La Pas prin Frăţia de Cruce (1)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Octombrie 15, 2024

La Pas prin Frăţia de Cruce

Motto:
„Frăţia de cruce înseamnă frăţia până la moarte în jurul crucii, a acelora care simt în sufletele lor scânteia sfântă a iubirii pentru ţărâna românească.”(Gheorghe Istrate – Îndreptarul frăţiei de cruce)

Cuvânt înainte de Ion Gavrilă Ogoranu

De multe ori puţinilor supravieţuitori ai luptei de rezistenţă armată anticomunistă sau veteranilor închisorilor li se pun întrebări de genul acesta: ce v-a determinat să luaţi arma în mână? Când aţi luat această hotărâre? Cum v-aţi pregătit sufleteşte şi fizic în vederea acestei confruntări? Cum aţi putut rezista atâţia ani lipsiţi de libertate în foame, frig şi umilinţă? Cine eraţi cei care aţi făcut acest lucru? Ce idealuri vă călăuzeau? Ce valori le-aţi pus deasupra propriilor voastre vieţi? Aţi pornit din spirit de aventură? Aţi fost duşi în eroare de propaganda imperialistă? Aţi avut averi sau poziţii sociale înalte de apărat? Aţi fost fii de chiaburi, burghezi sau moşieri? Ce speraţi să realizaţi prin lupta voastră?

Rândurile de faţă sper să răspundă acestor întrebări nu direct, ci însoţindu-l pe autor la pas în Frăţiile de Cruce, în şcoala şi lumea de atunci, prin păduri şi munţi, prin închisori şi prin suflete de tineri, care şi-au preţuit idealurile mai mult ca pe propria lor viaţă. Sper ca cititorul să înţeleagă cum arătam cei ce am luat apoi în piept închisorile comuniste sau arma în mână împotriva regimului comunist.

Trebuie să facem o Frăţie

— De-acum, îmi zise într-o zi colegul Vasile Banciu, trebuie să facem şi noi o Frăţie.
— Şi ce să facem, dacă facem o Frăţie? am întrebat eu nedumerit.
— Păi, nu facem nimic, dar aşa fac toţi elevii de liceu, aşa mi-a spus Ioniţă Greavu, care-i acum la liceu la Sibiu. Am să-l întreb mai multe la vară. Suntem mai mulţi cu care putem începe.

În adevăr, eram destui copii pe uliţa Olarilor în primăvara anului 1937. Eu şi Vasile eram elevi la liceul Radu Negru, Făgăraş, clasa a III-a, deci cam de 14 ani, în gazdă la o bătrână de neam polonez, Burtzi-neni, care vorbea ungureşte. Vasile, cu un an mai mare decât mine, era aşa cum se prezentase singur din primul moment: nu mai am decât pe mama, că tata a murit; nici să mă laud, nici să mă hulesc, am un frate cizmar, el mă ţine la şcoală şi trebuie să facem ceva că pământ nu avem. Era copil mai umblat decât mine, a fost şi în Sibiu, venea şi se ducea acasă cu trenul, în timp ce eu nu mă puteam lăuda cu o asemenea aventură.

În vecini mai locuiau alţi elevi, care se ţineau de noi: Gheorghiţă Micu şi Laurian Zaharie. La un tâmplar beţiv, meşter fără lucru, se afla ucenic Ionică Cosgarea. Nu prea învăţa meserie, dar în schimb bietul băiat era bătut mai în toată ziua. Ar fi fugit, dacă nu ar fi fost mamă-sa, care nici nu vroia să audă să schimbe stăpânul, să râdă lumea de el. Mai erau trei ucenici la un mecanic, Dolfi, unde învăţau meserie, dovadă că munceau de dimineaţa până seara la atelier, apoi, veniţi acasă, încăpeau pe mâinile “dracului ăl roşu” – o unguroaică spurcată – care-i punea la spălat rufe, la dădăcit copiii şi la câte-i treceau prin cap. Între ei era Niculiţă Mihăilă, consătean cu mine, dar luat de suflet de o rudenie, care nu prea-i purta de grijă.

Aceasta era Frăţia. Ce făceam? Ne adunam seara în cămăruţa întunecoasă din spatele casei “dracului roşu”, cântam şi citeam gazete legionare, pe care cei trei le împrumutau de la alţi ucenici. De unde învăţasem cântece legionare? Le auzeam pe stradă, le auzeau şi ei de la alţi tineri. Când nu ştiam versurile le fluieram tare sau în gând ca bunăoară când ne duceam la şcoală, de ni se părea că ajungem mai repede, pe ritmul lui Ştefan Vodă al Moldovei.

Iată cum am învăţat “Plânge printre ramuri luna”. Trăia pe vremea aceea un meşter de poduri de lemn, Nicoară, care făcuse podul de peste râul din satul meu. A locuit la noi cât s-a lucrat podul şi el şi lucrătorii, nepoţi de-ai lui. Din vorbă-n vorbă, discutând cu tata, am aflat că meşterul era frate cu maiorul Nicoară, cel care împreună cu colonelul Precup plănuiseră atentatul nereuşit din 1932 împotriva regelui Carol al II-lea. Acum maiorul Nicoară se afla la închisoare şi familia meşterului îi ducea mereu grijă să nu fie ucis.

Meşterul avea un fiu, Olimpiu, şi el coleg cu mine şi de multe ori mergeam de ne făceam lecţiile împreună. Odată, pe când învăţam, în camera vecină au răsunat voci feminine cântând. Am rămas amândoi ca hipnotizaţi, ascultând. Era atâta durere, atâta duioşie, atâta suflet în cântecul ce-l auzeam. Olimpiu a rugat-o pe mamă-sa şi pe cele două surori să-l mai cânte. A venit sora lui mai mică, o fetiţă de 7-8 ani, care ni l-a cântat până l-am învăţat. M-am întors acasă fredonându-l. Nu bănuiam atunci că va fi cântecul care mă va însoţi o viaţă şi pe care îl voi cânta tare sau în surdină, însoţind la mormânt sau numai cu gândul, sute de camarazi căzuţi şi care aş dori să mi se cânte şi mie când voi fi îngropat.

Într-o seară, colegii au venit cu o circulară de-a Căpitanului, prin care îndemna copiii să adune fier vechi. Din seara aceea Frăţia noastră a mai avut o ocupaţie: adunarea de fier şi transportarea lui la locuinţa unui croitor legionar, nenea Maier. În grădina lui Burtzi-neni se afla o movilă de fier vechi provenit de la atelierul lui Dolfi: roţi de bicicletă, spiţe, ghidoane, lanţuri, rulmenţi sparţi. Le încărcam pe o targă, ne descălţam şi treceam râul şi ieşeam în uliţa din “Românie”, cum i se zicea pe atunci străzii George Coşbuc, unde locuia nenea Maier. Le aruncam peste gard în grămada din curte, fără să-l dăm în primire cuiva. Seri întregi am făcut la fel până ce am terminat movila. Şi alţi tineri din oraş aduceau fier cu cărucioarele. Între ei, îmi aduc aminte că l-am întâlnit pe Tavi Popa – pe atunci băiat de prăvălie la un magazin din oraş. Deşi de seama noastră, era mai dezvoltat decât noi şi avea o voce de bas profund. Venise cu un cărucior cu fier şi vorbea tare prietenos cu nenea Maier, pe care-l saluta la despărţire cu “Trăiască Legiunea şi Căpitanul!”.

Trebuie să-mi mărturisesc acum păcatul că-l şi invidiam pentru siguranţa cu care vorbea şi saluta, mai ales când în urma unei discuţii dintre tineri am aflat că fusese şi la o tabără de lucru legionară cu un an în urmă.

Pe vremea aceea cunoşteam pe câţiva oameni despre care lumea zicea că sunt legionari. În avântul meu copilăresc aş fi vrut ca lucrul acesta să-l strige cu voce tare sau să-l cânte pe stradă. Dar avocatul Virgil Mateiaş, despre care se spunea că e mai marele legionarilor, trecea în fiecare dimineaţă pe stradă, liniştit, zâmbind când ne răspundea la salut, iar croitorul Nicu Maier, care mi-a cusut uniforma din pănură ţesută şi vopsită de mama, a vorbit frumos cu mine, dar nu a pomenit nimic de Legiune.

Se zvonea între elevi că unii profesori ar fi şi ei, dar nici aceştia nu o spuneau în clasă. Astfel toţi ştiau că bătrânul profesor de desen, Procopie Benţea, e legionar. De el, noi, cei veniţi de la sate, eram legaţi încă din prima zi de şcoală când te lua în primire: “- Tu, de unde eşti, mă găluşcă? De-al cui?”. Înalt, masiv, cu cap mare, cu coamă albă bogată, parcă-l văd şi-l aud şi acuma: “Ce ne învaţă desenul? Desenul ne învaţă a vedea. A vedea ce-i mare, ce-i mic, ce-i mai depărtat, ce-i mai apropiat. Desenul e educaţia ochilor, ca să vedem corect lumea lui Dumnezeu. El ne deschide ochii minţii să deosebim apoi adevărul de minciună, binele de rău şi frumosul de urât”. Ne lăsa apoi destul de liberi să desenăm frunze, ramuri şi apoi să le colorăm cu acuarele. Te duceai cu desenul la dânsul.

— E bine, domnule profesor?
— Păi, samănă, mă?
— Păi, nu prea samănă, ziceai…
— Păi, fă-l să samene.

În ultima oră de curs, înaintea pensionării, a mărturisit crezul său legionar, nouă elevilor, spunându-ne:

“Câţi aveţi minte şi putere de bărbat şi inimă de român în voi, faceţi-vă legionari”. S-a despărţit de clasă cu salutul legionar. Nu putea suferi înfumurarea şi prefăcătoria încât mulţi se fereau să se întâlnească cu el. Am fost de faţă când a oprit o anumită doamnă fardată, pe care o cunoştea:

— Da’, tu a noastă! Cine te-a vopsit ca un ou roşu şi te-a îmbrăcat ca pe iia ciumii?

Pe noi elevii ne oprea şi ne-ntreba ce mai e pe la liceu, ce gândim, ce facem… De la dânsul am învăţat un principiu, după care m-am condus de multe ori în viaţă. Făgăraşul era străbătut atunci de un iaz al morilor. Una din isprăvile noastre de curaj era să sărim iazul fără să cădem în apă. Destui de puţini se încumetau să-l sară. Eram lângă iaz mai mulţi elevi şi încercam. Alergam, dar când ajungeam la marginea apei, ne opream speriaţi şi iar ne opinteam fără rezultat, când iată că apare profesorul Benţea:

— Nu faceţi bine, mă voinicilor! Vreţi să săriţi iazul? Aruncaţi-vă şepcile pe malul celălalt şi atunci sigur o să-l săriţi.

De câte ori în viaţă am fost pus în situaţia de a face un lucru, ca să fiu sigur că-l voi face, mi-am adus aminte de această lecţie de bărbăţie învăţată de la profesorul Benţea. Trebuie să-ţi tai orice punte de a te întoarce înapoi, şi atunci sigur reuşeşti.