ROMÂNA ÎN ÎMPĂRĂȚIA LIMBILOR LUMII

Dumitru Ioncică
Incorect Politic
August 31, 2024

ROMÂNA ÎN ÎMPĂRĂȚIA LIMBILOR LUMII

În Mențiunea introductivă  a volumului  lui Lucian Costi, Limba română, nașterea și falsurile istorice din 2016, regretatul Gabriel Gheorghe evoca niște pasaje din India antică, cercetarea savanților de la Universitatea din Cambridge, referitoare la populația albă care acum patru mii cinci sute de ani a început făurirea civilizației indiene și la similitudinile dintre limba sanscrită și limba română. Aceste pasaje echivalau atunci cu niște noutăți istorice șocante pentru cititorii români. S-a întâmplat ca anul acesta să apară volumul bilingv al acestei cercetări, la Editura Uranus, Arienii din Carpați și cultura vedică. Două miracole, în care  aceste lucruri sunt tratate pe larg. Acum apare și volumul doi al cărții aceluiași Lucian Costi, Româna, limba vechilor cazanii. Așa le-a potrivit bunul Dumnezeu. În primul volum aveam o strălucită demonstrație a autorului că  echipamentul lingvistic al religiei ortodoxe române este străvechi românesc și nu aparține slavilor așa cum se susține pe toate drumurile academice, iar limbajul și  terminologia reprezintă o fraudă istorică de mari proporții a rușilor.

Să ne reamintim că, în cărțile sale, Lucian Costi arată că limba română nu este doar un mijloc de comunicare, ci o creație care ajută la înțelegerea lumii și constituie un sistem pe care nu-l cunoaște nici o limbă europeană în ceea ce privește formarea cuvintelor. Cuvintele sunt compuse din morfeme stem, fiecare cu un sens, din a căror îmbinare rezultă cuvântul și familiile de cuvinte ale căror înțelesuri multiple alcătuiesc un sistem de cunoaștere universală cu dimensiuni spațiale, temporale și obiectuale. Elementele sistemului se află în corespondență între ele. Este un ADN lingvistic. Nici un tratat de lingvistică din lume nu seamănă cu ceea ce face Lucian Costi.

Ca să înțelegem acest sistem, e bine să vedem, foarte pe scurt, cum s-a ajuns aici, care e drumul și care sunt condițiile lui.

1. a) Forța și productivitatea silabelor. Româna are peste 900 de cuvinte din vocabularul de bază care sunt monosilabice. Aceasta este o proprietate organică internă care generează productivitate și ușurință în comunicare și memorizare. Gradele de rudenie se definesc prin reduplicarea unei silabe formată dintr-o consoană și o vocală: tata, mama, bebe, nene, nana, baba, țața, gaga, la fel actele fiziologice esențiale: papa, pipi, caca. În aceeași categorie intră și cuvintele de origine onomatopeică, care au generat în română peste două mii de cuvinte.
2. b) Structura moleculară. Constatările de mai sus, aparținând lui Gabriel Gheorghe, Lucian Iosif Cueșdean, Petre Morar și alții i-au sugerat lui Lucian Costi ideea structurii moleculare a limbii române. Pe de altă parte, o observație a unui învățat american, John Noble Wilford, cum că înainte de Grecia și Roma sau chiar de Mesopotamia și Nil, în Valea Dunării de Jos trăia un neam de oameni care era mult avansat față de timpul acela în artă, tehnologie și comerț, ei bine, această observație a avut un rol decisiv asupra gândirii autorului nostru, generându-i prezumția de originalitate absolută a limbii noastre. Înarmat astfel, s-a apucat de treabă.
3. c) Diferențerea și profunzimea codurilor. Un cod este o grupare de sunete care definește una sau mai multe sfere conceptuale. Există coduri vocalice, de exemplu O* ( de unde descind cuvinte ca oi, oaie, O! Tu Doamne) și coduri având una, două, trei, uneori patru consoane cărora li se adaugă vocale, cum e de pildă codul V*L, din care derivă particula vul pe care o regăsim în vul-pe, vul-tur, vul-can. Codurile nasc particule fundamentale de construcție (PFC), care sunt pietrele de temelie ale multitudinii cuvintelor limbii. Particulele pot avea semnificații algebrice de natură binară, plus/minus, ca de pildă lele (+mândră)/-lele (-pui de lele), frig/frige, val/vale, van (+bolovan) –van /-în van, în zadar).Toate codurile din care sunt formate cuvintele românești au câte un înțeles care potențează  înțelesul cuvântului și contribuie la istoria sa. Indiferent că sunt concrete sau exprimă o abstracțiune, că sunt legate de sentimente, de obiceiuri, de credință sau de matematică, ele alcătuiesc sisteme complexe, familii de cuvinte care uneori sunt alcătuite din toate aceste elemente care îi conferă limbii române un caracter organic și

Redăm în cele ce urmează, cât se poate de succint, doar două exemple, din câteva sute.

Codul B*C, particula boc

Acest cod provine dintr-o particulă onomatopeică. Așadar, avem a bocăni, bocnă, bocanc, un verb, un adverb și un substantiv care, potrivit dicționarelor  academice, nu au nici o legătură între ele, iar bocanc ar proveni din maghiară. Să urmărim raționamentul autorului. Pentru a bocăni, despărțirea corectă este boc-ăni,  în care sufixul –ăni este la rîndul lui tot un cod sau PFC care compune un grup de  verbe onomatopeice: a cronc-ăni, a trănc-ăni, a cioc-ăni, ţăc-ăni, păc-ăni, zdrăng-ăni, zăng-ăni.  Compunerea verbală directă din onomatopee are, logic, o vechime mare şi probabil că apare înaintea creării altor verbe. Este posibil ca această grupare –ăni, care denotă marca verbală pentru onomatopee, să fie la originea terminaţiilor verbale tipice limbilor germanice în –en (cu pronunţare –ăn): sag–en în germană.  De reţinut că anglo-saxona avea chiar terminaţia –an pentru infinitive: winn-an, a câştiga, faţă de winn-en, gewinn-en din germană. În germană, pronunţarea vocalei e din en aduce cu ă din –ăni, iar în engleză, abia în ME (engleza medie) se schimbă terminaţia arhaică –an în terminaţia mai nouă –en care apoi e abandonată. Uneori, anglo-saxona trădează asemănări cu româna: de pildă folosirea frecventă a prefixului a– : apart, abreast, aside, afar, anew, asunder, binare cu sens opus de felul down, în jos, dawn, răsărit, în sus, wed, a se căsători, wid-ow, văduv(ă), viitorul cu will etc. Sufixul –ein este terminaţie infinitivală şi în greaca veche: poiein, a face, graphein, a scrie. Din bocăni, limba noastră şi-a creat singură cuvântul boacănă, fără să-l aştepte pe gafă, neologism de origine franceză, căruia îi lipseşte puterea de sugerare a vorbei româneşti.  Celălalt termen bocnă arată o fază de înghețare a apei, de exemplu, „apa este îngheţată bocnă”. Să desfacem în silabe cuvântul bocnă.  Obţinem boc-nă.  Silaba nă aflăm că este chiar PFC na, parte din codul N* (steluţa indică vocală sau diftong), care are sensul major vag de fluid, sensul restrâns de apă, lichid ca apa. Puse împreună, aceste două silabe constituie cuvântul compus bocnă care are un sens nou: o apă care devine tare, astfel încât zgomotul produs prin lovirea acestei stări noi fizice a apei să facă boc. Despre silaba nă se pot face alte constatări. O regăsim în cuvântul năduşeală, care, desfăcut, dă nă-duş-eală, unde primul component este acelaşi nă, cu sens de apă, ca o apă, duş, cu sensul de „având un miros neplăcut” provenit din PFC duh, duş, aici cu sensul negativ de fluid cu proprietăţi olfactive dezagreabile (acest PFC are înţeles binar, pentru sensul pozitiv avem: vorbă de duh, Sfântul Duh).  Acelaşi element se regăseşte în duş-man.  Na se mai regăseşte în iar-na, to-am-na. Apropo de cuvântul dușman, dicționarele academice îl dau de origine turcă, însă turcii l-au preluat de la persani, iar în limba perșilor a venit de la arieni, adică de la noi. Acestea sunt surprizele istoriei.

Bocanc, prin desfacere în PFC, dă boc-anc.  Despărţirea în silabele bo-canc nu ne spune nimic, dovadă că sudarea din vechime a celor două PFC s-a făcut de o aşa manieră încât c-ul final din PFC boc se leagă de silaba a doua; de aceea desfacem în grupul boc-, care are un sens, şi grupul –anc, pe care-l vom analiza. O particulă fundamentală de construcţie (PFC) nu se suprapune neapărat unei silabe.  Bocanc pare a nu avea nici o legătură cu bocnă, dar este limpede că grupul boc e comun în ambele cuvinte, or, asta ne semnalează faptul că un bocanc este o încălţăminte tare, care face un zgomot definit prin onomatopeea respectivă, atunci când mergi. Dacă boc ne spune că avem de-a face cu o calitate precisă a acestei încălţări, grupul următor, -anc, nu pare a însemna nimic în româneşte. Să cercetăm deci dacă grupul de sunete anc există în limbile înrudite din familia numită de unii lingvişti indo-europeană. Observăm că în engleză, ankle este gleznă, un cuvânt în care prima parte este acelaşi grup anc-.  În anglo-saxonă, cuvântul era ancleow.  În germana veche, Althochdeutsch, einka însemna tot gleznă. În sanscrită, ang înseamnă membru al trupului, picior. În latină, ang-ulus înseamnă unghi, iar în greaca veche, angk-ylos înseamnă tot unghi (de aici anchilozat, ajuns relativ recent în limba noastră). Latina şi greaca veche au sensuri derivate ale cuvântului originar ank, deşi sunt atestate în scris cu mult timp înainte de anglo-saxonă şi germana veche, dar cu mult mai recent decât sanscrita. Atât anglo-saxona, cât şi germana veche păstrează însă sensul primar, redat şi de sanscrită, pe când latina şi greaca veche au sensuri tardive, alunecate. Odată ce ne-am edificat asupra înţelesului rădăcinii anc, observăm că acest grup se află ascuns sub forma –ânc- într-o familie de cuvinte care pleacă de la br-ânc-ă (a îmbr-ânc-i, Brâncuşi, Brâncoveanu, Brancacci, branche în fr., branch în engl. etc).  În cuvântul br-ânc-ă, combinaţia este între grupul br-, cu sens de legătură, şi –nc, cu sens de articulaţie: o br-ânc-ă este de fapt conectarea a două articulaţii în corp.  Grupul br– îl vom regăsi în Do-bro-gea. Deci, –anc şi –ânc sunt variante ale aceleiaşi particule fundamentale de construcţie româneşti, grupul anc.  Recapitulând, cuvântul bocanc ne spune că este vorba de o încălţare care ajunge până la gleznă şi este făcută dintr-un material tare, care face boc atunci când se loveşte de piatră, de pavaj, de pardoseală.

Câteva concluzii: vorba bocanc e foarte veche în româneşte, mărturie fiind prezenţa elementului al doilea, –anc, care a dispărut de mult din limba vorbită, dar care era perceput ca gleznă, aşa cum dovedesc limbi de care ne-am despărţit cu mii de ani în urmă.  Acum câteva mii de ani, strămoşii noştri făceau bocanci, pentru simplul motiv că noţiunea exista doar dacă exista obiectul de denumit, deci meşteşugul acesta e foarte vechi la noi.  Românii lucrau şi bocanci, nu numai opinci, pentru încălţările lor. Cuvântul e compus prin aglutinare dintr-o onomatopee, boc, şi o altă particulă primară de construcţie, anc, acest gen de compunere fiind de mult timp pierdut. Orice dicţionar etimologic care pretinde că slujeşte adevărului ar trebui să noteze originea acestor trei cuvinte, a bocăni, bocnă, bocanc, astfel: cuvinte străvechi româneşti, derivate din onomatopee şi construite prin aglutinare într-o fază extrem de veche a limbii.

Cuvântul  slava

Aici avem  o noțiune fundamentală în vocabularul principal al termenilor abstracţi ai limbii noastre.  Vechimea sa neîntreruptă în limbă se măsoară cu mileniile.  Este o nestemată preţioasă în diadema coroanei vorbirii româneşti către Dumnezeire. Demonstrația pe care o face autorul în privința originii străromâne a termenului este absolut magistrală. O vom  reda foarte pe scurt.

Slava nu este  nici rusă,  nici ucraineană cum vor unii, este doar  românească.

Slavă e poate cel mai năpăstuit cuvânt românesc, pentru că faima lui a fost aşa de mare în vremurile de demult, când a fost preluat de alte limbi care l-au ridicat la rang de folosire majoră, pecetluindu-i soarta iar, mai apoi, după ce ele au prins putere şi trufie, s-au întors cu furie şi înverşunare împotriva limbii române.  Din acele vremuri, vorba noastră veche a devenit ea însăşi o cenuşăreasă la ea acasă, din aversiunea instinctivă a vorbitorilor de română pentru neprietenii străini care au ridicat-o în slăvi.  Slava este unul din cuvintele extraordinare ale limbii noastre, aflat în primejdie de a dispărea din limbă, din raţiuni politice.

Dicționarele academice îi atribuie o etimologie slavă, falsă și mizerabilă. Trecând peste faptul că acest termen exista și în latina clasică în forma salva, trebuie subliniat că  slava era și în avestică și sanscrită.

În sanscrită se spune śrávas pentru faimă, glorie, slavǎ.  Din observaţia profesorului Robert Beekes rezultă că śrávas s-a pronunţat slavas într-o versiune mai veche a sanscritei din zona Rajastan (Rege stat, adică stat regal), înainte ca tratamentul de schimbare a valorii lui l cu r să apară în grupul indo-iranian.  Or asta ne duce la o pronunţare identică cu cea din română.  Pe baza numeroaselor corespondenţe de vocabular între română şi vedică-sanscrită dovedim că termenul slava exista spus la fel şi în româna de acum 3500 de ani, adică era în limba noastră încă dinainte de roirea populaţiilor ariene din Spaţiul Carpatic în Iran şi India de Nord.  Nu există nicio atestare de limbă sclavină („slavă”) mai veche de 1100 de ani, deci nu se poate proba sub niciun chip prezenţa în acel grup de limbi a vorbei slava mai înainte de a fi fost ea rostită în româneşte.  Dogma oficială după care slava e originar din limba sclavină este infirmată de probe.  Iată de ce este important să adoptăm unanim numele de limbi sclavine, nu slave, popoare sclavine, nu slave, spre a diferenţia numele acelor grupări de vorba strict românească de slava, spre a o salva de nimicire, căci e o vorbă pur românească.  După Robert Beekes, slava nemuritoare se zicea áksitam srávas în sanscrită, slava mare máhi śrávas, corespunzând în gr.v cu kléos áphthiton, respectiv mega kléos.  Grupul sl era redat prin kl în greaca veche!  Pronunţarea pentru kléos din elină era sléos în faza arhaică a acestui grai.  Sléos este mai bine înrudit cu slava.  Întrezărim că apare confirmarea rostirii slavei asemănător ca în română în limbi care au avut tangenţe cu româna ultraarhaică.  În avestică avem vohu sravah pentru faimă bună, slava bună. Iată că vorba noastră slava este atestată în ambele reprezentante străvechi ale grupului indo-iranian, sravah în avestică şi śrávas în sanscrită, ceea ce ne duce să afirmăm că slava e un cuvânt foarte vechi în româneşte deoarece se aliniază unor termeni specializaţi de natură religioasă din grupa ariană de răsărit (indo-iraniana).  A se nota că în cele două limbi ariene de răsărit consoana finală a termenului e incertă, ba h, ba s, ceea ce spune că tema nemişcată a cuvântului era ca în română, srava, pronunţat străvechi slava.

Slava este clădită din două morfeme, sl’ şi ava.  Sl- este un modulator desemnând desfacerea, deschiderea, propagarea temei conţinută în particula următoare alipită, în acelaşi mod ca în sl-ob-od, unde sl- semnifică dezlegarea de constrângerea od care înlănţuieşte ob.  În sl-ava, grupul sl- ne comunică dezvăluirea, slobozirea unei viziuni de valoare cerească -ava, care altfel ar fi ascunsă privirilor omeneşti.  Prin morfemul -ava, slava primeşte conotaţiile dimensiunii sacrale, ascendente, exprimând însuşiri proprii ale Lumii de Sus şi ale persoanelor ajunse acolo.  Slava este ceea ce au experimentat apostolii care erau prezenţi la Preobrajenie, la Schimbarea la Faţă a Domnului.  Lumina necreată este şi ea parte din acelaşi concept de slavă.

Morfemul ava nu mai există de sine stătător în limbă şi pare a defini tot ce depăşeşte puterea simţurilor omeneşti de a percepe, mergând pe axa pozitivă, tot ce prilejuieşte o stare de beatitudine. Particula ava s-a păstrat ca termen separat în latină sub forma ave, în special cu înţelesul de salut, uneori cu sensul de măreţie, când era adresat personalităţilor sau conducătorilor.  Dar  Ave Maria din latina bisericească pune pe acelaşi plan morfemul ava din slava, iar Slavă Mariei! este echivalent cu Ave Maria, semantic şi fonetic.

Am redat, cât s-a putut de scurt, două exemple din  extraordinara operă lingvistică a lui Lucian Costi pentru ca lectorul să se familiarizeze cu ce scrie acest erudit contemporan cu noi, despre  creația primordială care se numește limba română.

Folosind metodologia aplicată  în primele două cărți, în volumul doi din Româna, limba vechilor cazanii  sunt analizate cuvinte esențiale ale vocabularului principal al limbii, cum sunt mândra, draga, pogorâre, trai, trăiască, sticla. Se demonstrează fără putință de tăgadă ca ele sunt inventate de strămoși, nu de slavi, care doar le-au copiat, după care și le-au însușit. Cu acest prilej este dezvăluit atacul slavilor împotriva limbii române  și neamului românesc, care se duce de peste 160 de ani, în mod organizat, insistent și bine finanțat.

Sunt analizate cuvinte străvechi clădite cu particula ca/suflet, în limba arhaică. Unul dintre ele este termenul catrință, care nu era o simplă piesă de îmbrăcăminte, ci un veșmânt sacerdotal, o odăjdie, în faza matriarhatului. Dar catrința apare și în mozaicul din biserica San Apolinario Nuovo din Ravenna, construită în secolul șase de către Teodoric cel Mare, regele get de la Ravenna. Să menționăm că dicționarele academice îi atribuie catrinței o origine maghiară, deși savantul Ferenc Bakos confirmă că este un termen împrumutat, alături de alți peste două mii, din limba română.

În volumul doi dăm și peste cuvânul Bog, un termen arhaic al limbii, cu zeci de derivați, printre care este numele propriu Bogdan, larg răspândit. Se demonstrează că Răzvan, Mircea, Basarab, Șerban, Sultana sunt creații vechi românești. Cuvântul Steag are rude în limbile germanice, ca și vrednic.  Straniu și străin sunt rude cu strana, descinse fiind din același cod STR*N. Nic e una din cele mai vechi și productive particule ale limbii, care a difuzat în multe graiuri, iar originea sa din limba slavă este un fals grosolan. La fel, afirmația da provine din aceeași particulă da, ca și cea din Da-cia, iar prezența lui da în “slavă” este tot un furt și insultă adresată neamului românesc.

Ca o încoronare a minunatelor sale proprietăți, să menționăm că limba română a inventat un procedeu formativ de cuvinte noi folosind principiile simetriei din geometrie, evidențiat prin cuvintele surori clădite prin inversare de particule. Acest procedeu nu se regăsește în nicio altă limbă de pe pământ.

Așa cum am menționat, Lucian Costi analizează cuvântul ca pe o  structură moleculară, dar, în cele din urmă, sedus de luxurianța cuvântului românesc, transformă  studiile sale de caz  în adevărate minienciclopedii. Avem pe de o parte pasionatul om de cultură, de neclintit în superbul lui naționalism, iar pe de alta oferta incredibil de bogată și surprinzătoare a limbii române. Totodată cititorul își va da seama că un asemenea act cultural nu poate fi realizat având ca subiect altă limbă, oricare ar fi aceea, pur și simplu, pentru că româna este singura  care se poate preta la așa ceva.

DUMITRU IONCICĂ