La înmormântarea lui Moţa şi Marin (2)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Septembrie 15, 2024

MOŢA-MARIN (2)

(Publicată subt titlul „La înmormântarea lui Moţa şi Marin” în numărul 4 din „Pământul strămoşesc”, Serie nouă.)

Gara Mare din Cernăuţi e plină de lume de nu ai unde svârli un ac. Când trenul a intrat în gară, toată lumea a îngenunchiat. Plânsul a cuprins întreaga adunare. Profesori universitari, judecători, preoţi, muncitori, negustori, funcţionari, ţărani, studenţi, femei, copii, bătrâni şi tineri, plâng cu toţii, înfrăţiţi prin durerea după cei doi mucenici ai neamului, Moţa şi Marin.

Vagonul cu sicriile e desprins şi tras pe o linie laterală, lângă un altul pe care mâni harnice de legionari şi legionare îl împodobesc cu cununi de flori şi brad. De departe, ca un zâmbet dulce, se aud clopotele bisericilor din Cernăuţi care cheamă lumea la rugăciune pentru sufletele celor doi mucenici. Strada geme de lumea care, cu capul descoperit, neluând seama la zăpada ce cade neîntrerupt, urmăreşte cu smerenie slujbele ce se desfăşoară lângă sicriile celor doi eroi ai neamului, săvârşite de către preoţi de toate naţionalităţile şi religiile creştine, repetând mereu:

„Dumnezeu să-i ierte”.

La un moment dat Filon Lauric s’a suit pe un vagon şi de acolo s’a adresat mulţimii:

— Camarazi şi onoraţi prezenţi. Am vrut să ducem trupurile acestor doi mucenici creştini şi legionari la Catedrală, ca să se odihnească acolo până mâine, când vor pleca mai departe spre locul lor de odihnă veşnică, dar guvernul nu ne dă voie. De aceea trupurile lor vor rămâne aici.

— Ba vor fi duse la Catedrală, îi răspunde un preot bătrân cu barba albă, sutană neagră şi încins cu un brâu roşu. Dacă pe D-vstră nu vă lasă să-i duceţi, pe noi preoţii nu ne pot opri. Aceşti copii ai neamului românesc au murit apărând Biserica creştină şi pe Hristos, deci trebue să aibă loc în casa Domnului pentru care au murit.

S’a suit apoi într’o trăsură cu alţi preoţi şi a plecat spre centrul oraşului. Lumea aşteaptă încordată răspunsul. După vreun ceas sosesc înapoi cu aprobarea.

Se formează procesiunea. În faţă praporii duşi de legionari în cămăşi verzi; după ei un şir lung de preoţi în odăjdii, indiferent de naţionalitate, confesiune ori credinţă politică; după preoţi corul, deasemenea în cămăşi verzi, urmau sicriile purtate pe umeri de către gradele legionare; iar după sicrie venea Căpitanul cu cei din Spania, gradele legionare şi o mulţime nesfârşită de români bucovineni.

Pe o parte şi alta a convoiului păşeau lin şi cu braţele încrucişate două rânduri de legionari în cămăşi verzi. Clopotele trăgeau a jale, lumea îngenunchia pe stradă, îşi făcea semnul crucii şi se ruga plângând, preoţii cădelniţau şi se rugau, cerul îşi trimetea fulgii lui de zăpadă ce se alintau în toate părţile, peste adunarea cernită, şi corul cânta:

De-oi adormi curând
În liniştea serii,
Săpaţi-mi un mormânt
La marginea mării.

Şi ceteni verzi de brad
Mormântul să-mi alinte,
De dragii camarazi
Când mi-oi aduce aminte.

Sicriile au fost depuse în Catedrală. Legionari în cămăşi verzi făceau de gardă la căpătâiul lor. Lumea trecea pe o parte şi ieşea pe cealaltă. În ochii tuturor se vedeau lacrimi şi din piepturile pline de suspine se auzea mereu creştinescul „Dumnezeu să-i ierte”.

A doua zi dimineaţă, după o slujbă religioasă, în aceeaşi ordine în care fuseseră aduse, sicriile au fost depuse în vagonul împodobit cu ghirlănzi de flori şi cununi de brad. Deasupra sicrielor stăteau multe cununi de flori, din Germania, Spania şi România. La capul sicrielor stăteau de gardă Comandanţii Bunei Vestiri cu lumânări mari de ceară în mână. În vagoane au luat loc Căpitanul, gradele legionare şi cornitetul legionar din Cernăuţi şi trenul a plecat salutat de toată lumea ce plângea neîncetat. Doamne, câte lacrimi au mai curs la noi în Bucovina pentru sufletele celor doi mucenici legionari. Moţa şi Marin! Râuri întregi.

Drumul cu sicriile a fost lung. Trei zile şi trei nopţi. De la Cernăuţi am plecat până la Adjud; de aici la Cluj, Orăştie şi Bucureşti. În fiecare gară unde oprea trenul, ne aştepta lumea cu preoţii în frunte, cu lumânări aprinse în mână, îngenunchiată, şi o mică slujbă era săvârşită pentru sufletele celor doi mucenici. Corul nostru, împărţit în trei cuartete, dădea răspunsurile. Un neam întreg se ruga pentru copiii lui. Cei bătrâni, ce nu puteau să-şi ducă anii până la gări, şi vecinii din jurul localităţilor în a căror gări trenul nu oprea, ieşeau pe câmp la linia ferată şi, în genunchi, cu capul descoperit, cu lumânări în mână, salutau trenul cu cei doi mucenici.

Prin văzduhul ţării româneşti colinda glas de clopote şi miros de tămâie. Doamne, Doamne, cum să redau tot ce am văzut cu ochii şi am simţit in acele trei zile şi trei nopţi? Nu eram pregătit pentru cronicar şi mintea nu mă mai ajută să-i pomenesc pe toţi.

Ofiţeri activi, ce nu îndrăzneau să apară prin gări de frica guvernului satrap al lui Carol II, ieşeau afară pe câmp, unde nu erau decât ei cu Dumnezeu, ca să dea drumul lacrimilor şi rugăciunilor.

Fetele satelor veneau despletite, aşa cum e obiceiul la noi când ne moare cineva din familie, şi depuneau flori pe sicriile celor doi mucenici, pentru că acum ei făceau parte din familia tuturor, familia neamului românesc. Flăcăi îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu capul descoperit, veneau şi depuneau leul lor muncit din greu pe sicriile celor doi eroi, căci aşa ştiau ei de la cei bătrâni că e creştineşte şi trebue făcut. Şi toţi plângeau de ţi se rupea inima. De la o vreme mă întrebam de unde mai aveam atâtea lacrimi.

Noi cei din tren nu am mâncat în aceste trei zile decât pâne şi am băut apă. Dar nimeni nu se gândea la mâncare. De dormit, dormeam pe băncile din tren, care cum puteam. Într’una din nopţi, aproape toţi dormeau în vagonul nostru, cu picioarele întinse de pe o bancă pe alta, de credeai că nu e posibil ca cineva să parcurgă vagonul. Eu stateam într’un colţ, mă gândeam la cele văzute, la mărturiile de dragoste ce se aduceau celor doi eroi şi Legiunii şi sufletul se înduioşa din ce în ce mai mult şi ochii mi se umpleau din nou de lacrimi. Deodată mă pomenesc cu Căpitanul în faţa mea. Înalt şi slab, tras la faţă şi obosit.Încerc să dau la o parte picioarele celor care dorm ca să-i fac loc să treacă. Mă opreşte cu un gest blând, se uita la mine, îmi mângâie părul răvăşit cu mâna şi mă întreabă:

— De unde eşti, camarade?
— Din Mihoveni, Judeţul Suceava, Căpitane, raspund eu repede.
— Cum te chiamă?
— Popinciuc Mardarie.
— Da de ce plângi? . . ,
— Mă gândesc la cele văzute pe acest drum, la soarta întregului popor românesc şi plâng pentru ca nu pot face nimic.

Mi a mângâiat faţa şi a plecat îndoindu-se, salutând peste picioarele celor adormiţi.

La Sibiu, adunare mare, prapuri îndoliate, discursuri şi lacrimi multe. O primire demnă de jertfa celor doi mucenici. Ion Banea, mic şi îndesat, în costum bucovinean, cu căciulă neagră pe cap, dă raportul Căpitanului.

Se întoarce apoi spre sicriile ce pe umeri de legionari stau gata să meargă în dosul gării, unde multa lume aşteaptă pe Moţa şi Marin, pentru ultimul salut şi încearcă sa vorbească:

— Frate Moţa! Ionele dragă!…

Şi se îneacă în lacrimile ce-i curg şuvoiu pe obraz la vale. Din dreapta se aude corul studenţesc clujean:

Voi trăiţi între noi,
Sunteţi ai Patriei eroi.
Moţa-Marin legionari
De strajă sfântă la hotar
Duşmanul să nu-şi facă drum
La-al Patriei altar…

D-l Iasinschi, sus pe estradă ia jurământul tuturor celor prezenţi:

— Moţa-Marin. în numele jertfei voastre sfinte, jurăm să trăim în sărăcie, să rupem din noi tot omenescul ce ne leagă de acest pământ şi să ne închinăm întrega viaţă patriei şi numai ei!
— Jurăm!

Aceasta a fost în esenţă jurământul ce l-au depus toţi legionarii pe întregul cuprins al ţării, deşi nu pot asigura că textul este exact.

La D-l Moţa acasă, la Orăştie, e jale mare. O mamă zbuciumată, un tată bătrân şi cu barba albă, abia se mai ţin pe picioare când sicriul cu Ionel al lor drag, purtat pe braţe legionare, vine pentru ultima lui vizită.

— Ionel! Ionel dragul mamei! Ai venit să-ţi iai sănătate bună de la noi. Şi-ai venit aşa că mama nici nu poate să te vadă. Ionel! Ionel! De ce nu mă ia şi pe mine cu tine, Ionel dragă! Şi mult încercata mamă cuprinde sicriul cu braţele şi plânge amarnic, nelăsându-se dată la o parte. Cu multă blândeţe o desprinde Căpitanul de lângă sicriu, şi după o mică liturghie, Ionel pleacă în drumul lui mai departe.

La Bucureşti lume multă de tot. Şiruri lungi de legionari şi legionare dau salutul lor camaraderesc celor doi mucenici, de la Gara de Nord şi până la biserica Ilie-Gorgani. Sunt zeci de mii. Clopotele sună, preoţii se roagă, lumea stă îngenunchiată şi Părintele Andrei Mihăilescu îşi primeşte oaspeţii pentru ultimul lor popas până la lăcaşul de veci. Noi, cei de la cor, suntem încartiruiţi pe la căminele studenţeşti. Abia ne mai ţinem de oboseală. Şi totuşi, a doua zi, în căminul studenţilor de la medicină, se face o repetiţie cu toate corurile ce încercau să câştige onoarea de a cânta la slujba înmormântării. D-l Scalat, conducătorul nostru, încearcă să ne aducă îîn competiţie. La sfârşit Căpitanul hotărăşte că slujba va fi acompaniată de corul studenţesc legionar din Bucureşti şi va fi terminată cu „veşnica pomenire” de către corul nostru.

Din toate părţile ţării vin trenuri încărcate de legionari care vor să asiste la înmormântare. E atâta lume, cum nu s’a văzut niciodată de când există ţara românească. Pe toate drumurile, numai legionari. Nimeni nu le ştie numărul. Mulţi susţin că ar fi vreo două milioane. La biserică, unde odihnesc cei doi mucenici, intră şi ies printre cordoanele de legionari oameni din toate părţile ţării, fără întrerupere, ziua şi noaptea. Şi toţi plâng.

Şi iată şi ziua înmormântării, zi de 13 Februarie 1937. Plouă în două cu lapoviţă. Plânge şi cerul. Străzile în jurul sediului legionar din Gutemberg sunt pline de coloane verzi de legionari. Se formează convoiul. În faţă o cruce vie de legionari în cămăşi verzi. După ea praporii cu năframe negre, aşa cum e obiceiul din bătrâni. După prapori, şirul nesfârşit de preoţi, de toate gradele şi vârstele, îmbrăcaţi în odăjdii. Sunt mii.

Vine apoi catafalcul pus pe două maşini şi tras de către Moţii D-lui Moţa, îmbrăcaţi în costumele lor tradiţionale, cu cioareci, cămăşuţe şi sumane albe. Urmează apoi Căpitanul cu Generalul Cantacuzino şi cu D-l Prath y Soutzo, representantul Spaniei în România. După ei merg ceilalţi componenţi ai echipei din Spania, îmbrăcaţi în uniformele cu care au luptat acolo. Urmează familiile eroilor căzuţi, gradele legionare şi coloanele de legionari care pare că nu mai au sfârşit; încolonaţi păşesc în urma celor doi mari învăţători legionari şi mucenici creştini.

O mulţime de coruri, ca şi al nostru, presărate printre coloanele legionare cântă: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, milueşte-ne pre noi”. Ploaia cu lapoviţă cade neîncetat, clopotele bisericilor trag a jale, lumea de pe trotuare îngenunchiază la trecerea sicrielor şi coloana înaintează către Casa Verde.

La Casa Verde se face ultima slujbă religioasă pe care o încheie corul nostru cântând „veşnica lor pomenire”, aşa cum ordonase Căpitanul. Vorbeşte apoi Alecu Cantacuzino, dar nu-mi mai aduc aminte ce a spus din cauza oboselii şi a plânsului. După aceea trupurile atât de chinuite a celor doi martiri au fost scoborîte în măruntaele pământului, pentru odihna veşnică.

Uzi până la piele, obosiţi, am plecat spre sediul din Gutembreg, ne-am luat paltoanele şi ne-am dus imediat la gară, unde într’un colţ de vagon, făcut ghem, am adormit strivind o lacrimă care, ca şi acum când scriu aceste rânduri, se varsă în veşnica pomenire a lui Moţa şi Marin.

Fragmente din Pentru Sfânta Cruce, Pentru Țară (vol.I)de Mardarie Popinciuc