târziu am aflat că era vorba de cioplitorul de piatră.

Vă veţi întreba dacă făcând aceste lucruri periculoase îmi era frică. Recunosc că-mi era frică, chiar foarte frică, de obicei înainte şi la începutul acţiunii. Odată intrat în joc mă linişteam şi eram din nou stăpân pe mine.

Cam în vremea aceasta dirigintele clasei, profesorul Doboşan mă întreabă odată confidenţial, pe mine şeful clasei, dacă în clasa noastră ar fi careva legionar. Eu ştiu? zic, nu ştiu să fie vreunul, dar dacă este, trebuie căutat în rândul celor care nu învaţă. Ani de zile m-a anunţat ziua şi ora când să merg cu dumnealui la gazdele elevilor prin surprindere. Eu îi anunţam în taină pe colegi de vizită, pe toţi colegii, să fie acasă în ordine cu toate, şi cei care nu erau în Frăţie.

— Să ştii că avem o clasă bună! îmi spuse el bucuros şi mândru.
— Da, domnule profesor, sunteţi dirigintele unei clase bune. O spuneam asta cu toată convingerea că aşa era.

Ne-a fost diriginte şapte ani şi ţineam la el. Se ştia că are vederi liberale. Când în septembrie 1940 a aflat că majoritatea elevilor din clasă erau în Frăţie, n-a spus nimic, dar şi-a dat demisia. Îl salutam însă cu aceeaşi dragoste şi respect ca şi până atunci.