Amintiri Legionare – Tabăra de pe Rarău (2)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Septembrie 7, 2024

Amintiri Legionare – Tabăra de pe Rarău (2)

După puţin timp am dat în şosea şi am întins-o spre Vama. E răcoare şi aer bun. În jur munţii îşi desfaţă pădurile în purpuriul dimineţii. Bistriţa, curge repede peste pietre mari. Intrăm în Vama odată cu primele raze ale soarelui. Eu rămân la casa camaradului Pireu şi Anchidim cu Beştea la a lui Niculiţă Baltag. Dorm până la amiază şi, când mă deştept, se repetă povestea cu puiul înecat în smântână de la casa D-nei Avram. Ce-or fi având puii ăştia de se îneacă în smântână unul după altul, mă gândesc eu, şi râd de atâta voie bună ce m’a cuprins.

Părinţii camaradului Pireu nu ştiu cum să mă ospăteze mai bine. Mă invită să mai rămân câteva zile la ei, însă eu refuz. Nu mi-a fost greu să-i conving de dorinţa de a ajunge cat mai repede la tabără, pentru că Legiunea e cunoscută pe aici şi Căpitanul respectat şi iubit de toţi. Le mulţumesc pentru primire şi din nou suntem pe drum. În căldura amiezii e mai greu de mers, dar muntele din faţă ne atrage şi, fără să vrem, zorim mereu. Pe la patru ajungem la Bădiţă Erhan în Capul- Saţului. înalt cât un brad, cu piept lat, cu cămaşă albă şi chimir cu mărgele, ne primeşte în poarta casei la care noi băturăm.

— Trăiască Legiunea şi Căpitanul, D-le Comandant. Noi suntem legionari şi mergem la tabără; n’a lăsat camaradul Măru un sac cu alimente pe aici?
— Nu ştiu nimic de nici un sac. Dealtfel eu n’am nimic de-a face cu legionarii.

Ne uităm unii la alţii şi nu ne vine a crede.

— D-ta eşti D-l Erhan?
— Eu sunt.
— Atunci aici trebuie să fie sacul nostru cu alimente. Poftim legitimaţiile noastre şi daţi-ne sacul.

Bădiţa Erhan începe a râde; ne strânge mâna şi ne invită să intrăm în casă. Pe masă apare o mămăliguţă caldă, brânză, scrob şi ceapă verde.

— Voi nu trebue să vă supăraţi de primirea ce v’am făcut, că pe aici vin o mulţime de oameni şi printre ei mulţi agenţi şi eu trebue să ştiu cu cine am de-a face.

Râdem cu toţii şi el ne invită să rămânem până a doua zi, dar pe noi ne atrage muntele, aşa că hotărîm să plecăm imediat. Văzând că nu ne poate opri, ne arată drumul pe la „Cărarea Albă” şi plecăm. Munte, pădure, verdeaţă, flori şi urcuş greu. Beştea calcă înainte cu raniţa în spate, pe cărarea ce se încovoaie pe după copaci. Eu cu Anchidim am pus sacul adus de Măru pe un par şi, cu acesta pe umeri, păşim în cadenţă. Dar parul apasă din ce în ce mai greu şi taie tot mai adânc în carne. Mai punem câte o haină dedesubt dar nu ajută mult. Nici nu avem când ne uita în jur, aşa de greu apasă sacul. Aproape ne pare rău că l-am luat. Facem popasuri din ce în ce mai dese.

În vale se vede Câmpulungul, resfirat în jurul unei singure străzi. Pe coasta muntelui apar oi şi vite păscând ,puncte mici ce se mişcă neregulat. Când să asfinţească soarele, am ajuns şi noi sus pe munte, drept lâng „Pietrele Doamnei”. Mari şi greoaie se răsfaţă în lumina soarelui dominând tot ce e în jurul lor. Razele purpurii le înconjoară cu un nimb de taină şi poveste. Brazii mari şi verzi îşi prelungesc umbrele ce au început să crească şi să devină compacte.

— Să mori şi să nu uiţi că ai văzut un asfinţit de soare lângă Pietrele Doamnei, zice Beştea pe gânduri. Tăcem.

Aşa de mare e impresia ce mi-au produs aceste pietre cu înălţimea lor, încât nici nu ştiu ce aş putea spune.

Încet, încet, soarele a dispărut după un vârf de pădure. Stâncile au căpătat ceva şi mai a taină, şi un fior din copilărie, când aşezat cu capul în poala mamei ascultam poveşti, începe să mă cuprindă. Din dreapta noastră începe să cânte un acordeon.

— Să ştii că am ajuns, zice Anchidim, şi o luăm spre cel cu cântecul. Dar nu era tabăra, ci cabana de pe vârful muntelui. Afară, lângă o stâncă, arde un foc. Lângă foc, un cârd de nemţi şi nemţoaice se pregătesc de culcare.

Îşi scot din raniţe câte o pătură, se învelesc în ea şi se culcă în jurul focului, lângă peretele stâncii.

— Bună seara, salutăm noi.
— Bună, da’ncotro? ne răspunde un neamţ.
— La casa legionarilor.
— Acu noaptea e cam greu s’o găsiţi.
— Greu, dar nu imposibil.
— Asta-i drept. Dacă o luaţi pe cărarea asta, pe la izvorul Căpitanului, într’un sfert de oră, cel mult douăzeci de minute, sunteţi acolo, ne îndrumează neamţul binevoitor.

De lângă stâncă o nemţoaică ne priveşte curioasă şi se amestecă în vorbă:

— Eu cred că aţi face mai bine să rămâneţi aici până acolo. O să vă rătăciti prin Pădure. Mâine mergem şi noi.
— Noi mergem acum, răspund eu. Noapte bună şi mulţam frumos pentru bunăvoinţă.

Şi, pe aici e drumul. Nemţoaica ne urmăreşte din ochi şi ne salută cu mâna. Ne pierdem în întunericul nopţii şi, mai mult simţind de cât văzând cărarea, dăm înainte cu zor. La un moment dat, nu mai simţim cărarea. La stânga pădure, înainte pădure, înapoi pădure, la dreapta râpă mare şi de-asupra noapte adanca şi neagră.

— Ce ne facem? întreabă Beştea.
— Stăm, răspunde Anchidim, şi începem să râdem de încurcătură în care ne-am băgat singuri.
— Cred ca îndata răsare luna şi atunci vom nimeri din nou cărarea, zic eu.

Ne aşezam în iarba moale şi mirositoare. Din vale se aude vorba de om.

— Care-i acolo, glăsuieşte Anchidim?
— Noi, răspunde cineva.
— Da unde sunteţi?
— Aici pe drum.
— Acolo-i drumul?
— Da.
— Aşteptaţi-ne că venim şi noi.
— Veniţi, că vă aşteptăm.

Cu sacii în spate ne dăm drumul pe râpa plină de pietre şi nisip la vale. Mai pe sac, mai de-a rostogolul, plini de nisip, am ajuns în drum unde dăm de doi ciobani cu căciuli in cap, sumane în spate şi bâte solide în mână.

— Noroc fraţilor.
— Să dea Domnul cât de mult. Da încotro vă duceţi?

La casa legionară şi-am rătăcit drumul.

— Vreţi să mergeţi acolo? Ei bine, ţineţi drumul aşa tot în jos până se împarte în două. O luaţi pe cel de la stânga şi daţi de casă.
— Mai avem ceva de urcat? întreb eu, căci parul pe care ducem sacul intrase bine în umăr.
—Nu. Nu aveţi de urcat deloc. Scoborîţi tot la vale. Da ceva de fumat nu aveţi?
— Cum de nu.

După ce i-am aprovizionat cu ceva ţigări şi le-am mulţumit pentru că ne-au scos din încurcătură, am pornit-o la vale, spre casa legionară. Luna a ieşit de după Ceahlău şi se uită curioasă în jur. De pe o coastă de munte se îngână un bucium ca un fluer. Razele lunei poleesc copacii şi cărarea şi le dau lumină de basm. Călcăm tăcuţi, admirând frumuseţele din jur. De la o vreme observ că urcăm serios din nou.

— Cred că iar am dat-o de râpă, zic eu.
— Lasă că ieşim noi şi de aici, răspunde Anchidim.

Cu toată răcoarea nopţii, am început să asud de greutatea urcuşului şi a sacului. De la dreapta, din pădure, se aude lătrat de câni.

— Unde sunt câni sunt oameni. Ce zici Anchidim, dacă am merge să întrebăm de drum?
— Mergem, răspunde el.

Punem sacul jos la rădăcina unui pom, îl lăsăm pe Beştea de pază, luăm câte un par în mână şi ne îndreptăm spre lătratul cânilor. Când intrăm într’o poiană bătută de lună, de se vede ca ziua, dă la noi o haită întreagă de câni. În special unul voinic şi lăţos, care se pare că-i conduce pe toţi, pare că ar vrea să ne mănânce. Ne aşezăm aproape spate în spate şi, vânturând parii în jurul nostru, ne apropiem de stână. Din lăuntrul se aude o voce somnoroasă:

— Ho dihăniilor, mânca-v’ar naiba. Da ce vă aduce pe la noi oameni buni?
— Am rătăcit drumul bade, şi am vrea să întrebăm de el.
— Da încotro mergeţi?
— Spre casa legionarilor.
— Apoi rău aţi luat-o, dragii mei. Aici sunteţi pe Ceahlău. Trebue să mergeţi înapoi până în poiana aceea de unde începe drumul să urce încoace. De acolo o luaţi la dreapta în jos şi nimeriţi drept la casă. Vă duce drumul singur.
— Da Căpitanul e acolo?
— Nu. Da-l cunoaşteţi?
— Cum de nu. Credeţi că numai odată am stat amândoi de vorbă şi am mâncat caş? Eh! Tare bun om e!
— Dar pe cânele ăsta rău cum îl cheamă? vrea să ştie Archidim.
— Burcuş.
— Apoi să trăieşti mulţi ani, bădie dragă, şi mulţam frumos pentru lămurire, că noi ne-om cam duce.
— Dumnezeu v’ajute, dragii moşului, şi să vă ţie cu bine.

Câinii au început din nou roata în jurul nostru. Moşul îi strigă ca să-i domolească şi Anchidim vorbeşte cu Burcuş care, auzindu-se strigat pe nume, nu prea dă aşa de tare la noi. După un timp, am scăpat de câni, l-am găsit pe Beştea, am luat bagajele şi am pornit-o înapoi spre poiana cu pricina. De acolo, spre dreapta în jos, şi iată-ne într’o poiana luminată de razele lunei ce se suise tocmai în mijlocul cerului. La vreo sută de metri mai la deal stă casa. Mare şi frumoasă cum numai o casă legionară mai poate fi.

— Frumoasă-i, se minunează Beştea.
— Frumoasă ca’n poveste, zice Anchidim.
— Hai la ea.
— Ce-ar fi să ne culcăm în căpiţa asta de fân ce stă aici la doi paşi; să nu-i sculăm pe camarazi că or fi obosiţi.

Desfacem o pătură, ne facem un culcuş bun şi somnul ne fură imediat.

Ne trezim într’o ceaţă alburie de s’o tai cu cuţitul, strângem bagajele şi o pornim în direcţia casei. Căutăm încoace, căutăm încolo, dar casa nu-i.

— Ce naiba! S’a evaporat? Sau am visat noi că am văzut-o?!
—Ba eu cred că am văzut-o, zice Beştea, dar am pierdut direcţia.

Ne învârtim mereu prin ceaţă ca orbeţii, de la o margine la alta a poienii. La urmă dăm peste un grajd gol. La uşa podului stă, în loc de scară, un prepeleag. Mă caţar pe el şi dau cu ochii de Radu Zus care doarme fără grijă….

Va urma…