Pentru Sfânta Cruce, Pentru Țară – DIN NOU LA CERNĂUŢI (4)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Octombrie 3, 2024

Pentru Sfânta Cruce, Pentru Țară – DIN NOU LA CERNĂUŢI (4)

Ochii ei mari şi dragi s’au umplut de lacrimi, care curg acum şiroi pe obraz. Calista s’a întors cu spatele la noi şi îşi face de lucru cu un nasture de la o pernă. Din colţ se aude tic-tacul pendulei care măsoară, întrerupându-le suspinele Lalei. Eu stau ca prostit. Nu mai ştiu ce să zic. Din miile de cuvinte ce pregătisem să i le spun, nu-mi mai amintesc acum nici unul. Şi totuşi mi-e mai uşor la suflet. Greutatea ce-l apăsa a fost ridicată. În fine, ştie şi ea. Printre lacrimi, Lala îmi zice:

— Eu nu te las să te duci.
— Cum nu mă laşi?
— Aşa, bine. Te încui şi te ţin aici până mâine seară; până trece manifestaţia.
— Foarte bine. Stau aici până mâine seară. Poimâine ne ducem amândoi de braţ pe lângă închisoare şi le facem din mână camarazilor închişi. Ce zici, mergem?
— Nu. De ce să mergem tocmai pe acolo?
— Aşa, sunt doar camarazi de ai mei. E Niţucă, e Spiridon, cu care am stat la închisoare anul trecut. Sunt atâţia cărora eu le-am predicat credinţa şi fapta legionară. Cum crezi că se vor uita ei la mine şi la tine? Vei mai avea tu acelaşi respect pentru mine? Mă vei mai iubi tot aşa ca până acum?

Lala tace! Calista tace! Doar ceasornicul îşi bate tictacul regulat. Cu un suspin greu, Lala îşi îndreaptă faţa spre mine şi-mi zice:

— Du-te, Luc dragă, du-te. Dumnezeu să-ţi ajute să vii cu bine înapoi, că eu te aştept şi o să te iubesc şi mai mult.

Pe obrajii ei curg lacrimile potop şi din fundul canapelei se aude plânsul Calistei. Am stat o vreme până s’au mai potolit şi-am plecat. De după geamul de sticlă al uşii, Lala îmi face ultimul semn cu mâna. La Dacia, în cabinet, am adormit cu capul pe masă, cu lacrimi în ochi şi cu imaginea fetei de după geam.

De cum m’am trezit a doua zi, nu mă mai interesează decât manifestaţia. Să meargă toate bine. Puse toate la punct, dau o fugă până la birou, la Calista, unde îl întâlnesc şi pe camaradul Orest Balaneţchi, şi-i rog pe amândoi să aibă grijă de Lala. La ora zece îmi pun pe piept eşarfa Societăţii Dacia şi, însoţit de Iliuţ Manole,care duce cealaltă eşarfă şi Zvanciuc cu steagul, plecăm la Universitate. Aici, lume multă. Pe podium au luat loc Rectorul Universităţii Nistor, profesorii universitari, Rezidentul Regal Alexianu, Generalul Comandant al Diviziei din Cernăuţi, însoţit de un adjudant, Mitropolitul Visarion Puiu, Primarul şi Prefectul oraşului şi cei cu steagurile societăţilor studenţeşti. În primul rând de bănci stăm noi, reprezentanţii societăţilor. În urma noastră, lumea din oraş, în urma acesteia, studenţi şi studente.

Serbarea se începe cu un mic serviciu religios. După aceea Rectorul Nistor face o descriere scurtă a mersului Universităţii. Lecţia tradiţională o dă Prof. Tarangu. După aceea Alexianu se adresează studenţimii, rugând-o ca orice reclamaţie va avea, să fie adresată lui. Anunţă că a plănuit zidirea unui nou cămin studenţesc şi înfiinţarea unei cantine cu preţuri foarte reduse. Aceeaşi politică dintotdeauna. Noi vrem suflet, vrem dreptate pentru neam, şi ei ne promit cămine şi cantine, numai să tăcem din gură.

E aproape ora unu, şi delegatul nostru încă n’a ajuns să vorbească. Mi-e frică să nu se plictisească băieţii şi în loc de manifestaţie să facem un fiasco. Dar, cu ajutorul Domnului, vine la cuvânt şi Mocanu. Uscat, subţirel, cu brazde adânci pe obraz, duce cu el, în suflet şi pe faţă, toată durerea Moţilor lui. Vorbeşte răspicat despre felul cum înţelegem noi studenţii să ne facem studiile, apelând la înţelegerea profesorilor pentru nevoile noastre spirituale.

Când pomeneşte de Regele Carol II, studenţii conduşi de Gherman cântă „Trăiască Regele”, lucru ce nu se mai întâmplase de vreo patru ani. După aceea Mocanu se adresează Residentului Regal Alexianu în termenii următori:

— Excelenţă, profit de ocazie şi, ţinând cont de cele spuse de D-vstră acum vreo câteva minute, eu vin în numele studenţimii creştine româneşti de la această universitate, rugându-vă să transmiteţi celor în drept că noi cerem libertatea Căpitanului nostru Corneliu Zelea Codreanu şi a tuturor celorlalţi legionari din lagăre şi închisori.

Un aplauz asurzitor a izbucnit din fundul sălii şi cântecul legionar a început să sguduie pe toţi cei din sală.

Garda, Căpitanul,
Ne preschimbă’n şoimi de fier.
Garda, Căpitanul,
Şi Arhanghelul din cer.

Rectorul Nistor îşi frânge mâinile şi îndrugă disperat: Ce mi-ai făcut, D-le Mocanu… Ce mi-ai făcut, D-le Mocanu. Generalul cu adjudantul lui pleacă liniştiţi. Eu cu Iliuţ ne postăm alături de Mocanu. Rezidentul Regal Alexianu, cu mâinile prinse de cap, trece pe lângă noi clătinându-se pe picioare ca un bolnav. Când ajunge în dreptul meu, parcă mânat de o forţă din afară, mă aplec spre urechea lui şi strig: Trăiască Legiunea şi Căpitanul. Parcă ar fi căpătat o lovitură în cap, aşa s’a ferit într’o parte, şi o grimasă de spaimă i-a încreţit faţa.

Au fugit toţi din sală. Am rămas numai noi studenţii legionari şi cântăm. Ne cântăm tot necazul din suflete, ţinut atâta vreme încătuşat. La comanda lui Nemţanu, se scoboară toată lumea jos în faţa Universităţii, se face frontul şi, în sunetele cântecului legionar, pornim spre Căminul Xenopol. În faţa clădirii Universităţii vechi, coloana e oprită şi Preşedintele Centrului Studenţesc din Cernăuţi, Gheorghiese, se urcă pe un gard şi vorbeşte:

— Români! A început revoluţia legionară pentru dreptatea neamului românesc. Nu staţi şi priviţi. Încolonaţi- vă subt steagurile verzi ale neamului şi daţi o mână de ajutor. Azi nu mai există „eu nu mă amestec”. Cine nici astăzi nu pune mâna să ajute acestui neam dus la pierzare de o clică ticăloasă de politicieni, nu se va mântui, căci nu va primi binecuvântarea neamului. De aceea strigaţi cu toţii: Trăiască Legiunea şi Căpitanul.

Întreaga coloană răspunde într’un glas. Lumea de pe drum se uită la noi ca la fiinţe venite de pe altă lume. Câte unii se opresc mai la distanţă şi ne urmăresc din ochi. Alţii o iau la picior, speriaţi de îndrăsneala noastră. Într’un colţ, dau cu ochii de Lala, care nu s’a putut stăpâni să nu vadă manifestaţia. Coloana porneşte mai departe spre cămin şi cântecul răsună şi mai avan:

Tot aşa tu Căpitane
Urcă pe-ale Putnei Văi,
Şi-ţi vom da batalioane
De legionari flăcăi.

În curtea căminului coloana se opreşte scurt, la comandă, se descopere, şi din faţă se aude vocea răsbită a lui Nemţanu:

— Gardă, drepţi! Pentru onor, înainte! Să ne rugăm lui Dumnezeu, să ne ridicăm cu gândul la sufletele martirilor noştri Moţa, Marin, Sterie Ciumeti. Să credem în învierea României Legionare şi în sfărâmarea zidului de ură şi de mişelie care o împresoară. Moţa, Marin, Sterie Ciumeti, General Cantacuzino Grănicerul şi întregul şir de morţi legionari e chemat să asiste la şedinţa noastră.

Coloana murmură cuvinte rostite de Nemţanu şi răspunde „prezent” la apelul morţilor.

Apoi îngenunchiem. Din coada coloanei se aude o voce de bas melodioasă: Tatăl nostru carele eşti în cer…şi rugăciunea pătrunde în suflete ca un balsam nesperat. Din jur se văd femei şi fete ce ne privesc plângând. După rugăciune se încheie şedinţa şi intrăm în cămin. La uşă, Prof. Vrânceanu încearcă să ne oprească:

— Staţi, D-lor. Sunteţi încă tineri. De ce vă nenorociţi?
— Noi nu ne nenorocim, D-le Profesor, când ne facem datoria faţă de neamul nostru, faţă de camarazii noştri care gem în lagărele şi închisorile supraîncărcate, îi răspunde Nemţanu.
— Dar gândiţi-vă, Domnilor, la părinţii D-vstră, nu se dă bătut Vrânceanu.
— Părinţii noştri o să fie mulţumiţi când vor afla că ne-am făcut datoria, îi răspunde Mocanu.

Am intrat în cămin, ne-am instalat la primul etaj, am baricadat intrarea, am pus steagurile în geamuri şi cântăm cântecele noastre de jale şi luptă. Lume multă, curioasă, se plimbă în sus şi în jos prin faţa căminului. În cămin au rămas 75 de studenţi. O oră şi jumătate am aşteptat până poliţia şi jandarmeria s’a desmeticit şi ne-au înconjurat. Imediat am fost somaţi de poliţie să ne predăm, dar noi nu avem de gând să facem cunoştinţă cu tendoanele de gumă ale poliţiştilor.

Între timp soseşte Procurorul Militar şi încep tratativele cu el. E acelaş din procesul de la Craiova, Băluţă- Dumitrescu, care fusese transferat la Cernăuţi. Ne-am predat lui după ce ne-a asigurat că nu vom fi daţi pe mâna poliţiei. Am desfăcut baricada, ne-am scoborît la parter şi, câte unul, suntem perchiziţionaţi, ni se ia tot ce avem prin buzunare, suntem suiţi în nişte maşini de transport câte 20 şi, păziţi de jandarmi, suntem duşi la Spitalul Militar de ochi care fusese transformat în închisoare pentru că, în acea existentă, nu mai aveau loc. Când îmi vine şi mie rândul, dau cu ochii de un fost coleg de liceu, Traian Bădeliţă, acum Sublocotenent de Jandarmi.

— Ce-i, Traiene?
— Şi tu aici, mă Mardarie?
— După cum vezi.
— Mă, te rog să nu-mi faci vreo boboroaţă şi să fugă vreunul.
— N’avea nici o frică. Noi mergem de bună voie la suferinţă.
— Pot să fac ceva pentru tine?
— Scrie dacă vrei fratelui Emilian că iar îmi merge bine. Spune-i să mă aprovizioneze cu ceva haine de iarnă, bocanci, ciorapi de lână şi spune-i cum a fost pe aici.
— Asta o fac numaidecât.

*

Fragmente din Pentru Sfânta Cruce, Pentru Țară (vol.I)de Mardarie Popinciuc