Epopeea Legionarilor – DIN NOU LA ÎNCHISOARE (1)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Octombrie 4, 2024

Epopeea Legionarilor – DIN NOU LA ÎNCHISOARE (1)

La Spitalul Militar de ochi suntem instalaţi în primul etaj, unde suntem singuri. De pază fac cu schimbul câte un pluton de la Regimentul 8 Vânători de Munte şi 3 Grănicieri subt conducerea câte unui ofiţer. La fiecare 24 de ore, când se schimbă, noi suntem număraţi. Rămaşi singuri, am început să ne organizăm viaţa. Sala cea mare a fost destinată dormitorului. Una mai mică declarată sală de şedinţe şi o cămăruţă, sală de consfătuiri unde, noi cei mai în vârstă, ne adunam din când în când, pentru a încerca să rezolvăm nevoile noastre.

Chiar de a doua zi, Nemţanu, Mocanu, Gherghiese şi Jitariu au fost duşi la închisoarea militară. Ca şef al nostru a rămas Caradan. De două ori pe săptămână ţineam şedinţe, şi de alte două ori şezători la care luau parte şi ofiţerii ce ne păzeau. Cântece populare, poezii, glume şi epigrame ocazionale formau repertoriul nostru. Locotenenţii Fonea, de la 3 Grăniceri, şi Coaje, de la 8 V. M. erau nelipsiţi de la aceste manifestări. În general, toţi ofiţerii ce ne-au păzit, au fost foarte binevoitori cu noi. Ne aduceau ziare pe care, după ce le citeam, le ardeam; ne expediau scrisorile pe care le trimiteam fără intervenţia cenzurii. Era armata română care ne simţea aproape, pentru că era călăuzită de acelaş ideal: dragostea de neam.

Spitalul Militar era aşezat cam în mijlocul Cernăuţului. Lângă el era o piaţă de zarzavaturi unde, în fiecare dimineaţă, veneau ţăranii din împrejurimi şi-şi vindeau marfa. De aceea, în fiecare dimineaţă, când piaţa era plină de lume, noi deschideam geamurile şi le ofeream un concert de cântece legionare ca să aibă ce povesti când se vor întoarce acasă.

Pe lângă spital se plimbau toată ziua cunoscuţi de-ai noştri, drăguţele noastre, printre care Lala mea era nelipsită şi agenţi de la poliţie în civil.

Instrucţia a fost foarte scurtă. Într’o zi a venit Maiorul Turtureanu, am fost duşi în sala de mese a spitalului, ni s’a pus fiecăruia dinainte o coală de hârtie albă îndoită în două şi un toc. Maiorul ne dictează câte o întrebare, pe care noi o scriem pe o jumătate de coală, iar pe cealaltă jumătate dăm răspunsul. Întrebările sunt foarte sumare: dacă ai luat parte la manifestaţie; dacă ai cântat cântece legionare; dacă ai strigat Trăiască Legiunea şi Căpitanul; şi încă vreo câteva. Noi răspundem la toate afirmativ şi iscălim declaraţia. Cu asta instrucţia s’a terminat.

Se fixează data procesului şi se iau măsuri de siguranţă. Tot cartierul unde se află Tribunalul de Răsboiu şi cel unde este Spitalul Militar e presărat de patrule militare. Toate regimentele din Cernăuţi, şi erau multe, sunt puse în stare de alarmă. Tribunalul stă subt pază dublă. Suntem încărcaţi în maşini de cursă, cam câte 25 şi excortaţi de soldaţi, printre cordoane formate de alţi soldaţi, suntem duşi la Tribunalul Militar. Aici, la intrare, stă instalată o puşcă mitralieră care să apere strada din faţa Tribunalului. Mai sus, pe coridor, sunt alte puşti mitraliere şi soldaţi de abia te învârţi de ei. Şeful pazei este Lct. Coaje care salută foarte bucuros de revedere şi poate mai bucuros că are ocazia să asiste la proces.

Suntem introduşi cu toţii în sala de judecată. Sală mare şi plină de bănci, despărţită în două printr’un mic gărduţ. În faţă, dincolo de gard, este un podium pe el o masă şi câteva scaune. Pe masă o cruce de lemn neagră. Boxa noastră e aproape sala întreagă pentrucă suntem mulţi. Ocupăm aproape trei sferturi din sală. Câteva bănci, pe marginea dinspre geamuri, sunt rezervate publicului, care e foarte redus. Abia au putut răsbate câteva rude de ale noastre şi câteva fete care s’au dat drept logodite cu câţiva dintre noi. Printre ele şi Lala. Mă priveşte cu ochi umezi de dragoste, dar şi cu un fel de mândrie.

Începe procesul. Suntem mutaţi într’o sală alăturată şi câte unul, după cum ne strigă un grefier fornăit, intrăm în sala de judecată. Primul chemat e Anchidim Uşeriu. Printre cei rămaşi se plimbă ofiţeri de toate gradele şi ne tot întreabă de una şi de alta. Morariu Ştefan râde cât poate de toţi. E un tip mucalit, slăbuţ, potrivit de statură şi cu nişte ochi care îi joacă în cap ca argintul viu. Tocmai s’a apropiat de el un Maior de la II Roşiori şi-l întreabă;

— Ei, D-le student, o făcurăţi?!
— O făcurăm, dară.
— Păi, de ce vă ţineţi, Domnilor, de nebunii?
— De! Aşa ca oamenii, D-le maior. Am strigat şi noi să le dea drumul la cei închişi. Mai mult n’am făcut. Ori d-ta crezi că n’aveam dreptul să protestăm?
— Rău aţi făcut.
— Rău, D-le Maior?
— Dar de ce eşti aşa slăbuţ, eşti bolnav?
— Nu, D-le Maior, nu sunt bolnav şi nici slăbuţ de felul meu. Se întâmplă că ăştia, şi arată cu capul spre sentinelele de la uşă, au frică de mine şi mi-au luat muşchii la percheziţie.

Un hohot de râs l-a forţat pe D-l Maior să plece grăbit dintre noi. Fănică se uită în urma lui dispreţuitor. În sfârşit îmi vine şi mie rândul să intru în sala de judecată. Mai mult de jumătate e plină cu de-ai noştri şi ceva ascultători. Pe banca apărării stau avocaţii Horia Cosmovici de la Cernăuţi şi Radu Ghenea venit de la Bucureşti.

Mă opresc în faţa completului de judecată în poziţie de drepţi, cu un salut scurt din cap. Colonelul, făcut magistrat militar de câteva zile, Cristescu, mă măsoară scrutător.

Procurorul Băluţă-Dumitrescu îmi zâmbeşte ca unui bun şi vechiu cunoscut. Preşedintele începe interogatoriul:

— Cum te chiamă?
— Popinciuc Mardarie.
— Câţi ani ai?
— Douăzeci şi patru.
— Ce meserie ai?
— Student în anul al patrulea la Facultatea de Drept din localitate.
— Ultimul domiciliu?
— Căminul Xenopol.
— Ia loc lângă ultimul acuzat.

Formalităţile continuă mai departe fără incidente, până ce este chemat Fănică Morariu. Cum intră în sală, în loc să se adreseze completului de judecată, salută sala şi în special pe cele vreo câteva fete care formează publicul nostru.

— Aici trebuie să te adresezi! se răsteşte Cristescu la el.
— Da?! Mulţumesc.
— Cum te chiamă?
— Fănică Morariu.
— Păi aici stă scris Ştefan şi nu Fănică.
— Ştefan, atunci; dar pe mine toată lumea mă desmiardă Fănică.

Un zâmbet a înflorit pe obrazul tuturor şi Preşedintele nu ştie dacă să se supere ori nu.

— Ultimul domiciliu?
— Spitalul Militar de ochi.
— Acuzat, îţi baţi joc de noi?
— Nu, D-le Preşedinte.
— Atunci spune care ţi-a fost ultimul domiciliu.
— Spitalul de ochi. De acolo m’au adus azi cu soldaţi mulţi pentru că le e frică de mine.

Sala râde şi Preşedintele scutură enervat clopoţelul ca să restabilească ordinea.

— Unde ai locuit înainte de a fi arestat?
— Aa, asta era. La Căminul Junimea.
— Treci la locul d-tale.

Fănică se aşează lângă ultimul acuzat apoi se adresează Preşedintelui cu o mutră foarte nevinovată:

— Aici, D-le Preşedinte?
— Stai jos acuzat şi taci din gură.

Sala râde din nou, Procurorul zâmbeşte, Preşedintele sună clopoţelul şi Fănică îngână o înjurătură la adresa lui. Apoi întrebările continuă până suntem cu toţii în sală.

După terminarea primelor formalităţi se dă cetire Ordonanţei de dare în judecată. Aproape toate delictele prevăzute de Legea Apărării Ordinei Publice, lege făcută de regimul lui Carol II şi contrară prevederilor constituţionale, deci fără valoare juridică, le înfăptuisem noi.

După aceea începe audierea noastră asupra delictelor comise. Preşedintele Cristescu a excelat în a nu ne permite să ne apărăm. Cuvântul „Căpitan”, rostit în faţa Tribunalului era motiv de condamnare aparte. Dar nici noi nu ne-am lăsat. Totuşi — trebuie să o spun — s’au găsit cinci dintre noi care au negat că au făcut manifestaţie şi că au cerut şi ei eliberarea celor închişi. Numele lor? N’au importanţă. Nu scriu aici pentru a acuza pe nimeni, ci pentru a da mărturie de cei ce au ştiut să se sacrifice pentru Legiune şi Neam.

Iliuţ Manole, cremene cum îl ştiam, aşa a fost şi în faţa Tribunalului.

— Ai fost în aulă? îl întreabă Preşedintele?
— Da.
— Ai cântat?
— Da.
— Ai strigat „Trăiască Legiunea şi Căpitanul”?
— Am strigat şi o să strig cât voi trăi.
— Să nu strigi, că e delict.
— Ba strig: „Trăiască Legiunea şi Căpitanul”, pentru că nu cunosc decât un Dumnezeu în cer şi un Căpitan pe pământ.

Imediat i s’a făcut proces pentru delict comis în faţa Tribunalului şi Iliuţ capătă din nou cuvântul în calitate de acuzat;

— Mai ai ceva de spus, acuzat? i se adresează Preşedintele.
— Da. Trăiască Legiunea şi Căpitanul.

A fost condamnat la şase luni de închisoare. După alţi vreo câţiva care au fost foarte scurt interogaţi, pe Preşedintele neinteresându-l decât motivele de acuzare, vine la rând Dobrin.

— D-le Preşedinte şi onorat Tribunal, tata a murit judecat de tribunalele ungureşti pentru lupta lui românească din Ardeal. Dacă m’aţi trimite pe lumea cealaltă, eu v’aş fi mulţumitor, căci m’aş întâlni cu el şi…
— Să-ţi fie ruşine obrazului —sare de pe scaun Preşedintele— să ne compari pe noi cu tribunalele ungureşti. Noi, în timpul acela, am mâncat gloanţe pentru desrobirea Ardealului.
— Aţi mâncat un rahat! nu se lasă Fănică Morariu.
— Dă-l afară, ordonă Cristescu unui soldat de pază.
— Mulţam frumos —zice Fănică— tocmai aveam poftă de fumat o ţigară şi părăseşte radios sala. Vine la rând Jitariu.
— D-le Preşedinte şi onorat Tribunal vă rog să-mi daţi voie să vă fac o mărturisire de credinţă.
— N’avem nevoie de ea.
— D-le Preşedinte, pentru a înţelege situaţia noastră morală, motivele care ne-au determinat la facerea manifestaţiei…
— Nu mă interesează. Treci de iscăleşte protocolul.
— D-le Preşedinte, d-vstră aveţi dreptul să ne judecaţi. Eu vă rog să-mi daţi şi mie dreptul să mă apăr.
—Treci de iscăleşte, că trece vremea.

*

Fragmente din Pentru Sfânta Cruce, Pentru Țară (vol.I)de Mardarie Popinciuc