Un Legionar la Închisoare (2)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Septembrie 17, 2024

Un Legionar la Închisoare (2)

Simt cum mânia se duce ca luată de vânt şi cu Artemiza de braţ ies afară din sala de dans, mă îmbrac şi ea îmi pune şalul ei la gât, ca să acopere cămaşa mea plină de sânge.

— Să ştii că de te mai baţi, te las.
— Mai bine ai face să nu mă bagi tu, cu ochii tăi, în buclucuri.
— Da, Joi seara cu Parascan, tot eu te-am băgat?
— Aia e altă chestie.
— Mardarie, tare mi-e frică să nu ţi se întâmple ceva pe chestia aceea. Şi se face mică, mică, lângă trupul meu, cuprinşi amândoi de după mijloc.

Aşa uniţi, am pornit încetişor spre casa lui Bădiţa Renowicz. Soarele a ieşit de după un plop ce stă de straje la poartă şi mie mi se lipesc ochii de somn. Artemiza se uită în jur fudulă, că din cauza ei m’am luat de gât cu un fost coleg de liceu. Johan (Tusiu), flăcăul casei, îmi aduce o cămaşă şi o cravată de a lui în locul celor rupte de pe mine. După un somn bun, o masă îmbelşugată, pe la orele patru după masă plec spre Cernăuţi împreună cu Artemiza şi Marta, soţia vărului meu Ion Popinceanu şi verişoara actualei mele neveste. Ajuns la Cernăuţi şi abia coborit din tren, dau cu ochii de Costică Ignătescu, bucătarul nostru de la cantină, care îmi face semn că vrea să-mi vorbească. Mă scuz un moment de la însoţitoarele mele şi mă duc spre el.

— Ce-i Costică?
— D-le Popinciuc, vă caută poliţia.
— Ce vrea poliţia de la mine?
— Mi se pare că chestia aceea cu Parascan nu prea ştimuieşte.
— Hm! Te-a trimis cineva să mă cauţi?
— Nu. Am venit eu singur.
— Bine Costică. Mulţam frumos pentru toată grija ce mi-o porţi. Lasă că văd eu ce fac. Dau mâna cu el voiniceşte şi mă duc spre Marta şi Artemiza ce mă aşteaptă. Până să ajung la ele îmi fac socoteala că de pe drum nu mă iau. Sigur că la noapte vor încerca să mă ia de acasă. Să vedem dacă voi fi acolo. Cum ajung, Artemiza mă întreabă:
— Ce ai avut atât de vorbă?
— Nimicuri. Chestii de la cantină. Tu ştii doar că în calitatea mea de econom, sunt cel care dispune de toate alimentele ce se consumă acolo.

Marta s’a urcat într’un tramvaiu, iar eu cu Artemiza o luăm încetişor pe jos spre căminul studentelor.

— Mardarie, nu ştiu de ce, dar îmi pare că tu ascunzi ceva. Nu eşti aşa ca întotdeauna. Nu mai râzi şi nu mai faci glume. Sau poate nu-ţi mai plac.
— Nu fii copilă, Artemiza. Nu pot să râd mereu. Azi am toane rele, dar tu ştii că trec repede.

Am ajuns la căminul de fete şi eu încerc ca ea să intre înăuntru, dar nu vrea deloc.

— Azi pleci tu întâi. Vreau să stau aici să văd cum te duci.

Am plecat şi ea m’a urmărit cu ochii până ce am cotit la colţul străzii spre cantină. în uşa cantinei mă întâlnesc cu Biceagă.

— Trăiască Legiunea şi Căpitanul, Bădie.
— Noroc, frate Mardarie. Ce mai e nou?
— Aproape nimic. Am auzit că mă caută poliţia.
— Da. Ştiu. Am vorbit eu cu chestorul poliţiei şi i-am promis că mâne la ora nouă vă prezentaţi la tribunal, la Judecătorul de Instrucţie, aşa că nu vă mai caută.
— Câţi suntem?
— Nouă.
— Şi cât crezi matale că stăm închişi?
— Eu nu cred că vă vor închide. Aşa pleaşcă nu cred să aveţi.
— Ba eu cred că ne închid. Nu că noi am fi cine ştie de periculoşi, sau spatele lui Parascan ar fi în mare cinste la guvern, ci pentru că acum au motiv să sară iar pe noi.
— Atunci sunteţi eroi şi n’ai ce-i face, răspunde el surâzând.
— Mai mulţam de aşa eroi. Dar ceilalţi ştiu că mâne trebue să se prezinte la Tribunal?
— Ştiu toţi.
— Cine sunt?
— Lasă că îi vezi mâne. Acum mă duc să mănânc, că am o foame de lup.
— Poftă bună.
—Mulţam frumos. Asemenea. Şi a dispărut pe uşa cantinei.

Mă plimb o bucată de vreme prin faţa cantinei. Aerul e rece, zăpada scârţâie subt picioare, şi mă simt uşurat.

Un zâmbet fugar îmi cutreeră faţa. De mult mă tot gândeam că o să vină şi rândul meu să fac cunoştinţă cu închisoarea şi iată, că ziua a sosit. O lună, două, trec repede. Dar de durează mai mult?! O pierd pe Artemiza; şi inima începe să mă doară. Cum o vrea Dumnezeu. Nici eu nu pot pretinde ca ea să-şi lege viitorul de soarta mea şi să umble plângând, căutându-mă de la o închisoare la alta. Am mâncat şi apoi m-am dus la cămin şi m’am culcat.

A doua zi la orele nouă fix mă prezint la Tribunal. Urît şi pustiu mai e coridorul Tribunalului. în fund stau de vorbă şi râd Ghiţă Zclenschi, Liviu Vişan, Spiridon Jitariu, Toma Victor, Mateescu Valerian, Mircea Orendovici, Hoinic Bujorel şi Nemţanu Ion.

— Haide măi, că numai tu lipseai, mi se adresează Ghiţă râzând.
— Păi iacă am sosit şi eu! Şi, uitându-mă în jur la coridorul acela pustiu, mai zisei: dar ştii că nu e deloc plăcut pe aici?!
— Aşa e. Dar lasă că ne obişnuim noi şi cu asta, îmi răspunde Ghiţă şi toţi încep să râdă.

Din fundul coridorului se aud paşi. Vine Cezar Scalat.

— Da tu ce cauţi aici, mă habatiucă? i se adresează Bujorel Hoinic.
— Păi n’am bătut şi eu cu voi? Dacă e vorba de plată, atunci să plătesc şi eu partea mea.
— Du-te mă acasă şi nu fii prost.
— Nu mă duc nici mort.
— Du-te mă, că o să fie rău de tine. Du-te până nu e prea târziu.
— Cred că nu va fi mai rău decât de voi.

Cu toate rugămintele noastre, Cezar a rămas neclintit. După vreo jumătate de oră suntem invitaţi într’o cameră, de unde câte unul pe rând trecem în camera Judecătorului de Instrucţie Alaci. După interogatoriu suntem trecuţi în altă cameră. Râdem, facem glume şi aşteptăm să ne vină rândul. Prin camera noastră trec o mulţime de oameni care ne măsoară bănuitori. Cam al cincelea îmi vine şi mie rândul. Intru pe uşa larg deschisă într’o cameră mare şi goală, unde la o masă, pe care stă o cruce, Judecătorul Alaci răsfoieşte de zor nişte acte. Lângă el pe un scaun, stă o dactilografă tânără cu obrajii rumeni.

— Bună ziua, D-le Judecător, sărut mâinile duduie, salut eu.

Duduia îmi răspunde foarte cordial pe când judecătorul stă încruntat. După puţin timp se întoarce spre mine şi-mi zice:

— Ia loc, şi-mi arată cu mâna un scaun din faţa lui.
— Mulţumesc, D-le Judecător, şi mă aşez pe scaunul indicat.
— Cum te numeşti?
— Mardarie Popinciuc.
— De unde eşti?
— Din Mihoveni, Judeţul Suceava.
— Câţi ani ai?
— Douăzeci şi trei.
— D-ta te-ai asociat cu alţii pentru a-l pedepsi pe Parascan.
— Eu nu m’am asociat cu nimeni. M’am întâlnit întâmplător cu ceilalţi camarazi când am aflat de mârşăvia comisă de Parascan şi, cum imediat l-am găsit, l-am pedepsit.
— Dar de ce nu-ţi vezi, Domnule, de carte?
— Cine v a spus că nu-mi văd de carte, D-le Judecător? Nu vreau să mă laud, dar cu greutăţile cu care eu lupt pentru a-mi câştiga existenţa, cred că sunt unul dintre studenţii buni.
— Bine, Domnule, dar de ce-ţi faci singur bucluc pe cap, ce-ţi trebuie d-tale politică?! Crezi că d-ta vei mântui ţara românească?
— Nu cred că eu pot să mântui ţara românească, dar cred că Garda de Fier o poate face şi eu pentru ea lupt.
— Şi altfel nu poţi lupta decât bătându-te?
— D-le Judecător, arată-mi D-ta un singur caz în care legionarii au atacat cu lovituri de bâtă un adversar ce luptă contra lor cinstit, şi eu vă promit că renunţ la Garda de Fier.

Judecătorul tace şi se uită încruntat, iar dactilografa îmi zâmbeşte încurajator.

— Bine, D-le Popinciuc, să revenim la chestia Parascan.
— Vă rog, D-le Judecător.

Întrebările şi răspunsurile cad unele după altele cu promptitudine. Se învârt în jurul unui punct, ca două mingi elastice în jurul unei găuri prin care ar trebui să treacă. D-l Judecător vrea să găsească numaidecât dovezi că noi am fost înţeleşi de mai înainte ca să-l pedepsim pe Parascan; că deci eram asociaţi pentru a comite o faptă interzisă de legile ţării şi eu nu pot furniza aceste dovezi pentru că nu corespund adevărului. Aproape o oră ne tot jucăm aşa de-a prinselea.

— Dar d-ta citiseşi şi acel articol înainte de a intra în camera lui Matcescu.
— Nu-l citisem, D-le Judecător. Abia acolo am luat cunoştinţă de el. Dacă îl citeam mai înainte, mă luam după Parascan singur.
— Şi dacă îl găseai în Piaţa Unirii?
— Îl pedepseam singur acolo. Cu asemenea ticăloşi care nu au respect nici de cei morţi, eu nu fac multă judecată.
— Judecată nu aveţi drept să faceţi d-vstră, ci noi judecătorii, că pentru asta suntem plătiţi.

Fragmente din Pentru Sfânta Cruce, Pentru Țară (vol.I)de Mardarie Popinciuc