PROCESUL DIN CRAIOVA (3)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Septembrie 26, 2024

PROCESUL DIN CRAIOVA (3)

În Septembrie a fost o nouă şedinţă la Tribunalul din Craiova, dar cum nu s’au putut aduna toate probele, s’a amânat. Cu această ocazie au fost puşi în libertate şi cei patru ce mai rămăseseră închişi. Dr. Sgoanţă ne-a invitat să vizităm Baroul. Aici erau prezenţi toţi avocaţii din Craiova. O sală mare şi frumos mobilată, serveşte de sală de şedinţe. Într’un colţ al sălii, o bibliotecă juridică vastă stă la dispoziţia avocaţilor.

— Păcat că n’am avut aşa ceva cu noi la închisoare. Acum am şti şi noi ceva drept, îşi exprimă părerea Jitariu.

Dr. Sgoanţă ne face cadou fiecăruia câte un exemplar din „Îndreptar pentru tinerii avocaţi”, întocmit şi tipărit de Barou. Îi mulţumim şi îl rugăm să ne pună semnătura lui pe carte. Îndemnat de gestul nostru, un avocat tânăr scoate o carte din geantă şi ne roagă să i-o semnăm noi. Imediat, toţi ceilalţi au găsit câte o carte, o ilustrată, ori o simplă coală de hârtie, şi noi, pe mese, pe colţuri de dulapuri şi chiar în picioare, iscălim de zor. După aceea plecăm la sediul legionar, unde camarazi şi camarade ne aşteaptă. Pe drum Mircea se apropie de mine şi-mi zice:

— Mă jabracule! Ai crezut tu vreodată că ai să ajungi să dai autografe?
— Drept să-ţi spun, nu.

La sediu ne primeşte Nicoleta cu onor şi alte de acestea. În jurul nostru s’a strâns toată Cetăţuia de legionare din Craiova, care s’a triplat de când am sosit noi prima dată aici şi ne tot apucă de mâneci şi poalele cămăşilor, costumele noastre naţionale ca să vadă puii de pe ele. Cu glume şi vorbe bune a trecut ziua, şi seara am plecat cu un autobus la Jiu. În seara senină, printre tufele de răchită şi arini, Jiul curge liniştit la vale, povestind luncilor de pe margini păţaniile lui de mai încolo. Doi fluturi mari dau târcoale unei flori de sulfină, iar dintr’un plop se aude guruitul unei turturele care îşi cheamă tovarăşul la cuib. Aşezaţi în iarba verde şi mirositoare, cântăm şi povestim de unele şi altele până târziu. Când să plecăm spre casă, se prezintă la Roşulescu un puştiu de vreo 12 ani şi-i zice:

— Trăiască Legiunea şi Căpitanul, D-le Comandant. Sunt şeful unui mănunchi din Frăţia de Cruce de la Liceul Central şi am venit cu oamenii mei, pe jos, ca să-i salutăm pe camarazii din Cernăuţi.

Roşulescu îi dă mâna, îl laudă pentru iniţiativa luată şi îndeplinită, apoi îl cheamă pe Zelenschi, care la rândul lui ne cheamă pe noi şi în câteva minute suntem cu toţii printre puşti. Eu mă pun la vorbă cu unul ce pare mai şmecher.

— Ce vrei să fii, camarade, când vei fi mai mare?
— Legionar.
— Nu în acest sens. Ce vrei să studiezi?
— Medicină.
— De ce?
— Pentru ca atunci când voi ajunge la închisoare să-i pot ajuta pe camarazii bolnavi.
— Şi dacă n’ajungi la închisoare?
— Atunci o să ajut pe oamenii săraci.
— Foarte bine. Aşa o să Fii un bun legionar. Întotdeauna să te gândeşti cum poţi ajuta pe un sărac, că cel bogat se ajută singur.
— Dar, ia spune-mi, camarade, a fost greu la închisoare? mă întreabă puştiul.
— Depinde cum o iei. Dacă crezi că e bine ceea ce ai făcut, atunci nu e aşa de greu. Dar dacă cumva crezi că e rău ce ai făcut, atunci e grea al naibii. La închisoare nu te omoară atâta greul ei, cât faptul că, fiind singur, te gândeşti mereu la tine şi la ceea ce te-a dus acolo. Nu ştiu de mă înţelegi ce vreau să spun, dar nu văd cum aş putea-o face mai clar.
— Vă înţeleg foarte bine şi cred că d-vstră v’aţi simţit foarte bine la închisoare, pentrucă ceea ce aţi făcut e foarte bine. Dar acum ce faceţi?
— Mergem acasă la noi, în Bucovina.
—Acolo în munţi, de unde e originar Căpitanul?
— Nu chiar acolo; oleacă mai încoace.
— Când voi fi mare am să merg să văd munţii Căpitanului; în special Rarăul.
— Să vii, că e tare frumos. Dar acum hai la maşină că, de nu, rămânem pe jos.

Ne-am suit cu toţi în maşină şi, ajunşi în oraş, am fost cartiruiţi la diverşi camarazi, pentru somn. A doua zi plecăm spre casele noastre, salutaţi de toată garnizoana legionară din Craiova, care, în linie şi cu mâinile ridicate spre cer, ne urmăreşte cu ochii până dispărem după lanurile de grâu şi secară ce inundă câmpul şi stau gata să dea pe linia ferată.

A doua zi dimineaţă am ajuns la Bucureşti. Ne-am dus la sediu. Îmbrăcaţi în costum naţional, cum suntem, grupul nostru bate la ochi. D-l Cdt. al B. V. Radu Mironovici, care ne cunoaşte aproape pe toţi, ne strânge lângă el şi ne întreabă despre închisoare şi de Bucovina lui dragă. De pe geam ne-a văzut Căpitanul şi vine în curte. Noi îl salutăm şi ne prezentăm.

— Ia spuneţi-mi, cum a fost la închisoare?
— Bine, Căpitane.
— A fost greu?
— Nu prea.
— Mai aveţi chef de ea?
— Chef, chef, nu prea avem, dar la nevoie om merge din nou în ea.
— Hei, dragii mei, asta nu a fost nimic. Aceea ce mai vine o să fie grea de tot.

Şi cum e vremea prânzului, Căpitanul îl strigă pe Totu şi Bănică Dobre şi ne dă în seama lor ca să ne ducă la masă. În restaurantul legionar aproape nu se mai găseşte loc, aşa e de plin. Cu greu se face liberă o masă pentru noi.

Totu face comanda şi începem masa răspunzând la întrebările celor doi Comandanţi Legionari despre închisoare, proces şi starea de lucruri de la noi din Bucovina. La sfârşitul mesei vine Căpitanul şi ne serveşte personal câte un pahar de vin la fiecare. Când să plătim, nimeni nu vrea să ia banii.

— Lăsaţi lucrurile aşa, ne zice Totu, cine vine de la închisoare mănâncă gratis.
— Dar noi avem bani, bădiţă Niculai.
— Ţine-i bine, că-ţi vor fi de folos.
— Dacă ştiam că aşa e vorba, nu mă apucam de atâtea bunătăţi, zice Niţucă mai mult pentru el, dar Totu îl aude.
— Bagă de seamă, camarade Nemţanu, să nu te audă Căpitanul, că dai de naiba.

Eu ascultând la discuţia din jurul mesei, încerc să-mi pun pardesiul, dar în locul acestuia, iau de pe spătarul scaunului meu haina lui Bănică şi mi-o pun pe umeri. Arăt în ea ca un pui de bogdaproste. Lungă, largă şi mâinile nici nu se zăresc. Când au dat cu ochii de mine, au început cu toţii a râde cu poftă. Bănică e cel mai vesel.

— Camarade Popinciuc, dacă n’ai palton, îţi dau o haină de a mea pentru iarnă.
— Ideea nu e rea, D-le Comandant, dar aş avea nevoie de un croitor care să mai scurteze cel puţin mânecile, că altfel sunt ca într’o cămaşă de forţă.

Mulţumim celor doi Comandanţi Legionari pentru onoarea ce ne-au făcut-o luând masa cu noi, salutăm pe Căpitan ce stă de vorbă cu tejghetarul, şi ne vedem apoi de treburile noastre. Cam pe la orele patru, Stelian Stănicel, secretarul particular al Căpitanului, ne invită să mergem să vedem Casa Verde. Acolo ne primeşte Căpitanul, însoţit de soţia lui, şi ne arată toată casa. La sfârşit ne omeneşte cu un păhăruţ de vin. Cu această ocazie Doamna îi spune Căpitanului, uitându-se la mine:

— Comel, te-ai uitat bine la flăcăul ăsta? Parcă ţi-ar fi frate, aşa de bine îţi seamănă.
— L-am remarcat încă din Cernăuţi. Sper să nu mă facă de râs.

M’am roşit tot şi nu ştiu unde să mă ascund. Am fost foarte bucuros când am plecat; dar întâmplarea aceasta m’a urmărit toată viaţa. Seara am plecat spre casă.

A doua zi, sosit în Suceava, aflu că tata stă internat în spital. M’am dus repede acolo. Am intrat încetişor în camera albă unde, întins pe patul şi mai alb, stă tata şi se uită fix în tavan şi vorbeşte mereu: Nu mai vine. Lui nu-i dau drumul. Se tem de el. Lângă pat stă mama pe un scaun plângând şi întrebându-l:

— Cine nu mai vine mă omule?
— Cine? Cine? Mardarie. În acest moment mama mă vede.
— Uite, mă omule, a venit Mardarie.

Tata se uită la mine, apoi se întoarce spre mama râzând:

— Tare eşti proastă mă femeie. Nu vezi că ăsta e unul de-al lui Cojoc şi nu Mardarie al meu?

E slab de nu mai ai ce vedea din el. Se da jos din pat, se duce la dulap, îl deschide, ia un strugure de poamă în mână, ciupeşte o bobiţă şi o bagă în gură, pune strugurul înapoi, închide dulapul, se duce la fereastră şi încearcă să se suie pe ea. Pe mine m’au lăsat picioarele lângă uşă. Capul mi-e greu şi mă doare. Tata se întoarce spre mine şi-mi zice:

— Hai mă şi mă ajută să mă urc aici sus.
— Da ce vrei să faci acolo sus?
— Să mă uit afară şi să prind fluturi.
— Nu-s fluturi, tată, pe aici.
— Cum nu-s? Eu am văzut unul.
— Lasă-i, tată. Hai mai bine de te aşează în pat.

Se duce la pat şi se aşează. Mama plânge mereu.

— Tu nu ştii cât este de greu să-l păzeşti. Când doctorii îi dau injecţii de morfină, nu mai ştie ce face şi nu vrea să asculte de nimeni.

Fragmente din Pentru Sfânta Cruce, Pentru Țară (vol.I)de Mardarie Popinciuc