Amintiri Legionare – Tabăra de pe Rarău (4)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Septembrie 9, 2024

Amintiri Legionare – Tabăra de pe Rarău (4)

Din toate piepturile, fără comandă, isbucneşte cântecul „Urlă duşmanii’n cărare…” De după un nor a apărut soarele şi ne mângâie feţele pline de sudoare. Jos, la poalele muntelui, Bistriţa şerpueşte ca o cureluşă argintie. Mă simt uşor ca o pană şi emoţionat enorm. Un şuvoiu de lacrimi mi se revarsă pe obraji în jos.

— Gardă, drepţi! în genunchi! răsună comanda. Un glas liniştit şi melodios se înalţă spre albastrul cerului.

„Tatăl nostru care eşti în ceruri…” Mie îmi trece prin cap că aşa trebuie să se simtă unul când stă aproape de Dumnezeu.

Am iscălit apoi cu toţii două pergamente: unul pentru a fi îngropat sub cruce şi celălalt să fie trimis Căpitanului.

Ne-am luat rămas bun de la domani şi de la cei din Neamţ şi, cum soarele da spre asfinţit, am pornit-o repegior spre tabără. Uzi ca nişte curci, pentru că începuse să ploaie, am ajuns pe la vreo zece la schit.

A doua zi, cum a ieşit soarele, ne-am dus cu toţii pe platoul de lângă casa legionară, ca să vedem crucea.

Albă şi proiectată pe cerul albastru, crucea veghează de pe cea mai mare înălţime toate văile din jur, ca şi sufletul mare al lui Sterie Ciumetti.

— Minunată, exclamă Bădiţa Mironovici cutremurat.

Mai încolo stă nemţoaica cu un binoclu la ochi.

— Ei! Ce zici, dudue, acum. Am suit-o ori nu? mă adresez eu bine dispus fetei.
— Eu am uitat ieri că vorbeam cu legionari, îmi răspunde ea, şi de aceea ziceam că nu se poate. Şi acum cred că, afară de voi, nimeni nu e in stare de aşa ceva.
— Şi de ce, mă rog, crezi matale acest lucru?
— Pentru că ceilalţi nu au atâta credinţă ca voi.

După o lungă şi frumoasă conversaţie cu simpatica nemţoaică, m’am băgat din nou în pat, ca şi toţi ceilalţi, pentru că încă eram rupt de oboseală.

A doua zi am început lucrul la tabără. De dimineaţă tare, cu un cer roş ca sângele şi cu o ceaţă brumărie ce fuge pe pârâu în jos spre Bistriţa, bădiţa Mironovici, îmbrăcat cu un pulovăr gri şi cu cisme, comandă o coloană de vreo 20 de legionari în costume de baie. E ora de făcut gimnastică.

— Întindeţi mâinile bine şi cu o svâcnitură puternica deschideţi şi închideţi degetele. Unu… doi… unu… doi.

Acum, ca ursul pe coastă la deal. La vale, fuga marş!

Pornim la vale în patru labe, ne împiedecăm, cădem, ne dăm de-a dura şi râdem unii de alţii.

— În pârâu, fuga marş!

Apa e rece ca ghiaţa şi cu multă greutate ne vârîm în ea. Câte unul se izbeşte de-a dreptul, sar în toate părţile, iar noi ceilalţi ţipăm ca fetele. După baie o fugă pe pârâu în sus, iar după asta, la bucătărie. D-na Mironovici şi cu camarada Galeriu ne servesc câte un pahar de lapte cald.

Terminat dejunul, pornim încolonaţi spre casa legionară şi cântecul trezeşte ecouri repetate în văile din jur.

Soarele s’a înălţat deasupra Pietrosului şi ne încălzeşte binevoitor. Punem mâna pe târnăcoape, hârleţe şi alte unelte, şi ne apucăm să săpăm un şanţ în jurul casei, pentru a îndepărta apa ce vine de pe munte când plouă.

M’am băgat în apă până la genunchi şi dau cu târnăcopul cât pot într’o stâncă ce ne stă în cale. Din partea cealaltă mă ajută Anchidim. Sar scântei şi aşchii de stâncă. Zus şi cu Bârleanu cară pământ cu targa. Beştea şi cu Coita asvârlă molozul din casă, pe geam afară. Cosmovici cu Jitariu şi cu Lucaci fac un uluc de lemn, pe care au intenţia să-l pună sus pe la streaşină casei. Bădiţa Mironovici trece din om în om, dând instrucţii şi împărţind glume şi vorbe bune. Ne-am împrietenit bine cu toţii şi toată ziua facem glume.

— Cum merge echipa „Cap Sec”? vrea să ştie Bădiţa Radu.
— Mulţumesc, bine. In special şeful echipei Cosmovici este la înălţime, răspunde Anchidim şi dă cu târnăcopul în stânca ce nu vrea să se dea la o parte din drum.
— Dar de ce l-aţi ales preşedinte pe el?
— Pentru că e cel mai sec la cap dintre noi toţi, şi râsul izbucneşte din toate părţile.
— Cine face parte din echipă?
— Cosmovici, Jitariu, Lucaci, Mardarie şi eu, urmează cu răspunsurile Anchidim.
— Dar pe Tonigariu nu-l primiţi?
— Cum să nu, râde Anchidim, dar mai întâiu trebue să ştim dacă are calităţile necesare.
— Ce calităţi se cer? se dă Bădiţa dispus pe glumă.
— Apoi prima şi cea mai mare calitate este să fii, cum să spun, puţin cam sec la cap. Bădiţa râde de nu mai poate.
— Ei, şi mai departe, că pe asta cred că o îndeplineşte ca şi toţi ceilalţi din echipă.
— Să nu te superi niciodată. Să munceşti mult şi oriunde te pun. Să fii mereu vesel şi să râzi cu, sau fără motiv.
— Eu cred că aş putea face faţă şi eu, răspunde bădiţa râzând.

Un ura repetat din toate părţile şantierului isbucneşte şi Anchidim strigă cu voce de glumă: D-le Preşedinte „Cap Sec”, am câştigat un nou membru.

— Eu sunt Preşedinte al echipei „Cap Sec”, şi nu personal cap sec, răspunde Cosmovici.
— Îi tot una, zic eu, doar nu degeaba te-am ales preşedinte. Acum e vorba de ce funcţie îi dăm noului membru în echipa noastră.
— Eu propun să-l facem preşedinte de onoare, îşi arată capul Jitariu de după pervazul unei ferestre.
— Cine e contra să se ridice pe picioarele dindărăt, zice Cosmovici şi se uită după cei din echipă.

Noi răspundem printr’un ura şi alegerea e terminată. Cu opinteli şi cu ajutorul câtorva pari, iese şi stânca din pârâu, dând drum liber apei.

De vreo câteva zile un tip îmbrăcat în costum naţional se tot uită la noi, când dintr’un colţ, când din celălalt al poienei unde stă casa. Acum a apărut din nou în dreapta poienei şi ne tot urmăreşte.

— L-ai văzut? îl întreb pe Anchidim.
— Pe cine?
— Pe cel ce ne spionează de vreo câteva zile din marginea pădurii.
— Mă tot uit şi eu de o bună bucată de vreme după el.
— Hai să-i spunem Bădiţei Radu.

Între timp tipul a ieşit din taina codrului şi se apropie nepăsător, cu ţigara în gură, de casă, cu intenţia de a trece pe alături, ca un om ce nu mai ştie cum să-şi omoare vremea şi, de plictiseală, a ieşit să se plimbe. Bădiţa Radu se uită o vreme la el, apoi zice:

— Ia întrebaţi-l ce vrea?!

Anchidim înşfacă un târnăcop în mână şi, înconjurând casa, se îndreaptă încetişor către oaspetele nepoftit.

Când dă cu ochii de el, tipul se întoarce să o ia la sănătoasa, dar din spate apare Jitariu cu alt târnăcop în mână. Prins între două focuri, s-a fâstâcit de tot. Nici n’au ajuns bine Jitariu şi Anchidim la el şi tipul îi aştepta cu o legitimaţie în mână.

— Vă rog să nu-mi faceţi nimic, D-lor legionari; sunt agent de poliţie şi mi-au dat ordin să vin să vă spionez.
— Cine ţi-a dat ordinul? întreabă Jitariu.
— Cei de la poliţia din Câmpulung.

Are o mutră aşa de caraghioasă că ne umflă râsul pe toţi. A fost lăsat în pace, chemându-l să vadă ce facem.

Nu a îndrăznit să vină. A plecat şi noi ne-am apucat din nou de lucru cu şi mai multă poftă. La masă, ceapă friptă în untdelemn şi mămăligă. S’au cam terminat alimentele.

— Inchipuiţi-vă că mâncaţi un pui fript bine şi să vedeţi cum alunecă mămăliga în jos, ne spune Bădiţa Radu râzând.

Nu prea avem nevoie de închipuiri, căci mămăliga şi ceapa dispăruseră.

Seara ne adunăm în jurul focului, în liniştea nopţii, şi bădiţa Radu ne povesteşte din vremea luptelor studenţeşti alături de Căpitan, până ce somnul ne mână prin paturi. Zi cu zi, săptămânile trec şi vine vremea plecării. Ne pare rău, dar n’avem încotro. Aerul şi soarele, munca şi voia bună, camaraderia şi buna înţelegere, ne-au întărit şi reconfortat. Ne luăm rămas bun de la camarazii de muncă şi ne prezentăm la bădiţa Radu. Şi lui îi pare rău că plecăm. Se vede după ochii cu care ne măsoară şi după privirea tristă ce caută în jur.

— Rămânem tare puţini.
— Noi am mai sta bucuroşi, D-le Comandant, dar avem de lucru la grădină, şi camarazii ce-au rămas acolo vor şi ei să se ducă puţin în vacanţă.

Căpătăm fiecare câte o diplomă de lucru în tabără şi petrecuţi de către bădiţa Radu şi ceilalţi camarazi până la marginea pădurii, ne pierdem printre copaci cu sufletele pline de jale că nu mai putem rămâne. Cu ajutorul bădiţei Erhan ne îmbarcăm într-un tren de marfă şi, plini de frig, ne scoborîm în gară la Dărmăneşti. Zus şi cu Prisăcariu nu se lasă deloc convinşi să vină până la sora mea Rachila în Costâna. Pleacă pe jos spre Cernăuţi.

Noi ceilalţi trei, după un somn bun la casa surorei mele şi o mâncare şi mai bună, ne întâlnim a doua zi, la gară, cu bădiţa Bucur Orendovici, care nu se lasă până nu ne cumpără bilete de tren. Spre seară, ne întâmpină în poarta grădinii Costică, bucătarul nostru, şi ceilalţi camarazi. Obosiţi, ne întindem fiecare în patul lui, cu sufletul şi ochii plini de imaginile din tabără.