Legionari Arestați! PROCESUL DIN CERNĂUŢI 1937 (1)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Septembrie 20, 2024

Legionari Arestați! PROCESUL DIN CERNĂUŢI 1937 (1)

Pe data de 13 Martie 1937, proaspeţi bărbieriţi şi îmbrăcaţi cu cele mai bune haine ce avea fiecare, ne scoborîm de la etaj la poarta închisorii, pentru a merge la proces. Aici ne aşteaptă 20 de poliţişti în uniformă, ca să ne însoţească până la Consiliul de Răsboiu, care se află la vreo 500 de metri mai la vale de închisoare. Suntem daţi fiecare în sama a doi poliţişti şi, la distanţă de două minute unul de altul, plecăm. Strada e plină de lume care aleargă în toate părţile, fiecare după treburile lui. Cerul e senin şi albastru. De la Şcoala Normală, fetele, care stau la geamuri, ne fac semne de simpatie.

Am ajuns imediat la Tribunal. Aici aflăm că Preşedintele Consiliului de Răsboiu, un Colonel Comandant al Regimentului 11 Roşiori, a fost înlocuit cu Colonelul Teodorescu, zis „Ciubotă”, comandantul Regimentului 8 Vânători de Munte. În sala mare şi goală încă nu e nimeni, în fund se află o masă, prezidată de o cruce, cinci scaune împrejurul ei, şi mai la o parte o măsuţă mică cu un singur scaun alăturea. Doi soldaţi aduc o masă ceva mai mare ca cea din fund şi o aşează în faţa celei existente, pentru a fi utilizată de apărare. Spre dreapta, între masa Consiliului şi cea a apărării, e boxa acuzaţilor, unde suntem băgaţi noi.

Pe rând au început să sosească o serie de martori şi avocaţi. De pe uşa din fund a apărut şi Consiliul în frunte, cu Colonelul „Ciubotă”. Înalt, voinic, cu părul cărunt şi cu mustăcioara â la Hitler, Teodorescu ne măsoară încruntat. În faţa noastră, avocaţii apărării, Ionel Ţurcan, Negură, Suceveanu, Tarasevici, Galan, un fost Preşedinte al Consiliului, al cărui nume nu mi-l mai amintesc, şi încă mulţi alţii, ne despart aproape complect de Consiliul de Judecată.

Se deschide şedinţa şi ni se iau datele formale. Se dă apoi citire ordonanţei de dare în judecată. Pe presumţii, presupuneri şi credinţa procurorului, suntem daţi în judecată pentru „asociaţie contra liniştei publice”, prevăzută în art. 315 din Codul Penal şi sancţionată de la 3 la 15 ani. Ni se ia primul interogatoriu. Noi declarăm acelaş lucru ca la instrucţie: l-am bătut pe Parascan indignaţi de mârşăvia comisă de el, în mod spontan şi fără nici o înţelegere sau consfătuire anterioară.

— Păi, Parascan spune că d-ta nu ai dat în el; şi Teodorescu se uită cu ochi mari de pasăre nocturnă spre mine.
— Poate că nu mai ţine minte, dar eu am dat şi nu-mi pare rău.
— Dar de ce purtai un stilet?
— Stiletul îl port mereu cu mine, fiindcă nu vreau să mor aşa cum a murit studentul Gligor, ucis cu o baionetă de un comunist în grădina publică.
— Şi crezi că cu stiletul scăpai de moarte?
— În orice caz nu muream pe gratis. Mai dădeam şi eu înainte de a muri.

Mă măsoară de sus în jos, probabil să vadă de aş fi în stare să fac cele ce spun, apoi se îndreaptă spre Bujorel Hoinic:

— Acuzat Hoinic. Parascan susţine că ai dat în el cu o botă.
— Nu-i adevărat, D-le Preşedinte. Eu am dat în el cu o sfoară împletită din storurile de la fereastră.
— Crezi că Parascan nu ştie ce spune când susţine că ai dat în el cu bota? El trebuie doră să fi simţit cu ce dădeai în el.
— D-le Preşedinte. Nu cred să Parascan e atât de simţitor.

Preşedintele se uită la Bujorel, apoi în jur la Procurorul Burada ce stă tăcut, şi la ceilalţi ofiţeri din completul de judecată. Probabil nu ştia dacă să se supere ori nu, de răspunsul lui Bujorel. Văzând că nimeni nu face nici un semn, se întoarce spre Nemţanu.

— Dar de ce l-aţi bătut, acuzat?
— D-le Preşedinte şi onorat Consiliu, când vezi cum guvernele ţării nu se interesează…
— Lasă, D-le, lucrurile astea, că sunt prea mari pentru D-stră, i-o retează Colonelul.
— Tragedia e că cei ce ar trebui să se ocupe de lucrurile mari se ţin de fleacuri, şi aşa ne obligă pe noi cei mici, să ne ocupăm de ele.
— Te rog să nu fii obraznic.
— D-le Preşedinte, cred că părerea mea despre un lucru oarecare nu poate fi calificată drept obrăznicie.
— Ba eu o calific obrăznicie.
— Treaba D-vstră.

Colonelul Teodorescu s’a roşit tot de ciudă. Un maior de cavalerie, ce stă în dreapta lui, îl măsoară cu coada ochiului şi zâmbeşte dispreţuitor. Căpitanul Buruiană de la 8 V. M., se uită cu ochi luminoşi la noi şi apoi, oarecum mirat, în jurul lui. Probabil nu înţelege cum a ajuns să facă parte din acest complet de judecată.

Cu chiu şi vai, cu întreruperi şi isbucniri de mânie din partea Preşedintelui, se termină interogatoriul nostru şi începe audierea martorilor. Profesori bătrâni, cu părul alb şi sprincene stufoase, se perindă prin faţa Consiliului. Toţi au cuvinte de laudă pentru noi şi toţi povestesc cum în viaţa lor de studenţi au fost nevoiţi, în anume cazuri, să pună la punct câte un coleg care se abătea de la regulele morale şi etice academice. Despre Moţa şi Marin au numai cuvinte de laudă şi îşi exprimă indignarea pentru fapta lui Parascan. Preoţi bătrâni povestesc, cu lacrimi în ochi, cum întregul norod pe care ei îl păstoresc a plâns la moartea lui Moţa şi Marin. Un preot mai tânăr —Zaharie— cu ochii plini de flăcări, răspunde cu voce tare:

— D-le Preşedinte, eu mă rog lui Dumnezeu, ziua şi noaptea, pentru aceşti zece băieţi, şi în fiecare liturghie ce o ţin, îi pomenesc. Acum le mulţumesc în formă directă şi din tot sufletul că au pedepsit pe Parascan, căci de nu se găseau ei, trebuia să venim noi preoţii ca să-i apărăm pe cei ce au luptat şi murit pentru Biserica creştină.
— D-ta ce politică faci? îl întrerupe Preşedintele.
— Nici una, D-le Preşedinte. Eu fac politica lui Dumnezeu, rugându-mă pentru cei păcătoşi.

Un zâmbet a înflorit pe feţele celor din completul de judecată şi a apărătorilor noştri, dar Preşedintele nu simte împunsătura şi îşi vede de treabă mai departe. Câţiva dintre martorii principali, mai îndepărtaţi de Cernăuţi, n’au putut veni deoarece nu li s’a trimis citaţia la vreme. Bădiţa Grigoraş-Suceveanu cere amânarea procesului pe motiv că sentinţa devine casabilă, deoarece nu se îndeplinesc toate formele legale. Consiliul refuză amânarea. Se cere însemnarea în procesul verbal a acestui incident, lucru ce se admite. Şi martorii încep din nou să se perinde prin faţa Consiliului.

Profesori de la Facultatea de Drept, ai căror elevi suntem majoritatea dintre noi, dau relaţii strălucite despre munca noastră ca studenţi şi despre înţelegerea ce le-o arătăm în atâtea şi atâtea probleme şi greutăţi cu care au de luptat zilnic. Apare apoi, bătrân şi cu părul alb, directorul şcolii primare de la mine din sat, D-l Butnariu.

— D-le Director, i se adresează Preşedintele, spune-mi ce impresie a făcut în satul D-vstră vestea bătăii lui Parascan şi închiderea unuia din studenţii de acolo?
— D-le Preşedinte şi onorat Consiliu. Noi ne-am bucurat cu toţii când am aflat că cei ce au gura mârşavă şi-au găsit naşul care să le-o închidă. Dar ne doare că a fost închis unul dintre băeţii noştri. El e iubit şi respectat tare în sat. De aceea v’am adus o cerere iscălită de oamenii din comuna mea, prin care vă roagă să-l puneţi în libertate că vin Paştele Domnului şi am vrea să-l avem atunci acasă.

Îi înmânează Preşedintelui o coală de hârtie plină de iscălituri şi mă caută cu ochii printre cei din boxă. Eu îmi ascund faţa plină de lacrimi după spatele lui Orendovici şi cu greu îmi reţin suspinele; satul cu uliţele lui pline de praf şi feţele celor dragi îmi colindă pe dinaintea ochilor. Câte lacrimi nu vor mai fi vărsând surorile mele acum şi câtă jale nu trebuie că există în familia mea!

— D-ta ce politică faci? se îndreaptă Preşedintele spre D-l Butnariu, care nu-şi mai ia ochii umezi de dragoste de pe feţele noastre.
— Eu sunt liberal, D-le Preşedinte, că aşa am apucat de pe vremea tinereţii. Dar am de gând să mă las de politică, că văd că nu e bună pentru oamenii bătrâni ca mine. Acum a venit vremea celor tineri să o facă.

Atmosfera e încărcată greu. Se vede clar că Preşedintele caută să ne înfunde. Noi suntem pregătiţi de orice.

Ne aşteptăm la condamnare. După terminarea ascultării martorilor apărării, vine singurul martor al acuzării: Parascan. Intră alene pe uşă, se duce lângă procuror, se sprijină de perete şi interogatoriul începe:

— Spune, D-le, cine dintre acuzaţi nu te-a bătut?
— Mateescu, Orendovici şi cu Popinciuc.
— Ce ai de răspuns, acuzat Mateescu?
— E drept, D-le Preşedinte, că eu nu am dat în el, dar vă mărturisesc foarte sincer că acum îmi pare rău.
— Şi d-ta, acuzat Orendovici?
— Eu am dat în el, dar se vede că nu am dat destul de bine şi m’a uitat.
— Şi d-ta, acuzat Popinciuc?
— După cum am mai spus, eu am dat în el. Se vede însă că era zăpăcit şi nu ştie cine a dat şi cine nu.
— Bine, D-lor. Şi se întoarce din nou spre Parascan.
— D-ta spui că în camera în care ai fost bătut era unul cu ochelari care îşi însemna într’un notes toate întrebările care îţi erau puse şi răspunsurile pe care le dădeai. Ai putea să-l recunoşti?
— Cred că e acesta de aici; şi arată cu mâna spre Cezar Scalat.
— Cu ce scop ţi-ai pus ochelari, acuzat Scalat?
— Nu mi-am pus nici un fel de ochelari, D-le Preşedinte. Eu nu port ochelari niciodată. Apoi vă rog să nu uitaţi că eu m’am prezentat de bună voie şi nechemat să dau socoteală de faptele mele. N’am deci nimic de ascuns.

Fragmente din Pentru Sfânta Cruce, Pentru Țară (vol.I)de Mardarie Popinciuc