Incorect Politic O Publicație Dizidentă
Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Septembrie 30, 2024
Pentru Sfânta Cruce, Pentru Țară – DIN NOU LA CERNĂUŢI (1)
Pentru luna Decembrie a anului 1937 au fost fixate alegeri generale. Perioada electorală a fost neasămuit de plină de patimi. Toate partidele, afară de ţărănişti, cu care Căpitanul făcuse un pact de neagresiune, îşi dăduseră mâna şi luptau contra Gărzii de Fier. N’a fost judeţ, comună, ori sat mai răsărit, unde legionarii să fie lăsaţi în pace. Peste tot locul apăreau jandarmii, sprijiniţi de adepţii celorlalte partide, şi încercau să împiedice, sau cel puţin să zădărnicească adunările legionare.
Până şi cuziştii, care, vezi Doamne, erau naţionalişti ca şi noi, luptau cu aceaşi înverşunare contra noastră. Se ajunsese aşa de departe încât Robu, deputat cuzist din Rădăuţi, a atacat sediul legionar din Siret şi a omorît pe camaradul Ţurcan care se opusese violării sediului. Cu toate acestea, ceea ce nu se întâmplase încă în ţara românească —partidul de guvernământ să piardă alegerea— s’a întâmplat acum.
Guvernul Tătărăscu nu a reuşit să întrunească numărul necesar de voturi pentru a putea guverna mai departe. Moţa şi Marin nu muriseră în zadar. Sufletul poporului român fusese zguduit puternic, încât nici rachiul şi nici banii împărţiţi aşa de darnic de către politicienii români, nu l-au putut duce pe căi lăturalnice. Afară de Liberali, cele două partide mai puternice erau acum Garda de Fier şi Ţărăniştii Dlui Iuliu Maniu. Dar Regelui nu-i convenea nici unul din ele, pentru că amândouă erau contra metresei lui, evreica Lupescu. Pentru a zădărnici sforţările naţionaliste şi cu scopul de a înfrunta şi de a degrada în faţa poporului pe naţionalişti, Regele cheamă la guvern pe cuzişti împreună cu partidul agrar de subt conducerea poetului Octavian Goga, printre care amestecă, ca ministru, pe omul de încredere şi piaza rea a ţării, Armând Călinescu.
Cuziştii fixează luna Martie a anului 1938 pentru noi alegeri. Legea electorală este retuşată de aşa manieră ca totul să fie în favoarea guvernului. Se începe propaganda electorală, care ameninţă să fie şi mai pătimaşă ca cea din 1937. Goga are o întrevedere cu Căpitanul, în care îi cere să nu fie combătut. Căpitanul dă ordin de încetare a propagandei electorale tuturor legionarilor. Dar nu se mai ajunge la ţinerea alegerilor. Regele şi cu Armând Călinescu dau o lovitură de Stat, instaurând dictatura regală, sprijiniţi pe armată.
Toate prefecturile sunt ocupate de ofiţeri. Gradele legionare sunt arestate şi închise în Mănăstirile Dragomima şi Tismana. Căpitanul, dat în judecată de Iorga pentru o scrisoare ce îi trimisese, înfierând felul neuman în care se procedase la închiderea comerţului legionar, este condamnat la şase luni de închisoare şi închis la Jilava. Nu după mult timp, cei din Mănăstiri sunt închişi în lagărele de la Ciuc şi Vaslui. Închisorile româneşti se umplu de suflete legionare. Pentru cel mai mic lucru, pentru o vorbă scăpată în vânt, sau un simplu denunţ al unui „binevoitor”, ajungi la închisoare sau în lagăr.
Legile se schimbă toate şi altele noi iau fiinţă. Anumite drepturi de până acum, spre exemplu cel de a te aduna şi consfătui, ori cel de a protesta, devin delicte. Lumea se uită îndurerată şi se roagă la Dumnezeu prevăzând timpuri grele pentru ţara românească. Patriarhul ţării, Miron Cristea, ia conducerea guvernului. Crucile puse pe margini de drumuri, la umbră de pomi şi şopot de izvoare, de către legionari, sunt tăiate din ordinul guvernului prezidat de Patriarhul ţării. Regele încearcă să ne pună în conflict cu Biserica, dar legionarii îndură fără murmur şi fără şovăire, aşa cum ordonase Căpitanul.
Căpitanului i se înscenează un alt proces, de „înaltă trădare de neam”, pentrucă era în posesie a nişte copii de ordine electorale emise de către Ministerul de Interne, ordine pe care le putea obţine orice partid, şi e condamnat la zece ani de temniţă grea. Iorga i-a deschis calea spre mormânt. O parte dintre comandanţii legionari, în frunte cu D-l Clime, sunt condamnaţi pentru delicte imaginare şi închişi la Râmnicul-Sărat. Armand Călinescu —chiorul, cum este poreclit din cauza că îi lipseşte un ochi, se laudă peste tot că Garda de Fier este distrusă.
Cine dintre legionari vrea să scape de închisoare, ajunge să dea o declaraţie în scris că renunţă la Garda de Fier şi principiile ei, şi este imediat pus în libertate, i se dă un post bine plătit, i se fac tot felul de favoruri, numai ca să uite că a fost legionar. Se încearcă omorîrea morală a Gărzii de Fier. Dar sufletul legionar e de cremene şi rezistă. Din atâtea mii, care îndură calvarul strângând din dinţi, numai preotul Cristescu şi cu Prof. Dragoş Protopopescu, care nu este înscris în Mişcarea Legionară, dau declaraţii. Căpitanul, ca să le ia guvernanţilor atuul din mână, dă ordin tuturor celor închişi, afară de cei de la Râmnicul-Sărat, să dea declaraţii.
În aceste vremuri de mizerie românească, eu mă aflam la Cernăuţi, la Universitate. Îmi tot făceam socoteala:
Merg acasă la Mihoveni, mă arestează şi mă bagă în lagăr. Aici la Cernăuţi nu sunt aşa de cunoscut şi mă mai pot strecura. Spre marele meu noroc mi-am câştigat un bun prieten, Otto Renowicz, cumnatul vărului meu Ion Popinceanu, la care dorm şi mănânc când nevoia mă strânge cu uşa.
Se începe reorganizarea Centrului Legionar Studenţesc subt comanda lui Ion Nemţanu, pe mai multe grupe, după nevoi. Eu primesc ordin să-i organizez pe simpatizanţi, deoarece de vreo câteva săptămâni sunt luat la ochi de poliţie pentru a fi trimis în lagăr; deci, dacă vreunul mă vinde, sunt şi aşa descoperit. Afară de asta mi s’a dat în grijă aprovizionarea cu alimente a celor de la închisoare. Sunt cam vreo trei sute. Banii necesari mi-i dă Bădiţa Tarnavschi, casierul judeţului Cernăuţi. Multe, nu le pot trimite, mai ales că nu mă pot arăta pe la închisoare. În general le trimit pâine, slănină, ceapă, usturoiu şi roşii, prin Costache Zus şi Nicu Antonovici, doi fraţi de cruce de la Liceul Aron Pumnul.
Cuibul nostru vechi de subt conducerea lui Radu Zus, îşi mai ţine şi acum şedinţele prin câte un cotlon ascuns. La una din acelea, Radu ne spune:
— Camarazi, am primit ordin să facem din fiecare cuib un mănunchi voluntar de luptă şi moarte. Cine vrea să facă parte din acest mănunchi, să spună.
— De unde vine ordinul? întreabă Modrea.
— De la Comandamentul Legionar din Bucureşti.
— Ordinul acesta, zice Trebiş, nu se contrazice cu cel dat de Căpitan de a intra la şapte metri subt pământ?
— Aşa se pare, dar cum e o chestie voluntară, rămâne la voinţa fiecăruia de a-1 executa ori nu.
Până la urmă ne-am înscris cu toţii, şi după alte îndrumări necesare, şedinţa este închisă şi fiecare se strecoară pe uşă afară, văzându-şi de treburile lui. Zus îmi face semn să mai rămân. După ce au plecat cu toţii, îşi lasă trupul mare şi puternic pe patul unde stau eu şi-mi zice:
— Măi Mardarie. Pe mine tot mă bate un gând de când am primit ordinul de a constitui echipa asta de luptă şi moarte. Mateescu e însurat şi are un copil. N’aş vrea să-l amestec în nimic. Modrea şi cu Trebiş, cred că ar veni la o adecă, dar sunt sigur că după aceea le-ar părea rău. Ce-ai zice dacă am constitui unitatea numai noi doi?
— Bine Radule. Aşa să fie, îi răspund eu uitându-mă la statura lui de uriaş, care ar fi în stare să doboare un om cu o singură mână; aşa să fie, dacă va fi nevoie.
Cu un oftat greu ne despărţim şi noi.
Afară e soare cald şi bun ca prin luna Septembrie. Pomii au început să-şi coloreze frunzele în ruginiu şi vântul le aruncă în joacă, pe cele căzute, dintr’o margine a străzii în cealaltă, sau le saltă prin câte o cameră cu geamurile deschise. Căruţe încărcate cu varză şi alte legume trec scârţâind din roatele neunse spre piaţa Daciei, iar în josul străzii un oltean cu cobiliţa în spate strigă: Hai la poamă, struguri buni şi ieftini. În poarta Palatului Naţional a apărut Bădiţa Grigoraş-Suceveanu, şeful Regionalei Bucovina. Grăsuţ şi roş la faţă, trece repede spre Primărie, dar când dă cu ochii de mine, se opreşte şi mă cheamă cu mâna.
— Bună ziua, bădie. Ceva nou?
— Bună, camarade Popinciuc. Aproape nimic. Aş vrea să te trimit până undeva dacă ai vreme.
— Vreme am destulă.
— Bine. Atunci iată cinci sute de lei, ia un bilet şi pleci la Câmpulung la Nemţanu. El să te ducă la şeful Judeţului, căruia îi comunici că am dat eu ordin să ţină lumea în stare de alarmă, să aibă mereu pregătite arme şi muniţii şi să trimită la centru patru mii de lei. Înţeles?
— Înţeles, bădiţă. Da ce se pregăteşte?
— Asta îi afla-o la vremea potrivită. Acu pleci fără a mai întreba nimic.
— De acord. Când mă întorc?
— Imediat ce ai împlinit ordinul. Îl aduci şi pe Nemţanu aici.
Am făcut stânga împrejur, m’am suit într’un tramvaiu, am mers la gara Grădina Publică, pentru că aici nu prea stă poliţia de pază, şi de aici cu trenul la Câmpulung. Acolo am ajuns noaptea, dar habar nu am unde locuieşte Niţucă. Spre norocul meu, cum ies din gară dau peste un ţăran ce merge spre casă.
— Bună seara, bade.
— Bună, domnişorule; da’ncotro?
— Apoi tocmai asta vroiam să te întreb pe D-ta. Nu ştii unde stă Vasile Nemţanu?
— Ba cum nu. Ia-o pe drumul Domei drept înainte şi la primul drum la dreapta o iei pe el, treci peste un podeţ şi dai drept în poarta lui Nemţanu.
—Mulţam frumos, bădie şi noapte bună.
— Noapte bună domnişorule.
*
Fragmente din Pentru Sfânta Cruce, Pentru Țară (vol.I)de Mardarie Popinciuc
