Epopeea Legionarilor – DIN NOU LA ÎNCHISOARE (2)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Octombrie 5, 2024

Epopeea Legionarilor – DIN NOU LA ÎNCHISOARE (2)

— Treci de iscăleşte, că trece vremea.
— D-le Preşedinte, pentru numele lui Dumnezeu, daţi-ne voie să vorbim, să ne apărăm.
— Nu vă dau voie, pentru că sunteţi prost crescuţi.
— De ce, D-le Preşedinte? Pentru că ne cerem drepturile noastre?
—Treci de iscăleşte, ori ieşi afară, îi răspunde Cristescu foarte enervat.
— Nu iscălesc şi nici nu ies afară.
— D-vstră sunteţi obraznici.
— Şi d-vstră răi şi necinstiţi.

I s’a făcut proces şi lui şi a fost condamnat la şase luni de închisoare corecţională. Trece la interogatoriu Pârvu. Mic dar bine legat, cu păr negru creţ, cu faţa osoasă şi ochi inteligenţi, Pârvu aşteaptă liniştit întrebările.

— D-ta ai cântat?
— Da, D-le Preşedinte.
— Ce-ai cântat?
— Trăiască Regele, Ştefan Vodă al Moldovei, Sfântă tinereţe legionară şi aşa de unul singur, într’un colţ.
— Mai ai de spus ceva?
— Aş avea o dorinţă. Dacă pe Hristosul neamului românesc, Comeliu Zelea Codreanu, aveţi de gând să-l răstigniţi, atunci vă rog să mă răstigniţi şi pe mine, dar cu capul în jos, căci eu sunt mic şi nu merit atâta onoare.

Rând pe rând, fiecare încearcă, într’un fel oarecare, să-şi exprime în faţa Tribunalului, credinţa lui legionară.

Acum e chemat Nemţanu Ion. Înalt, în portul lui câmpulungean cu cămăşuica ca ghiocul, Niţucă e în adevăr bine.

— Ai cântat?
— Am cântat şi o să cânt pentru că…
— Să nu cânţi…
— Ba am să cânt ca să ştiţi voi ticăloşilor că sufletul acestui neam s’a trezit şi vă stigmatizează pe toţi.

Imediat proces pentru insultă şi alte şase luni au fost date.

Vine la rând Pânzariu. Înalt, lat în spate cât o sobă ţărănească, cu nişte mâni ca două căuşe, Pânzariu se uită zâmbitor la completul de judecată.

— Mai ai de spus ceva, acuzat?
—D-le Preşedinte, se vede că d-vstră aveţi de gând să ne trimiteţi la închisoare. Dar să ştiţi că noi de acolo vom ieşi, la nevoie, cu zidurile închisorii în spate şi atunci va fi vai şi amar de cei ce ne-au nedreptăţit.

Nimeni n’a zâmbit şi nici Cristescu nu l-a dat în judecată pentru insultă; poate pentru statura lui uriaşă.

Mi-a venit şi mie rândul. Preşedintele mă măsoară de sus şi până jos şi începe interogatoriul:

— Ai fost în aulă?
— Da.
— Ai cântat?
— Da.
— De ce?
— Eu cânt întotdeauna. Îmi place cântecul.
— Ce-ai cântat?
— Trăiască Regele, Ştefan Vodă al Moldovei, Urlă duşmanii’n cărare, Sfântă tinereţe legionară…
— Ai strigat Trăiască Legiunea şi Căpitanul?
— Da.
— Treci şi iscăleşte protocolul.
— D-le Preşedinte aş mai avea de spus ceva…
— Să nu spui nimic. Treci de iscăleşte.
— D-le Preşedinte, e dreptul meu de a mă apăra şi vă rog să mi-l daţi.
— Nu-ţi dau nimic. Treci de iscăleşte.
— Atunci nu iscălesc.
— Eşti obraznic.
— Ce fel de obrăznicie am comis?
— Te uiţi obraznic.
— Ce, sunt eu vinovat dacă nu vă plac ochii mei? În orice caz, cred că acest lucru nu constituie un delict.
— D-vstră sunteţi bolşevici. Vreţi să uzurpaţi ordinea din Stat. Să introduceţi anarhia.
— Nu noi uzurpăm ordinea din Stat, D-le Preşedinte, ci d-vstră, care la catedră propovăduiţi dreptul şi aici faceţi exact pe dos, neţinând cont nici de cele mai elementare noţiuni de dreptate. Nu noi suntem bolşevici, ci mai degrabă d-vstră.

Imediat proces de calomnie şi şase luni mi-au fost date ca nimica. Cu chiu şi vai s’a terminat şi cu audierea noastră. A început acea a martorilor. Din cei propuşi de noi, majoritatea sunt în lagăre şi închisori şi e de la sine înţeles că guvernul nu avea niciun interes ca să-i aducă la proces, să producă vâlvă şi poate o achitare forţată a noastră şi chiar a celorlalţi legionari. Comeliu Zelea Codreanu, Gheorghe Clime, Vasile Iasinschi, Bănică Dobre, Alecu Cantacuzino, Niculai Totu, Ilie Gârneaţă, Radu Mironovici, Trăian Cotigă, etc. sunt strigaţi pe rând de către Grefier; de fiecare dată uşierul răspunde, după o clipă de aşteptare, „lipsă”. După un timp se aude de afară din coridor şi un prezent. Constantin Biceagă e introdus în sală. Îmbrăcat în portul nostru bucovinean, Biceagă, Cdt. Aj. legionar, ia loc în faţa Tribunalului. După câteva întrebări formale, Preşedintele îl întreabă:

— D-l martor, ce ne poţi spune despre acuzaţii aceştia?
— D-le Preşedinte şi onorat Tribunal, eu îi cunosc pe toţi. Mulţi din ei îmi sunt colegi de universitate şi toţi de aici sunt camarazi de-ai mei. Sunt cei mai buni studenţi ai Universităţii. Sunt elita studenţimii cemăuţene. Dacă D’vstră condamnaţi pe aceşti oameni, condamnaţi neamul românesc care de atâtea veacuri se chinuie să se ridice din noroiul în care ticăloşi şi parveniţi de toate soiurile îl aruncă mereu…
— Taci D-le, îl întrerupe Preşedintele, d-ta faci aici apologia crimei.
— Nu fac nici o apologie a crimei. Îmi apăr camarazii şi neamul şi voi vorbi ca să audă până şi cei ce şi-au pus ceară în urechi.

A fost imediat judecat pentru apologia crimei şi condamnat la şase luni şi o zi de închisoare. A părăsit sala urmat de un soldat cu arma în mână şi petrecut de privirile noastre pline de dragoste şi recunoştinţă. A mers drept la închisoare.

Urmează la rând Prof. Univ. de teologie Reli.

— D-le Preşedinte, zice Cosmovici, avocatul nostru, vă rog să întrebaţi pe D-l martor dacă în calitatea d-sale de profesor de teologie ştie că o cruce aşezată într’un anumit loc cu sobor de preoţi, nu poate fi mutată din loc, de acord cu canoanele bisericeşti, decât tot cu acelaş ritual?
— Nu văd ce legătură are această întrebare cu manifestaţia făcută de acuzaţi.
— Are multă legătură, D-le Preşedinte. Manifestaţia a fost făcută pentru că oameni nevinovaţi stau închişi, alţii omorîţi, alţii arşi de vii, crucile se taie ca lemnele de foc şi casele se calcă de poliţie şi jandarmerie ca orice fel de local public.
— Bine, zice Preşedintele, apoi adresându-se martorului: Ce aveţi de răspuns la cele întrebate?
— Nu m’am ocupat cu această chestie, aşa că nu ştiu care e procedeul.
— Mulţumim D-lui martor pentru curajul civic de care a dat dovadă, îşi termină Cosmovici intervenţia.

Profesorul de muzică de la liceul din Câmpulung, Bogza, care abia de vreo două săptămâni a scăpat de la închisoare, cu frizura ca a lui Eminescu, cu mâna stângă în unghi drept alăturea de trup, înalt, cu o mutră dârză şi foarte expresivă, domină întreaga sală. După întrebările formale, Prşedintele îi zice:

— Ce meserie ai?
— Fost profesor de liceu, actualmente destituit datorită unei sentinţe a acestui onorat Tribunal. Şi cu ochi de flăcări măsoară pe cei din completul de judecată.
— D-le, d-ta joci aici teatru? i se adresează enervat Preşedintele.
— Nu, D-le Preşedinte. Sunt prea mic artist ca să joc teatru în tragedia neamului românesc.

Avocatul Popovici, speriat că şi acesta va merge din nou la închisoare, renunţă la depoziţia lui. Cu capul sus, tot aşa de semeţ ca şi la intrare, Prof. Bogza a părăsit sala. În locul lui a intrat fostul Prefect al Cernăuţului, Gheorghe Vântu, care singur s’a anunţat ca martor.

— D-le Preşedinte şi onorat Tribunal, începe Vântu, eu am condus acest judeţ o serie întreagă de ani. Pe aceşti studenţi, care acum stau în faţa d-vstră în calitate de acuzaţi, îi cunosc aproape pe toţi. Sunt băieţi buni şi mai ales, ceea ce e foarte rar, oameni de caracter. Dacă eu nu am ajuns cu ei la conflicte acute, se datorează faptului că eu am respectat o anumită limită impusă de necesităţile sociale şi de evoluţie naţională. D-vstră, prea aţi început a le pune zăgazuri în toate direcţiile. Aţi distrus libertatea academică. Aţi negat dreptul acestor tineri de a-şi spune liber părerile, lucru ce nici monarhiile absolute din Evul Mediu n’au făcut. Şi acum vă miraţi că nu mai pot răbda şi au început să strige?

Intervenţia lui, valorată enorm de noi, nu ajută cu nimic. Torturarea noastră continuă în formă sistematică. Nici de aici înainte nu ni se dă voie să ne spunem durerile. Se face o pauză şi ni se dă ceva de mâncat, şedinţa trebuind să dureze şi noaptea, fără întrerupere. Noi stăm pe nişte bănci lungi şi ne sfătuim. Caradan e de părere să-i tragem un cântec chiar în mijlocul şedinţei. Acesta ar fi singurul mijloc de a ne apăra.

Când s’a reînceput şedinţa, Procurorul Băluţă-Dumitrescu se limitează la semnalarea articolelor din Legea de Apărare a Statului călcate de noi şi ne cere pedepsirea. Ia cuvântul apărarea. Dr. Ghenea demonstrează că Legea de Apărare a Statului nu e constituţională. Că în Constituţie stă înscris dreptul de a protesta contra oprimărilor. Că deci noi nu am contravenit la niciun fel de lege constituţională şi, în consecinţă, nu suntem pasibili de nicio pedeapsă. Dar toate sunt zadarnice. N’am contravenit la Constituţie, dar am contravenit la legile lui Carol II şi deci, trebuie să fim pedepsiţi. Sperăm că cel puţin la ultimul cuvânt ne vor da voie să vorbim. Dar ne-am înşelat. Cristescu vrea să termine procesul repede şi, cum se apropie de ziuă, nu ne permite să vorbim.

— Acuzat Uşeriu, mai ai de spus ceva?
— D-le Preşedinte şi onorat Tribunal, noi încă din August…
— Las-o, D-le, cu Augustul. Ia-o mai de dincoace.
— D-le Preşedinte şi onorat Tribunal, o ia Uşeriu de la capăt; dar Preşedintele îl întrerupe din nou:
— Nu ne mai domni atâta şi spune mai repede ce ai de spus.

Uşeriu s’a aşezat pe bancă fără a mai zice nimic. Cu al doilea şi al treilea chestia a fost cam la fel. Acum e la rând Gherman.

— D-le Preşedinte, d-vstră de ieri…
— Lasă-mă, D-le, cu politeţele.
— D-vstră de ieri vă chinuiţi să vedeţi unde stă dreptatea în această chestie.

*

Fragmente din Pentru Sfânta Cruce, Pentru Țară (vol.I)de Mardarie Popinciuc