PROCESUL DIN CRAIOVA (4)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Septembrie 27, 2024

PROCESUL DIN CRAIOVA (4)

— Mă mir că te-a ascultat pe tine şi s’a dus în pat. Toată ziua vorbeşte numai de tine şi zice mereu că nu vii. Mereu vrea să se suie pe fereastră şi să sară afară.
— De ce îi dau injecţiile?
— Ca să-i astâmpere durerile.
— De ce nu l-au operat?
— Nu pot. Cancerul e tocmai la furca pieptului, la intrarea în stomac. Apoi e prea slab pentru a suporta o operaţie. Şi mama plânge de nu mai poate. Moare aici în spital şi Directorul nu mă lasă să-l duc acasă; şi nici nu-l poate ajuta.

Tata se joacă cu cearceaful pe care îl strânge boţ şi îl întinde din nou. După un timp, când i-a trecut efectul injecţiei, îmi zice:

— Slavă D-lui că ai sosit, măi copile. Acum sunt sigur că voi merge acasă.
— Bine, tată. Dar ai să ai mari dureri.
— Şi aici nu le am? Eu sunt învăţat a suferi. Tu du-mă acasă şi nu te preocupa de rest.
— Dacă asta e voia matale, diseară cred că dormi acasă.

În salonul de primire al Directorului Bonna, nu e nimeni. Îmbrăcat în halat alb, Directorul stă la masă şi scrie ceva într’un registru.

— Bună ziua, D-le Doctor.
— Bună, D-le Popinciuc. Ce mai e nou cu procesul?
— E bine, D-le Doctor. S’a amânat. În noembrie trebuie să merg din nou acolo.
— Sper că veţi fi achitaţi.
— Sper şi eu, D-le Doctor, dar acum vreau să vă fac o rugăminte.
— Despre ce este vorba?
— Aş vrea să-l duc pe tata acasă şi v’aş ruga mult să-mi permiteţi a o face.
— Nu se poate. Tatăl D-tale e grav bolnav şi nu pot consimţi la acest lucru.
— Îl puteţi salva, D-le doctor?
— Nu cred. E aproape imposibil, mai ales că nu-l putem opera.
— Atunci la ce vreţi să-l ţineţi aici? Cred că e mai bine dacă moare acasă, aşa cum doreşte el. N’aveţi greutăţi d-vstră şi e mai uşor pentru noi.
— Dacă d-ta îţi iai răspunderea, eu n’am nimic contra.
— Ce fel de răspundere D-le Doctor?
— Răspunderea în caz că moare.
— Aici nu moare?
— Ia-l, dacă ţii numaidecât! se uită de după ochelari enervat la mine.
— Mulţumesc, D-le Doctor. Şi-am plecat destul de supărat şi eu.

Până ce l-am găsit pe fratele Emilian şi am angajat o maşină, s’a făcut întuneric. Ajunşi la spital, l-am îmbrăcat pe tata cu hainele lui, în timp ce el tot povesteşte de un loc ce vrea să-l cumpere prin „Valea Ursului” şi de Mardarie al lui care nu mai vine. L-am luat apoi cu mâna pe după mijloc şi am ieşit în curtea spitalului. E uşor ca o pană. Ne urcăm în maşină şi pornim. Tata urmăreşte cu ochii şoseaua luminată de farurile maşinii şi tace. Acasă s’au adunat toţi vecinii şi privesc tăcuţi; doar câte o femeie îşi şterge ochii cu colţul năframei. Sora Domnica îmi zice că ea ştia că eu o să-l aduc pe tata acasă. Pentru surori am ajuns un fel de zeu care poate tot. Pe încetul, lumea a plecat la culcat. Din deal de la stână cântă dulce un fluier ciobănesc şi de după şura acoperită cu paie a lui Ion Hriţuc a apărut luna. Povestind cu tata, ori cu D-l Butnariu, sau stând la vorbă cu ceilalţi oameni din sat, vremea a trecut ca nevăzută.

În Noembrie ne înfiinţăm din nou la Craiova. 150 de martori sunt prezenţi şi vreo 60 de avocaţi stau gata să se ia la trântă cu Tribunalul Militar pentru liberarea noastră. Tot baroul din Craiova, fără deosebire de culori politice, s’a înscris în apărarea noastră. Avocaţii legionari din Cernăuţi şi Bucureşti, sunt toţi prezenţi. D-l Cdt. Lg. Polihroniade conduce apărarea aşa cum a ordonat Căpitanul. Sala geme de lume.

Ziarişti români, francezi şi germani, stau cu notesurile pregătite şi în pauze, prin curte, ne fotografiază cum ne prind. Ba unul din Germania ne roagă să facem un grup şi toţi ne fotografiază.

Costumele noastre naţionale bat la ochi şi ne diferenţiază de restul lumii. Toată Craiova şi-a dat întâlnire la Tribunal. Funcţionari, muncitori, ţărani, negustori, sunt cu toţii prezenţi. Curtea Tribunalului e plină şi, pentru ca cei de afară să poată auzi ceva, au fost deschise geamurile sălii de judecată. Nouă ni s’a dat o gardă compusă din trei sergenţi de la Regimentul 1 de cavalerie, conduşi de un lct. Procesul începe subt preşedenţia Colonelului Popescu-Cetate, fotoliul public fiind ocupat de către Căpitanul Procuror Băluţă-Dumitrescu. Orendovici şi Vişan lipsesc, pentru că se află încorporaţi ca elevi la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă nr. 2 din Bacău. Tribunalul e dispus să amâie din nou procesul, dar noi ne opunem. La sfârşit se decide să fie chemaţi printr’o telegramă şi procesul îşi urmează cursul. Ne sunt luate datele formale, se dă citire ordonanţei de dare în judecată şi ni se dă cuvântul nouă, acuzaţilor. în rezumat am spus cam următoarele:

D-le Preşedinte şi onorat Tribunal,

Majoritatea dintre noi, acuzaţii, am fost cu trenul mortuar ce conducea trupurile lui Moţa şi Marin prin toată ţara. Am fost martori personali la toate scenele de dragoste şi de credinţă pe care neamul românesc le-a adus celor doi eroi. Am plâns cu cei ce veneau să-i salute, am cântat cântecele în care ei sunt preamăriţi, ne-am rugat cu neamul întreg pentru sufletele lor şi am jurat cu neamul întreg să le urmăm crezul. Credem că fiecare dintre Dvstră vă puteţi închipui impresia cu care am ajuns acasă. Când am ajuns însă, ne-a fost dat să citim într’o fiţuică obraznică cum că Moţa şi Marin, care au mers la moarte pentru că „SE TRĂGEA CU MITRALIERA ÎN OBRAZUL LUI HRISTOS”, sunt nişte aventurieri.

D-le Preşedinte şi onorat Tribunal,

Credem că nu mai este nevoie să povestim ce s’a întâmplat în sufletele noastre. Cum ne-a durut ofensa făcută celor ce muriseră pentru apărarea Bisericii creştine. Suntem acuzaţi că ne-am asociat ca să-l pedepsim pe Parascan. Credeţi D-vstră că pentru a-i da o lecţie unui asemenea individ aveam nevoie să ne asociem? Eram adunaţi în Cămin ca în toate zilele şi de aceea l-am pedepsit mai mulţi. Recunoaştem deci că l-am bătut şi suntem gata să ne primim pedeapsa pentru acest fapt; dacă, bine înţeles, merită să fim pedepsiţi. Dar negăm în mod categoric orice fel de asociere anticipată pentru a-l pedepsi pe Parascan. Aşteptăm cu multă încredere înţelegerea D-vstră.

Acum începe şirul martorilor. Profesori, funcţionari, muncitori, ţărani, studenţi, preoţi, tineri şi bătrâni, se perindă prin faţa Tribunalului, îşi fac depoziţia şi apoi se aşează pe băncile din sală. Toţi au cuvinte de laudă pentru noi şi fapta noastră. Mihuţă, Diaconul Catedralei din Cernăuţi, răspunde senin la întrebările ce i se pun:

— D-le martor, D-ta care trăieşti într’un centru preoţesc mare, ai putea să ne spui ce impresie a produs în rândurile preoţilor bătaia lui Parascan?
— D-le Preşedinte şi onorat Consiliu. Bătaia lui Parascan nu poate fi judecată fără a avea în vedere moartea lui Moţa şi Marin şi impresia lăsată de acest fapt, pentru că, apărând memoria acestor doi, băieţii aceştia tineri şi plini de avânt l-au pedepsit pe Parascan. La noi în Bucovina, care atâta amar de vreme a stat subt dominaţie străină, moartea lui Moţa şi Marin a lăsat o urmă de neşters. De aceea, când am auzit de nemaipomenita cutezanţă a lui Parascan, noi ne-am bucurat de pedepsirea lui.
— Bine, D-le martor, dar nu s’a discutat între preoţi că a fost bătut prea rău?
— Ba da, D-le Preşedinte. Dar nu că a fost bătut prea rău, ci că a fost bătut prea puţin.

După o altă serie de martori este chemat D-l Iasinschi, şeful legionarilor din Bucovina. Cărunt şi în poziţie cuviincioasă, stă în faţa Tribunalului şi aşteaptă întrebările.

— D-le martor, D-ta în calitatea de îndrumător spiritual al acestor tineri, ai putea să ne spui de ce s’a ajuns la pedepsirea lui Parascan cu bătaia şi nu s’a ales alt mijloc, de exemplu justiţia?
— D-le Preşedinte şi onorat Tribunal. De o bună bucată de vreme toate partidele din ţara românească şi-au dat mâna şi luptă unite împotriva noastră. Toţi ne vor pieirea. D-vstră mă întrebaţi de ce nu s’a ales un alt mijloc de pedepsire a lui Parascan în locul bătăii? Eu n’am fost acolo şi nici n’am ştiut că băieţii mei îl vor bate pe Parascan, dar vă întreb, dacă îmi permiteţi, ce fel de pedeapsă i se poate da unui om care n’are respect nici măcar de cei morţi? Să fi sesizat justiţia, ziceţi D-vstră. Dar când s’a sinchisit justiţia de durerile noastre? Nu vedeţi că şi acum, Consiliile de Răsboiu au fost transformate în Tribunale Militare, ca nu cumva să se găsească oameni cu inimă de români şi să ne dea dreptate?

Şi şirul martorilor defilează mai departe prin faţa Tribunalului. D-l Cdt. al B. V. Radu Mironovici, îşi aşteaptă rândul.

— D-le martor, D-ta ca unul dintre întemeietorii Legiunii, ai putea să ne spui dacă în sistemul D-vstră de educaţie e prevăzută şi bătaia?
— D-le Preşedinte. Noi nu avem în Legiune oameni aşa de nesimţiţi ca să avem nevoie de bătaie pentru a-i educa.
— Eu când am întrebat mă gândeam că dacă nu-i educaţi ca să bată ei pe alţii?

Fragmente din Pentru Sfânta Cruce, Pentru Țară (vol.I)de Mardarie Popinciuc