La Pas prin Frăţia de Cruce (7)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Octombrie 27, 2024

La Pas prin Frăţia de Cruce (7)

Nu mai ţin minte, din observaţia noastră sau din sugestia altora că totuşi nu foloseam metoda cea mai bună.

Până atunci ziceam că trebuie să nu fii dezordonat, să nu vorbeşti urât, să nu înjuri, să nu fii guraliv, să nu fii lacom, să nu.. să nu…. Era vorba de o educaţie a negaţiei, o teamă permanentă de a nu face rău. Ori, nu acesta este drumul fratelui de cruce. Dacă cineva ar reuşi numai să nu facă răul ar fi el creştin numai cu atât? Creştinul, respectiv fratele de cruce, nu trebuie să nu facă răul, ci să facă binele. Am trecut atunci la o educaţie pozitivă, nu mai spuneam nu fi dezordonat, ci fi ordonat, vorbeşte frumos, vorbeşte ce trebuie şi când trebuie, fi cumpătat, fi harnic, fi virtuos şi foloseşte orice minut cu folos. În locul veşnicei temeri de a nu călca alături de punte s-a instalat încrederea, entuziasmul şi voia bună. Ne-am propus atunci ca ţel să devenim nici mai mult nici mai puţin decât “personalităţi”. Să fim recunoscuţi ca atare de colegi, de profesori, în oraş.

Desigur, azi zâmbesc îngăduitor la ambiţiile noastre, dar atunci toate acestea erau realităţi în care credeam cu toată convingerea.

Legile şi poruncile legionare le ştiam şi le aşezam alături de cele zece porunci creştine. Legile “a disciplinei, muncii, tăcerii, educaţiei, ajutorului reciproc, onoarei şi mai presus de toate porunca dragostei” ne erau permanent în faţă.

Alături de aceste legi şi porunci la baza educaţiei noastre a fost cântecul legionar. Cântecele legionare păreau izvorâte din însăşi sufletul nostru. Cunosc pe mulţi care au păşit pe drumul legionar atraşi numai de frumuseţea cântecelor. Alături de ele cântam şi cântece naţionale, “Deşteaptă-te române”, “Pe-al nostru steag”, “Trei culori”. Doinele cântate în desişul codrilor în şedinţele noastre altfel ne impresionau decât cântate la străjerie în cinstea “marelui străjer”.

De câteva ori pe an organizam câte o noapte de tabără în vreo pădure neumblată, căci de acum cunoşteam locurile din jurul oraşului ca pe propriile noastre buzunare. Ne îndreptam de cu seara pe cărări diferite şi ne întâlneam la locul stabilit. Urma un marş pe locuri accidentate, prin viroage şi coclauri şi ne opream în mijlocul codrului, unde pregăteam focul în jurul căruia, ca haiducii din balade, deschideam consfătuirea, care ţinea toată noaptea. Era o consfătuire liberă, în care te simţeai în largul tău, cântam , povesteam, chemam în cântec sufletele eroilor ce au luptat pentru fiinţa neamului nostru.

Hotăram ce vom face în zilele următoare şi în viaţă şi visam ţara care va ieşi din mintea, inima şi braţele noastre. Fără să ne dăm seama ne legam între noi într-o sfântă Frăţie, pe care nimic nu o va putea nimici, nici anii, nici vremurile rele, nici depărtarea, nici moartea. Desigur în formarea “personalităţii” pe primul loc era cartea, doar pentru asta eram veniţi la liceu. Trebuia învăţată o lecţie de mai bine să nu se poată. Trebuia învăţat regulat în fiecare zi şi nu pentru note. Prin silinţă şi muncă, ajunserăm de eram cei mai buni elevi din liceu, premianţi, fără să urmărim anume acest scop. Poate că nu eram din naştere supradotaţi.

Unele lucruri le asimilam greu, dar prin perseverență ajungeam să ştim cât şi cei mai uşori la minte. Lucrul va fi observat şi spus la procesul nostru din 1941, la Curtea Marţială. Cu această ocazie, un preot profesor, Tonceanu, chemat de noi ca martor a atras atenţia curţii că avea în faţă pe cei mai buni elevi ai liceului. În replică, procurorul a obiectat că asta se datorează nu faptului că am fi nişte deştepţi prin naştere, ci învăţam bine pentru că aşa ne-a dat ordin Horia Sima. Era şi asta un adevăr. Învăţam de dragul Căpitanului, că aşa dorea omul cel mai iubit de noi. Doream de asemenea să ne mulţumim părinţii şi profesorii şi să fim cu conştiinţa împăcată că ne-am făcut datoria. De învăţat, pe cât era posibil, ne pregăteam lecţiile împreună sau ne confruntam cele învăţate individual repetând împreună.

Nu ne mulţumeam doar cu ce era scris în manual sau notat la explicaţia profesorului ci căutam adevărul şi în alte cărţi cu privire la tema dată. Ne obişnuisem să învăţăm nu numai cu intelectul dar şi cu inima. Mai ales la materiile, care cereau o astfel de participare. Într-un fel învăţam despre regii egipteni, de exemplu, şi altfel când era vorba de Tudor, Iancu şi Horia. De altfel cred că-i un caracter al istorie noastre şi al culturii noastre şi asta nu de azi sau de ieri, ci de mult, de pe vremea lui Neculce şi mai de demult. Noi, românii, nu ne-am privit eroii noştri naţionali cu admiraţie, pentru faptele lor, nici chiar cu religiozitate, ci cu duioşie, înţelegere şi dragoste.

Etichetarea lor, ca cel Mare, cel înţelept, marele nostru, genialul nostru e o invenţie recentă a unora cu suflete seci, reci, convenţionale. Oamenii noştri au zis, săracul Ştefan Vodă, sărmanul Mihai Eminescu, bietul nenea Iancu şi zicând aşa ne-am contopit sufletul cu sufletele lor într-o unitatea spirituală de nedespărţit.

O altă preocupare importantă era lectura. Prin tradiţie în Frăţie erau anumite titluri, care deveniseră obligatorii de citit: “Haiducul” şi “Pandurul” de Bucura Dumbravă, cărţile despre Horia, Iancu şi Tudor, Bălcescu, scrierile politice ale lui Eminescu, Aurel Popovici, A.C. Cuza, Ion Ghica, Simion Mehedinţi. Ne aflam la noi acasă în literatura clasică, pornind de la fabulele lui Grigore Alexandrescu, continuând cu legendele lui Alecsandri şi Bolintineanu, scrierile lui Haşdeu, Creangă, Kogălniceanu. Eram în întregime în Coşbuc, Iosif şi contemporanii noştri: Goga, Cotruş, Gyr, Crainic, Blaga, Brătescu-Voineşti. Şi bunînţeles în acelaşi timp cutreieram lumea cu Jules Verne, Nansen, Racoviţă. Am intrat devreme în literatura universală cu „Mizerabilii” lui Hugo, „Contele
de Monte Cristo” al lui Dumas. Aceasta era lumea cărţilor noastre. Odată citită o carte o comentam între noi în acelaşi 1/40T făcând observaţii asupra celor citite.

Ne-am mărit rândurile

În tot acest timp şi în vremurile grele ce vor veni n-am încetat niciodată de a aduce în mănunchiu alţi prieteni, care să se adauge celor şapte. A intrat Gheorghe Toader, cel mai bun elev din clasa mea, o minte pătrunzătoare, care asimila cartea cu o uşurinţă de necrezut şi care orfan de amândoi părinţii, muncea acasă alături de bunicii săi în satul Galaţi ca un plugar adevărat şi dădea şi meditaţii. Făcea zilnic drumul de 4 kilometri pe jos până la liceu. A venit apoi Moise Bărcuţian, feciorul înalt cât un brad, slăbiciunea profesorului de istorie, Romulus Ursu. A intrat în Frăţie Vichente Comşulea, care a pregătit pe Haşu Laurian. Eu l-am adus pe Gheorghe Micu, care aduce pe Brescan Gheorghe. Iancu Morar îl aduce pe Octavian Crişan, care pregăteşte pe Tatu Dumitru, care aduce pe Stan Ilie, care la rându-i aduce pe Sava cel mic, care pregăteşte pe fratele lui mai mare cu trei ani şi amândoi vin cu Şuştreanu Mihai.

În anul şcolar următor mă aflam cu Micu în aceeaşi gazdă cu un alt coleg, de la Alba, Pavel Mârza. Din întreaga lui comportare arăta ca un bun viitor prieten de adus în Frăţie. Desigur şi el ne observa comportările şi le cântărea. Odată, când ne-am întors seara târziu cu bocancii plini de noroi şi noi nu ştiu ce explicaţii i-am dat, a spus râzând:

— Nu mai umblaţi cu fleacuri, vă urmăresc de mult. Sunteţi fraţi de cruce. Aţi fost la şedinţă. Şi eu am fost în mănunchiul din Sălişte. Trebuie să vă vină confirmarea. Dacă aveţi încredere în mine vin şi eu cu voi. Şi astfel între noi intra cea mai frumoasă voce din liceu. Era cu doi ani mai mare decât noi, se comporta ca un om deplin format şi intrarea lui a adus o atmosferă de mai mare seriozitate în mănunchiu.

În anii anteriori, capii drăciilor din clasă erau doi făgărăşeni: Ion Bălan şi Numitore Sârbu. Ni se păreau neserioşi şi nici nu ne gândeam la vreo recrutare a lor. Odată cu toamna anului 1938 rămâne în clasă cu noi Radu Literat, fiul profesorului de franceză, Valer Literat. Îl şi luasem în primire şi ne gândeam cine şi cum să-l recruteze. Observăm însă destul de repede o adevărată minune în comportarea lui Bălan şi Sârbu. Se terminase cu copilăriile din clasă, în schimb îi vedeam mereu cu Radu Literat şi cu un alt coleg de clasă, Vasile Munteanu. Ei organizară acasă la Radu Literat un laborator de chimie şi puneam prietenia lor în legătură cu acest laborator.

Discutăm în şedinţă despre ei, când Florin Buracu, şeful mănunchiului ne anunţă că de ei are să se ocupe el. Nu trece mult şi organizăm o seară de tabără. Ne ducem ca de obicei spre acel afund de pădure, când la locul taberei Florin Buracu ne aştepta cu cei patru colegi. Ne îmbrăţişăm râzând, povestindu-ne câteva scene hazlii în care încercam să ne tatonăm unii pe alţii. Şi astfel mănunchiul nostru creştea şi crescând ne simţeam mai încrezători şi mai puternici: un singur gând, o singură inimă şi o singură voinţă. De obicei în acest punct Frăţiile alunecau în două direcţii opuse.

În unele Frăţii se mergea cu recrutare uşoară şi în rânduri intrau şi elemente puţin pregătite, mici aventurieri, care se lăudau cine sunt ei în stânga şi-n dreapta, Frăţia fiind într-o teamă permanentă de a fi descoperită. În special periculoşi sunt îngâmfaţii plini de sine, care împart omenirea în două – ei şi restul lumii. O altă categorie sunt certăreţii, care nu pot trăi fără să se certe cu cineva sau tineri cu idei preconcepute despre Mişcarea Legionară, idei însuşite din propaganda duşmanilor Mişcării. Desigur aceştia trebuiau să fie eliminaţi, dar făcând acest lucru îţi deveneau duşmani şi uneori din mânie sau invidie trădau.

Altă direcţie era izolarea organizaţiei într-un turn de fildeş fără legături cu ceilalţi colegi sau tineri din jur. Ori dacă idealul nostru era de a schimba în bine şi frumos sufletul românesc nu trebuia să ne oprim în pragul Frăţiei. Fără a ne mărturisi crezul nostru în public trebuia să fim prieteni cu toţi colegii din clasă, chiar cu cei ce aveau concepţii străine de credinţa noastră sau făcând parte din minorităţile naţionale, dacă acest coleg nu era şovin şi respecta ţara în care trăia. Era nevoie de o legătură şi cu cei care aveau anumite defecte ce-i împiedica de a fi recrutaţi.