Un Legionar în Armată – Pentru Sfânta Cruce, Pentru Țară (1)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Septembrie 10, 2024

Un Legionar în Armată – Pentru Sfânta Cruce, Pentru Țară (1)

Ce greu îmi vine să mă despart de camarazii cu care am petrecut atâtea lucruri minunate! Mă doare inima şi mi-e greu. Un nod de lacrimi stă în gât gata, gata să isbucnească. În cameră, pe un pat cu faţa la fereastră, Anchidim Uşeriu urmăreşte cu ochii fetele de la Liceul Ortodox care merg spre casă. Roşea Dobre, în cămaşă de noapte, îşi scarpină spatele încovoiat.

— Te-ai sculat, mă ghebosule? i se adresează Anchidim.
— Da ţie ce-ţi pasă?
— Lasă-i în pace, Anchidim, mă amestec eu în vorbă, că a venit aseară târziu acasă.
— Da tu când mergi la cătănie? schimbă vorba Anchidim.
— Mâne dimineaţă. Şi simt cum o lacrimă fierbinte îmi brăzdează obrazul. O şterg repede şi mă plimb prin cameră.
— Mergi deseară la Armonia?
— Nu ştiu. Poate.
— Să vii, să bem un pahar de vin de rămas bun.
— Da nu plec de tot. Peste un an sunt înapoi.
— Măi Mardarie, râde Anchidim, să ne trimiţi o poză cu o servitoare. Ea să stea pe scaun lângă o masă; pe masă o vază mare cu flori; ea cu o mână în şold şi tu cu una sprijinit pe masă. începem a râde cu toţii şi ne ducem la masă.

Artemiza e tristă că plec. Şi mie îmi pare rău. Prin ploaia înceată care face să lucească pietrele trotuarului la lumina becurilor, mergem încet spre Armonia. Sala e plină de studenţi şi studente. Sunt mulţi din contingentul 1936, ca mine, care se pregătesc de mers la cătănie. Se plânge, se râde, se toastează, se dansează. Ma amestec şi eu cu Artemiza în jocul care a început şi caut sa uit de ziua de mâne. Ne-am distrat bine.

A doua zi, la fereastra trenului, urmăresc Cemauţul ce se pierde în zare. Sunt trist ca o zi de toamnă ploioasa. Înspre amiază ajung acasă. Aici e hram. Căruţe cu ţarani şi ţărance, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, feciori cu hormuz şi năgară la pălărie şi fete cu catrinţe şi flori roşii la ureche, vin din toate părţile spre hora din mijlocul satului. Cumnaţii Leon, Toader şi Traian, caută să mă înveselească stând în jurul mesei cu rachiu şi fripturi.

— Apoi când vii înapoi eşti ofiţer, zice Toader.
— Nu se ştie. Dacă nu dau examenul la şcoală, nu sunt.
— Îl dai tu, zice Leon, doar ai mai dat şi altele.
— Da când pleci? mă întreabă Leliţa Ligheria.
— Mâne.
— Mâne mai poţi sta ca să treacă hramul.
— Nu mai stau. Plec.
— Da pe la tata nu te duci?
— La ce?!
— Să-ţi iei rămas bun.
— Da ce, mor?!
— Nu fi rău, Mardarie, se amestecă în vorbă leliţa Măriuca, abia intrată în casă pe uşa mica. Tu eşti doar copilul lui şi nu aştepta ca să vină tata întâi la tine!
— Bine; atunci mă duc; dar hai şi voi cu mine.

Pornim cu toţii. Drumul e plin de lume şi de praf cenuşiu. Domnica mă ţine de mână şi mă tot masoara cu ochii.

— Ce te uiţi aşa la mine?
— Îmi pare rău că pleci, şi cu o batistă îşi şterge ochii.
— Iar ai început să plângi? , ..
— Las-o măi, zice cumnatul Traian, aşa-s femeile. Când cineva pleacă la cătanie ele trebuie să plângă.
— Da tu de ce nu plângi? mă adresez eu Leonţei, nevasta lui Traian.
—N’am vreme pentru aşa ceva.

Ajungem la hora din faţa casei noastre. Aici dăm peste Ileana, sora mea cea mai mică.

— Mai lipseşte Rachila, zic eu, şi familia e întreagă.

Intrăm în casă. Tata bărbierit proaspăt, cu mustăţile fuior, îşi cinsteşte hramarii din Scheia, Costâna şi Ilişeşti. Mama Maria, soţia a treia a tatei, cu catrinţă şi şorţ alb pe dinainte, cară de zor farfurii pline de friptură, plăcinte, orez cu lapte şi tot felul de supe şi ciorbe.

— Bună ziua, mamă, o salut eu.
— Ai venit măi! Şi se opreşte cu mâinile în poalele şorţului, ne mai ştiind ce să facă cu ele, şi cu ochii plini de lacrimi.

Tata ne-a zărit. Sare ca ars de pe scaun, ne iese înainte şi ne invită să intrăm. Ne dăm mâna pe rând; când ajunge la mine, mă priveşte cercetător din toate părţile, dar nu zice nimic. Am umplut casa. Râdem, bem, ne sfătuim. Nepoţii, în număr de vreo doisprezece, stau toţi în jurul meu şi mă tot trag de poalele mânecii:

— Hai, cântă-ne, uncheşule.
— Ce să vă cânt?
— Aia cu cucul şi pădurea, se înalţă peste toţi Ghiuţă, feciorul Măriuchii.
— Ba nu. Eu vreau ceea cu fata săracă, intervine Valeria, fata Rachilei.
— Şi eu vreau cea cu jăndariul, strigă Vasile, feciorul Domnichii.
— Până nu vreţi toţi una, nu vă cânt.

Se adună toţi grămadă şi începe o hărmălaie ca la bâlci. Surorile râd şi tata îi priveşte cu ochii umezi. Ileana, mătuşa lor cea mai mică, se amestecă printre ei şi, tot şopotind cu unul şi cu altul, îi convinge că cel mai frumos cântec este „Foaie verde spic de grâu”. S’au unit cu toţii şi cererile încep din nou. Cânt, ca să le fac pe plac, cântecul cerut şi încă alte multe. Când să ieşim la horă, tata mă ia mai la o parte şi mă întreabă:

— Pleci la cătane?
— Da.
— Unde te-or dat?
— Nu ştiu.
— Da când pleci?
— Mâne.
— Ai tăt ce-ţi trebue?
—Am. Mi-au pregătit surorile.
— Cufăr ai?
— Îl am pe al lui Toader.
— Da de Garda de Fier te-ai lăsat?
— Nu. Şi nici n’am de gând să mă las.
— Atunci cum ai venit aici?
— Am venit în casa care nu e numai a matale, ci şi a mamei. Credeam că ai să te bucuri. Văd că  m’am înşelat. Te rog să mă ierţi. Să ştii că nu mai vin până n’o să mă caţi.

Am plecat la horă unde Costică joacă de zor. Surorile m’au împins la mijloc şi până seara am jucat de m-am frânt. Noaptea am petrecut-o la leliţa Măriuca. A doua zi de dimineaţă s’au strâns toate rudele să-şi ia rămas bun de la mine. Nu după multă vreme a sosit Costică cu căruţa. Cufărul a fost aşezat în fânul din fundul căruţei şi, cu lacrimi, strângeri de mâni şi câteva rachiuri la botul calului, am pornit. De pe marginea drumului ne zâmbesc albăstriţele şi florile de sărăcică şi ne urează drum bun fete şi flăcăi din satele vecine ce vin la horă. Mă întorc către Costică, care mână tăcut cu hărţurile în mâna stângă şi cu biciuşca în dreapta.

— Ce-a mai spus tata?
— Nimic… De ieri bea şi tace într’una…
— Dar de căruţă n’a zis nimic?
— Nici nu l-am întrebat!
— O să te certe când te întorci.
— Nu-i nimic. Iapa e total a mea şi fac ce vreau cu ea.
— De când e a ta?
— De iarna trecută, când se îmbolnăvise de gută şi-a vrut s’o împuşte. Eu nu l-am lăsat şi i-am cumpărat-o cu 100 de lei.
— Atunci eşti om bogat.
— Sigur.

Scociorăşte prin chimir, scoate câteva sutare şi mi le bagă în buzunar.

— Dar tu cu ce rămâi?
— Eu n’am nevoie. Ce mânca şi ce îmbrăca am destul acasă. Ne-am despărţit la poarta Cercului de Recrutare.
— Să-i spui tatei să nu fie supărat de cele ce am vorbit ieri cu el, că nu e chiar aşa de rău de mine cum crede el. Să caute numai puţin să mă înţeleagă şi să nu creadă tot ce-i spune prefectul Cojocariu, şi va fi bine.
— Bine. Îi spun eu, dar tu nu purta grija asta. Vezi-ţi de treabă că îi trece lui. A dispărut după colţul unei străzi.

Am fost repartizat la Regimentul 69 de Infanterie din Suceava de unde am fost trimis la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă nr. 2 din Bacău. După depunerea examenului de intrare, am fost dat la compania a 2-a de subt conducerea Căpitanului Zărnescu, în plutonul 2 al Locotenentului Boeru. Înalt, subţirel, cu fruntea brăzdată de cute adânci, locotenentul se plimbă de colo până colo prin faţa plutonului adunat în linie.

— Să nu vă speriaţi de ceea ce vine, că nu e cine ştie ce. Puţină bunăvoinţă, mai multă sprinteneală, şi treaba merge strună. Ca mâne vă văd pe toţi cu trese de aur pe umăr. Râde binevoitor spre şirul nostru ce stă cam acru că nu prea ştim ce vine.

Trecem la baie şi după aceea la magazie să ne luăm hainele militare. Plutonierul Dascălu, magazionerul companiei, tronează ca un mareşal pe scara de unde împarte efectele.

— O cămaşă, o izmană, un pantalon, o capelă, etc., etc… şi şirul de elevi se subţiază mereu.
—D-le plutonier, zice unul micuţ şi îndesat, mi-aţi dat o manta prea mare, vă rog să mi-o schimbaţi.
— Nu se poate. Mantaua e reglementară; d-ta eşti prea mic. Să mai creşti. Şi îşi vede liniştit de treabă înainte.

Cu râsete, trânteli, opinteli, pantaloni îmbrăcaţi pe dos, moletiere legate ca vai de mama lor, iată-ne elevi făcând instrucţie şi învăţând tactică şi strategie.

Au trecut vreo şase luni. Iama s’a dus cu tot frigul ei şi noi ne-am deprins cu viaţa de cazarmă. Noi legionarii ne-am organizat pe cuiburi, companii şi şcoală. Şeful nostru e camaradul Caradan, student de la Facultăţile de Teologie şi Filozofie din Cernăuţi, şi şeful corului de elevi.

Azi e Duminecă. O parte au plecat încolonaţi la biserică. Noi legionarii am rămas acasă şi ne adunăm între grajduri, pe iarba verde, pentru şedinţă.

— Gardă… drepţi! comandă Caradan, pentru onor… înainte.

Fragmente din Pentru Sfânta Cruce, Pentru Țară (vol.I)de Mardarie Popinciuc