Amintiri Legionare – Tabăra de pe Rarău (1)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Septembrie 5, 2024

Amintiri Legionare – Tabăra de pe Rarău (1)

Căpitanul este unul dintre primii oameni politici din lume, dacă nu întâiul, care a introdus în sistemul de educaţie tabăra de muncă. Prima tabără a fost cea din gradina Doamnei Ghica din Iaşi. Au urmat apoi Unghenii, Rarăul, Carmen Sylva, Amota, Dealul Negru, etc.

Scopul principal al taberelor era educaţia prin muncă. Munca te înnobilează, te înalţă sufleteşte. Afară de muncă, in tabere domnea o disciplină strictă care te învăţa să fii ordonat în toate.

Dragostea mare şi multele prietenii ce se legau şi se cimentau în tabere, au rămas ceva de basm şi legendă. Aici se întâlneau, lucrând cot la cot, camarazi la bine şi la greu, mâncând din aceeaşi bucată de mămăligă şi ceapă, de la Vlădică la opincă. Aici îl vedeai pe inginer cărând pietriş pe targă cu un muncitor; mai colo un doctor în drept săpând un şanţ împreună cu un ţăran, şi în cealaltă parte un medic cu un negustor curaţind o potecă de pietre. Toată ţara era prezentă şi înfrăţită, îşi urzea firul viitorului. Şi-apoi şedinţele seara în jurul focului subt cerul liber! Le mersese vestea din om în om şi din creastă în creastă, de cuprinseseră întreg neamul.

Era prin luna lui Iulie a anului 1935, când ne pregăteam şi noi de ducă spre tabăra de pe Rarău. Lucram Ia grădina studenţească a Căminului Universităţii din Cernăuţi. Soarele stă sus de tot, înţepând cu razele lui orice fiinţa ce îndrăzneşte să-l sfideze. Până acum am lucrat în lanul de roşii, dar căldura e prea mare, aşa că ne-am lasat păgubaşi. Stăm cu toţii întinşi pe iarbă, la soare. Din baraca din mijlocul grădinii iese un sul de fum ce se urcă spre albastrul cerului, subţiindu-se mereu până se pierde. Nu se zăreşte nici un nor. La dreapta noastră se întinde lanul de cartofi ce a dat în floare. Mai încolo se văd căpşunele, mari şi roşii de-ţi iau ochii. E prea cald şi mi-e lene să mă mişc până la ele. În uşa barăcii apare bucătarul nostru, Costică Ignătescu şi ne strigă:

— Poftiţi la masă, domnişorilor.
— Ce ne dai, Costică?
— Supă de came de vacă, şniţel şi salată de castraveţi cu ceapă.

Ne sculăm şi ne apropiem de baracă. În umbra ei stă masa gata aranjată. O faţă de masă albă ca zăpada, cu tacâmurile puse ne invită parcă cu insistenţă să luăm loc. Costică ne serveşte ca la restaurant, punând multă dragoste în tot ce face, din care cauză e considerat ca şi unul dintre noi.

— Ai pregătit sacul cu făina, ceapa şi grăsimea? îl întreabă Anchidim Uşeriu.
— Gata, D-le Uşeriu. Când vine Măru să-l ia?
— După masă imediat.
— Şi până unde îl duce?
— Până la Visticu Erhan în Capul-Satului. De acolo până la munte îl ducem eu cu Mardarie. În raniţă să pui de-ale mâncării şi schimburile noastre.
— Să nu pui prea multe, Costică, că D-l Beştea e cam slăbuţ şi mi-e frică să nu-l doboare raniţa, mă amestec eu în conversaţie.
— Cât staţi în tabără? întreabă Hrincescu.
— Vreo trei săptămâni şi după aceea plecaţi voi.

Apoi Anchidim mai dă câteva îndrumări pentru lucrul care mai rămâne de făcut după plecarea noastră. El e şeful grădinii şi trebue să se îngrijească de toate. După masă a venit Măru cu trăsura, a luat sacul şi a plecat. Soarele dă în asfinţit, înroşind cerul şi răcorind atmosfera. Costică ne dă de mâncat şi aranjează raniţa. Ne luăm rămas bun de la ceilalţi camarazi de muncă şi plecăm.

— Câţi bani ai, Mardarie? mă întreabă Anchidim în drum spre Gara Mare.
— Treizeci de lei.
— Dar tu, Beştea?
— Eu am douăzeci şi unu.
— Eu am cincizeci. Va să zică dispunem de un fond de 101 lei. Cam mulţi, şi râdem toţi trei, strecurându-ne printre oamenii care au început să umple străzile.

Ajunşi la gară, ne interesăm de vreun tren de marfă ce pleacă spre Dărmăneşti. Aflăm că peste un ceas pleacă unul. Căutăm pe camaradul Vasiliu, fiul unui funcţionar de la C.F.R. care locueşte în gară. Cu ajutorul lui intrăm în graţiile unui frânar şi iată-ne plecaţi din Cernăuţi. Noaptea e frumoasă şi de după codrul Cosminului a apărut luna. Stele stau puzderie pe cer.

— Dar unde mergeţi D-vstră? vrea să ştie frânarul.
— La o tabără legionară ca să muncim, îi dă răspuns Beştea.
— Şi cât vă plătesc?
— Noi muncim pe gratis.
— De ce pe gratis?
— Pentrucă facem munca asta în folosul neamului românesc. Facem o casă unde să se poată îngriji cei bolnavi de plămâni.

Trenul merge încet; prin gări face manevre lungi şi deci înaintăm cu greu.

— D-vstră sunteţi tineri, zice frânarul, ia cântaţi ceva să ne mai treacă vremea. îl ghiontesc pe Anchidim cu cotul şi râdem amândoi pe înfundate. Dar nu avem încotro. Trebue să cântăm că altfel ne e teamă că ne dă jos din tren. Cântă Anchidim, cânt şi eu, dar lui îi place mai mult cum cântă Beştea, lucru de care noi nu ne supărăm deloc.

Aşa, cu cântece, glume, poveşti şi conversaţii, am ajuns la Dărmăneşti. Aici din nou investigaţii prin gară, pentru un nou mijloc de transport. Cu părere de rău a trebuit să ne convingem că nu avem la dispoziţie decât propriile noastre picioare, aşa că am pornit la drum pe lângă calea ferată. E răcoare şi rouă multă. Soarele nu a răsărit şi noi păşim voiniceşte schimbând, din când în când, raniţa. Când să răsară soarele, am ajuns la camaradul Avram în Liuzii-Humorului. îl găsim dormind afară în fân şi ne aşezăm lângă el, povestindu-i cum am venit.

Somnul ne-a prins pe nesimţite. După o vreme simt că cineva mă cheamă:

— Scoală măi!
— De ce vrei să mă scol? Şi tare aş mai dormi oleacă.
— Să mănânci, îmi zice camaradul Avram.
— Cât e ceasul?
— Nouă.
— Cât am dormit?
— Vreo patru ore. Hai scoală, că s’a înecat un pui în smântână şi trebuie salvat.
— Atunci mă scol. La aşa jertfă mare iau parte bucuros.
— Te cred. Nu trebuie să mă mai asiguri.

Ne-am trezit cu toţii de-a binelea şi râdem în soarele înălţat deasupra unui vişin plin de rod. Ne spălăm şi apoi o scăpăm pe D-na Avram de puiul înecat în smântână.

— Sărut mâna, D-na Avram, a fost bun de tot.
— Să vă fie de bine şi mai poftim.

Cu căruţa, însoţiţi de camaradul Avram, îi dăm drumul mai departe spre Cacica, un orăşel cu case mici răspândite pe marginea unei străzi. Alăturea stă maiestuoasă pădurea de brazi. Mai în fund se vede o casă mai mare.

— Ce casă e aceea din fund? îl întreb eu pe Avram.
— Salina.
— Hai s’o vedem.

În curtea salinei există un lac cu apă sărată, în care fac baie vreo câţiva cetăţeni din Cacica. Printre ei sunt şi cele trei fete ale inginerului ce administrează salina. Prezentaţi de către Avram şi însoţiţi de cele trei surori, mergem să vizităm salina. Prevăzuţi cu lămpi de carbit, începem să scoborîm în măruntaiele pământului. Aerul e sărat, greu şi umed. Am trecut de pe scările de scânduri pe cele de sare, şi scoborîm mereu. După o vreme, ajungem într’o sală, săpată toată în sare. O fată ridică lampa sus şi în faţa noastră apare un altar tăiat întreg în sare.

— Cine l-a lucrat? întreb eu.
— Deţinuţii, răspunde fata. înainte de vreme aici lucrau deţinuţii condamnaţi la muncă silnică.

E minunat. În special statuia Mântuitorului exprimă atâta bunătate şi mângâiere, că nu-ţi mai vine să-ţi desprinzi ochii de ea. Mai încolo dăm peste o sală de bal, toată tăiată în sare, cu un balcon ce ne uimeşte. Stâlpii balconului sunt sculptaţi, reprezentând diferite figuri şi arabescuri ce te fac să te gândeşti la artişti vestiţi. Colindăm prin galerii lungi, de sare, pe la diverse locuri de exploatare, călcăm peste şine de vagonete, ne strecurăm pe lângă acestea şi rătăcim mereu pe subt pământ, până ajungem la un lac pe care îl trecem într’o barcă ce se mişcă în lungul unei funii. Cristalele de sare, minunat aranjate, împodobesc marginea lacului. Luăm câteva din ele şi le băgăm în buzunare ca amintire.

După vreo oră şi jumătate am ieşit din nou la lumină şi suntem invitaţi de către drăguţele noastre însoţitoare pentru seară la cină. Dar nu suntem singurii invitaţi. Mai e unul care ne priveşte cruciş. E maiorul Gheorghiu şeful legiunii de Jandarmi din Suceava, care face curte uneia dintre fetele inginerului. Dar ce ne pasă nouă de el? Râdem cu fetele şi părinţii acestora şi nici nu-l luăm în seamă. După vreo zece minute a plecat supărat. Noi ne-am distrat mai departe fără grijă. Pe la vreo 11 ore ale nopţii, cu un „mulţam frumos” şi „noapte bună”, am pornit spre gară. Pe drum jandarmii, stârniţi de mânia d-lui maior, ne aţin calea.

— Cum îndrăsniţi să umblaţi în uniformă legionară? Nu ştiţi că este interzisă?
— Nu suntem în uniformă legionară, zice Anchidim.
— Nu? Dar cămaşa verde ce purtaţi, ce-i?
— Păi nu purtăm numai cămaşă verde, mai avem şi câte o cârjă groasă şi noduroasă fiecare dintre noi, îi răspunde tot Anchidim.
— Sunteţi arestaţi, D-lor. Vă rog să mă urmaţi la post.
— Arestaţi ori nearestaţi, noi ne-am pornit spre Rarău şi acolo mergem. Daţi-vă, vă rog, la o parte, dacă nu vreţi să faceţi cunoştinţă cu cârjele noastre. Eu mă şi pregăteam să-l muştruluesc pe un jandarm care îmi ţinea calea, când aud că şeful lor zice:
— Daţi-mi, D-lor, numele D-vstră, şi vă las în pace, dacă părăsiţi imediat localitatea.

I-am dat numele şi am pornit spre gară, prin noaptea senină şi răcoroasă. Aici am vorbit cu şeful unui tren de marfă şi cu toţi frânării, dar niciunul n’a voit să ne ajute.

— Ce facem, Mardarie? se îndreaptă Anchidim spre mine.
— Eu zic să stăm niţel mai în umbră şi când porneşte trenul ne suim la o frână goală. Ce va fi după aceea vom vedea.

Zis şi făcut. Cum s’a pus trenul în mişcare, ne-am suit la o frână goală şi călătoria continuă. Nimeni n’a venit să ne stingherească. Spre ziuă am ajuns la Frasin. Trenul nostru nu mergea mai departe. O luăm pe jos, pe marginea liniei. Din urmă începe să strige şeful trenului, care ne-a recunoscut:

— Ia staţi oleacă! Cum aţi venit până aici?
— Treaba noastră, îi răspunde Anchidim râzând şi arătându-i cârja, şi şeful s’a oprit respectuos, lăsându-ne să ne urmăm drumul liniştiţi.