PROCESUL DIN CRAIOVA (5)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Septembrie 28, 2024

PROCESUL DIN CRAIOVA (5)

— D-le Preşedinte, eu când merg pe drum şi un bou vrea să mă împungă, îi dau în cap cu bastonul ori cu ce am la îndemână, căci oricât m’aş trudi cu cuvântul să-l fac să mă înţeleagă, el tot nu mă pricepe. Tot aşa sunt şi între oameni, unii care trec peste anumite limite obişnuite oamenilor şi deci se pun în rândurile animalelor. Pe aceştia nu-i poţi face să te înţeleagă decât ca pe animale: cu bâta.

Vine apoi la rând Preşedintele Uniunii Studenţilor Creştini Români, Milcoveanu. Slab şi negricios, cu faţa lunguiaţă şi potrivit de statură, se uită cu ochi inteligenţi spre Tribunal şi aşteaptă să fie întrebat.

— D-la martor, D-ta ai putea să ne spui ceva despre felul cum au înţeles studenţii moartea lui Moţa şi Marin?
— D-le Preşedinte şi onorat Tribunal. Ţara românească a fost cunoscută în străinătate prin o mulţime de pezevenchi şi prin o femeie fatală, Lupescu. Moţa şi Marin sunt singurii care au dus în străinătate cu ei vitejia şi curajul românesc. Singurii care ne-au apărat aşa cum suntem noi Românii: credincioşi lui Dumnezeu şi gata oricând a ne da viaţa pentru El. E singura dată în istoria românească modernă, când noi Românii ne-am prezentat în faţa străinătăţii ca europeni, ca oameni care nu sunt indiferenţi la cele ce se petrec în Europa şi mai ales ca latini care nu uită că au şi fraţi de sânge în această lume.

Dar cea mai mare senzaţie a stârnit-o tatăl lui Parascan, care cu bondiţa lui de piele de miel cu floricele cusute de mână, aşteaptă liniştit întrebările.

— D-le Parascan, ia spune, ce ţi-ai zis când ai auzit că feciorul D-tale a fost bătut?
— D-le Preşedinte, eu când am auzit că feciorul meu a fost bătut, nu m’am bucurat, pentru că, vedeţi D-vstră, pe orice tată îl doare când aude că copilului lui i s’a întâmplat ceva. Da eu mă aşteptam să ajungă aici. Eu i-am spus de multe ori să se lase de politică, dar el n’a vrut să mă asculte. Ba, odată, luându-mă la sfadă cu el pe chestia asta, m’a bătut rău de tot.
— Cine te-a bătut?
— Feciorul meu, D-le Preşedinte.
— Şi de ce?
— Apoi, cum v’am spus. Eu i-am zis să se lase de politică, pentru că politicienii nu-s oameni buni şi stau în cârdăşie cu Evreii. El, în loc să mă asculte, m’a bătut.
— Dar de Moţa şi Marin ai auzit?
— Auzit dară. Am fost şi eu la gară când au trecut cu trupurile lor pe la noi şi am zis şi eu ca tot Românul: Dumnezeu să-i ierte. Cum a ajuns feciorul meu să se lege de aceşti oameni, nu mai pricep. Se vede că i-a luat Dumnezeu mintea.
— Bine, D-le Parascan. Mai ai ceva de spus?
— Aş avea o rugăminte, D-le Preşedinte. V’aş ruga, dacă se poate, să daţi drumul acestor băieţi, şi se uită spre boxa noastră, că stau pe gratis închişi. Eu îmi cunosc feciorul şi ştiu ce spun.

După o altă serie de martori ai apărării, vine la rând şi singurul martor al acuzării, Parascan. Gras, neliniştit, se uită mereu la lumea pe lângă care a trecut, apoi se adresează Procurorului:

— D-le Procuror, vă rog să trageţi atenţia publicului ca să nu mai scuipe şi bată.
— Cine te-a bătut?
— Lumea din sală pe lângă care am trecut.
— Păi văd că ai trecut numai pe lângă doamne şi domnişoare.
— Ele m’au scuipat şi au dat cu pumnii în mine.
— Cum de au dat şi eu nu le-am văzut?
— Aşa… pe subt mână; şi în acelaş timp face semnul corespunzător.
— Ce vrei să fac dacă nu le eşti simpatic, să le arestez? Mie mi-ar fi ruşine să declar că m’au bătut femeile.

Râsul s’a întins peste întreaga sală. Trebuie să intervină Preşedintele ca să restabilească ordinea. Apoi începe interogatoriul. Parascan, rezemat de gărduţul de lemn ce desparte completul de judecată de lumea din sală, face o impresie deplorabilă.

— D-le Parascan, spune-ne cum ai ajuns D-ta să scrii articolul despre Moţa şi Marin?
— D-le Preşedinte, eu sunt băiat sărac. Trebuie să-mi câştig singur existenţa. Mi s’a cerut acel articol de către conducerea ziarului, şi l-am scris.
— Foarte sărac băiet, D-le Preşedinte, sare Cotigă ca ars de pe scaun, şi a tras la cel mai elegant hotel, unde stau şi eu.
— D-le avocat, vă rog să nu întrerupeţi depoziţia, i se adresează Preşedintele.
— Povesteşte-ne, D-le Parascan, cum ai fost bătut.
— D-le Preşedinte, eu tocmai ieşeam din camera unui prieten, când am fost luat cu forţa de pe coridor de către Zelenschi şi Vişan şi dus în camera nr. 1. Acolo se aflau ceilalţi acuzaţi. Am fost întrebat despre articol şi bătut de către Nemţanu şi Popinciuc.
— Mi se pare că data trecută a declarat că Popinciuc nu l-a bătut, intervine Dr. Sgoanţă.
— Atunci nu îmi aminteam bine de cele întâmplate.
— D-le Preşedinte, vă rog să-l întrebaţi cum de nu a ţinut minte cele întâmplate, la câteva zile după bătaie şi îşi aduce aminte aşa de bine acum? se adresează foarte politicos Polihroniade.
— Răspunde la întrebarea D-lui apărător, D-le Parascan. Răspunsul e tăcere. Preşedintele face semn Grefierului şi acesta notează ceva în hârtiile ce are în faţă.
— Povesteşte mai departe, i se adresează din nou Preşedintele.
— Am fost desbrăcat şi suit pe o masă.
— D-le Preşedinte, se ridică din boxă Vişan, care sosise împreună cu Orendovici în urma telegramei dată de Tribunal, vă rog să vă uitaţi în prima declaraţie a lui Parascan, în care spune că singur s’a desbrăcat şi suit pe masă, ceea ce corespunde adevărului.
— E drept, D-le Preşedinte, că m’am desbrăcat şi suit singur pe masă. Ce era să fac! Altfel mă băteau mai rău… Odată suit pe masă, am fost legat de picioare cu nişte centuri şi priponit de masă.
— Şi ce-ai făcut cu picioarele de dinainte? i se adresează direct Cotigă.

Râsul cuprinde din nou sala. După restabilirea ordinei, Parascan povesteşte cum a fost bătut cu sforile şi cu o centură. Preşedintele vrea să ştie precis cine a dat cu centura. Jitariu, văzând că chestia cu centura nu se mai termină, se ridică şi zice:

— Eu am fost, D-le Preşedinte; numai că la Cernăuţi Parascan susţinea că a fost bătut cu o botă de către Hoinic şi nici n’a pomenit de vreo centură.

Cu chiu şi vai, cu întreruperi şi puneri la punct, se termină şi cu Parascan. Începe rechizitoriul Procurorului, Căpitan Magistrat Băluţă-Dumitrescu, care după ce arată în mod magistral că procurorul nu ocupă fotoliul public pentru a acuza, ci pentru a stabili adevărul, trece la chestia noastră zicând, în rezumat, cam următoarele:

— Eu am cercetat actele şi declaraţiile acuzaţilor şi ale martorilor cu toată seriozitatea dar n’am putut găsi nimic care să dovedească că aceşti băieţi au fost asociaţi când l-au bătut pe Parascan. Nu-i asociaţie, cum nu’s eu popă. Singurul lucru pentru care au de dat socoteală e bătaia lui Parascan. Aici intervine însă altă chestie. Tribunalul, de acord cu legea, nu poate să judece altă faptă decât cea care i-a fost trimisă prin Ordonanţa de dare în judecată, sau fapte conexe. Ordonanţa de dare în judecată se referă numai la asociaţia contra liniştei publice. Despre bătaia lui Parascan nu zice nimic. Dacă onoratul Tribunal totuşi crede că e competent să judece bătaia lui Parascan, atunci cer ca acuzaţii să fie condamnaţi la şase luni de închisoare corecţională.

Începe acum să-şi spună cuvântul apărarea. Nu pot vorbi toţi cei ce au fost înscrişi, timpul nepermiţând aceasta. Vorbesc numai vreo cinsprezece. Toţi vorbesc cu suflet mult. Fiecare latură a procesului e cu de-amănuntul bătută. Starea socială şi culturală, politica românească, învăţătura şi sufletul românesc sunt sucite pe toate părţile. Succes mare a avut pledoaria lui Posteucă. Cu costumul lui naţional, cu vorba lui bucovineană şi gesturile largi, cu figurile poetice cu resonanţe romantice, Posteucă Vasile a smuls lacrimi până şi completului de judecată. In rezumat a zis:

— D-vstră aveţi norocul să trăiţi într’o parte a ţării care are cei mai puţini străini, şi de aceea poate vă vine greu să ne înţelegeţi pe noi care mai sărim câte odată în sus, mai ales când ne sunt înjuraţi fraţii. La noi oraşele sunt complect străine, domnilor. Eu am umblat o zi întreagă prin Cernăuţi să caut o prăvălie de manufactură creştină, nu românească, ca să-mi cumpăr nişte haine, şi m’am întors acasă seara plângând pentrucă n’am găsit-o. La noi fiecare ţăran e conştient de pericolul înstrăinării care ne paşte de aproape, şi mamele noastre, atunci când aud numai că ne cârdăşim cu străinii, nu ne dau de mâncare şi nu ne primesc în casă la culcat. La noi şi acum aşteaptă tot neamul ca să audă sunând clopotul „buga”, clopotul ce s’a scufundat la moartea Domnului Ştefan şi care, se zice, sună la vremuri grele dând alarma. De aceea la noi toată Bucovina stă cu inima strânsă şi aşteaptă, urmărind ziarele, să le sosească din beznele închisorilor feciorii ce le-au apărat moşia de venetici. La noi şi morţii fac parte din moşia noastră. Gândiţi-vă numai la surorile şi rudele acestor băieţi, care pe fiece minut fug cu gândurile la ei, şi cu inima strânsă de durere aşteaptă deslegare de la D-vstră. Gândiţi-vă că în pragul unei case bătrâne stă o mamă tristă şi-şi şterge ochii cu o batistuţă cu floricele, tot cercetând drumul prăfuit că doar, doar, şi-o vedea venind feciorul drag acasă…

*

Fragmente din Pentru Sfânta Cruce, Pentru Țară (vol.I)de Mardarie Popinciuc