CONGRESUL STUDENŢESC DIN CRAIOVA (1) – Din memoriile legionarului Mardarie Popinciuc

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Iulie 28, 2024

CONGRESUL STUDENŢESC DIN CRAIOVA (1) – Din memoriile legionarului Mardarie Popinciuc

MOTTO: „Sunteţi generaţia de sacrifîciu. Vă aşteaptă o mare onoare, sau o şi mai mare ruşine” (Prof. Simion Mehedinţi)

Congresul studenţesc din Craiova înseamnă piatră de hotar între două lumi, două concepţii de viaţă. De o parte studenţimea liberală, care se adună în congrese pentru a cere burse, cantine, căminuri; care priveşte congresele ca un prilej de a călători gratis prin ţară; de a dormi şi a mânca gratis; care se ţine în aceste zile de spargeri de geamuri, de furt de prăvălii şi fabrici, iar de cealaltă parte studenţimea legionară, încolonată şi cadenţată, care priveşte congresele ca un loc de unde se poate spune cu mai multă autoritate ceea ce ne doare. Şi durerile studenţimii legionare erau durerile neamului românesc.

Nu ceream burse şi nici cantine ori cămine pentru noi, deşi ne lipseau. Ceream ridicarea neamului din mizeria materială şi morală în care era îngropat. Ceream românizarea comerţului, a vieţii satelor şi în special a oraşelor; a conducerii politicei, culturii şi literaturii româneşti; pentru că odată rezolvate aceste probleme, se rezolvau de la sine şi ale noastre.

Pentru un astfel de congres, noi nu veneam numai aşa, cu mâinile în sân. Cu săptămâni înainte începuse pregătirea pentru acest eveniment. Mă duce gândul înapoi când în coloană ne duceam să facem instrucţie de marş.

— Direcţia la stânga… marş, comandă Lauric; şi coloana se înconvoaie intrând în pădurea Horecea. Un soare călduţ crapă mugurii copacilor şi pe ici, colo, se vede câte o frunză palidă. Brânduşe mici şi sfioase se ascund pe după rădăcini de copac şi câteva vrăbii se joacă printre ramuri. Dinspre valea Prutului, adie un vânticel călduţ.

— Gardă!… Stai!… Cu un ţăcănit de călcâie scurt, ne-am oprit. Ne împărţim în echipe şi, cu cei ce au făcut armata, începem să ne instruim. Răsună pădurea de comenzi şi ropot de călcâie, de râset şi de voie bună.

— Când vă veţi prezenta la congres, trebuie să vadă toată lumea că sunteţi legionari. Să nu-mi mergeţi ca cuziştii! şi Filon râde bine dispus. Şi iar exerciţii. „La stânga împrejur… marş. În linie, la dreapta… stai.”

Comenzile unei grupe se întretaie cu ale celorlalte. Răsună un fluierat lung şi se dă repaus. Ne răspândim prin pădure, călcăm peste crengi uscate ce se rup şi trosnesc şi culegem flori.

— Adunarea! Coloana se formează repede şi pornim spre casă cu flori la pălărie şi cântece.

De la universitate spre Piaţa Unirii, e numai soare şi oameni tineri. Studenţi şi studente stau în grupuri pe marginea trotoarului şi discută. Congresul. Oare cum o fi? mă întreb eu, grăbind spre Dacia unde se ţine o şedinţă a Centrului Studenţesc în vederea Congresului. Oare şi acum se vor sparge geamuri şi se vor prăda prăvălii şi fabrici, cum am auzit că s’ar fi întâmplat la congresele anterioare? Nu cred. Dacă ar fi aşa, atunci nu s’ar fi făcut atâta instrucţie cu noi şi nu s’ar fi apelat mereu la ordine şi disciplină.

— Domnişoară, eu n’am nimic ca să veniţi şi D-vstră, dar eu nu-mi iau răspunderea pentru siguranţa persoanei D-vstră. Noi avem alte lucruri pe cap. Şi dacă cumva se ajunge la o bătaie cu jandarmii, pe care guvernul se prea poate să ni-i trimită pe cap, eu n’am când mă ocupa de D-vstră. Şi Bădiţa Dumitru Străchinari, Preşedintele Centrului, se uită binevoitor la o domnişoară micuţă, cu păr negru ca pana corbului, care e puţin enervată.

— D-le Preşedinte, noi mergem pe risc propriu şi nu cerem nimănui să se preocupe de noi.

— Bine, bine. Dar nu trebue să vă supăraţi când vă spun adevărul.

— Nu ne supărăm.

— Dar nici nu vă bucuraţi.

— Ba ne bucură mult noul cavalerism care ia naştere.

— Păi, d-voastră care militaţi pentru dreptul de vot şi multe altele, pe care le doriţi egale cu ale noastre, ce nevoie mai aveţi de cavalerismul şi ajutorul nostru? Sala începe să râdă şi cu ea şi d-şoara care vrea să meargă la congres. Se împart legitimaţii şi se încasează banii pentru drum.

— Mardarie!

— Ordonaţi! şi mă îndrept spre Bădiţă Mihai Popovici, care stă la o parte şi râde cu Leliţa Viorica.

— Ştii că noi ne adunăm aici, în curtea palatului, şi de aici mergem la gară.

— Habar n’aveam. Leliţa Viorica râde cu ochi plini de amintiri şi Bădiţa Mihai nu se mai satură privind-o.

De la Dacia m’am îndreptat spre cămin.

— Mergi şi tu? mă opreşte în drum Victor Manolovici, slăbuţ, înalt şi cu un început de chelie.

— Se poate să nu merg?

— Şi de acolo o luăm hai-hui prin ţară! se bucură el de pe acum de calea ce-o vom face.

— Şi ne oprim în Sâmbăta Paştelor în Suceava, îi scurtez eu călătoria.

— Şi vii la mine, şi mama ne face un borş cu sfecle, ştii, ca acela de atunci, şi râde amintirii dragi şi mamei bune.

— Acum, hai, să ne culcăm, că mâine îi dăm drumul.

— Hai! Noapte bună. Şi se pierde printre oamenii ce umplu strada.

Gara e mohorîtă în lumina palidă a dimineţii şi se uită la noi cam chiorîş. Sau poate sergenţii şi comisarii, cărora nu le place nici cum călcăm, nici cum ne uităm şi nici cum râdem, îi dau această înfăţişare. Caută nod în papură ca să producă un scandal şi să nu ne lase să plecăm la congres.

— Ce vreţi, Domnilor? îi întreabă Străchinariu, dânduse jos din trăsura cu care venise. Avem aprobarea guvernului şi pe a D-lui Ministru Nistor, Rectorul Universităţii. De ce nu ne lăsaţi în pace?

Fără a mai aştepta răspuns, porneşte spre peronul gării. Înalt, cu suman şi cămăşuică albă, cu pălărie neagră cu borduri mari, îi mai lipsesc doar pistoalele şi e haiduc întreg. Noi ne ţinem scurt după el.

Poliţia caută să ne oprească, dar e împinsă în lături de valul de studenţi pus în mişcare. Ieşim pe peron. Aici alte greutăţi. Nu sunt vagoane. Cu greu, după multe parlamentări, sosesc şi vagoanele. Le ocupăm imediat. Se fixează câte o gardă la fiecare vagon, ca nu cumva poliţia să le desprindă unul de altul şi după vreun ceas de aşteptare, plecăm. Locurile’s frumoase, câmpul începe să înverzească, şi prin satele de lângă calea ferată se văd copii care se joacă, călărind pe beţe sau clădind case de noroi. În vagonul meu s’au format grupe care discută felurite probleme. Mă aşez lângă un geam şi îl strig pe Mircea Orendovici:

— Hai încoace, să mai vorbim ceva.

— Ce să vorbim?

— De toate; dar mai ales să-ţi arăt satul unde m’am născut, că acuşi trecem pe lângă el.

În gară la Dărmăneşti dau cu ochii de Leliţa Rachila, sora mea căsătorită cu Niculai Cajvanean din Costâna.

— Leliţă Rachilă! o strig eu. Ea se uită curioasă în jur şi când dă cu ochii de mine în geamul vagonului, începe să-i tremure buza de jos şi cu năframa îşi şterge ochii.

— No, măi împeliţatule, da unde te duci?

— La congres, la Craiova.

— D’apoi ci câţi tu acolo?

— Să văd şi eu lumea şi oamenii.

— Da bani ai? îmi întinde câteva sutare.

— Mulţam frumos Leliţă. Nu aveam nici un ban în buzunar.

— Da, ai mai avut tu vreodată? Şi râde fericită că a putut să mă ajute.

— Ce face badea Niculai?

— Îi dus la arat.

— Da Valeria? mă duc eu cu gândul la nepoţica mică şi sburdalnică.

— Stă bine. Se joacă toată ziua cu bunică-sa.

— Dar ai noştri de acasă?

— Bine cu tăţii. Şi trenul se pune în mişcare. Ea stă pe acelaş loc, face de câteva ori cu mâna, îşi şterge din nou ochii şi se pierde după o perdea de răchiţi.

— Drag te mai au surorile, măi Mardarie, dă semn de prezenţă Mircea.

— Ele m’au crescut de când a murit mama.

— Câţi ani aveai atunci?

— Şapte; şi parcă ceva greu mi se aşeză pe piept.

— Uite colo pe deal, în marginea pădurii, e satul nostru, îi arăt eu lui Mircea, uitând de durerea ce vroia să mă cuprindă.

— Cum se numeşte?

— Mihoveni. Şi casa cu hogeac mare, e a noastră.

— Care?

—Cea de colo, din mijlocul satului.

Îmi dau seama că el nu o vede, dar ce importanţă are asta. Bine că am văzut-o eu. Şi trenul fuge, şi satul rămâne în amintirile copilăriei.

Gara din Paşcani e plină de studenţi din Iaşi. Costumul naţional alternează cu cămaşa verde pe tot întinsul peronului. Cântecul creşte alternativ la oprirea trenului. Se schimbă saluturi, se dau şi se primesc îmbrăţişări şi, înfrăţiţi, pornim mai departe. Trec din vagon în vagon căutându-l pe vărul Niculai. Dau peste el într’un colţ, stând de vorbă cu două studente.

— Să trăieşti o mie de ani, vere Niculai!

— Ura, Mardarie dragă; şi-mi întinde o mână mare ca de urs şi cu cealaltă mă cuprinde pe după cap. Cum te simţi?

— Ca’n rai. Dar cine’s fetele? arăt eu cu capul spre cele două ce ne privesc curioase.

— Studente de la noi. Frumoase ca zahărul, râde el şi mă prezintă.

Într’un colţ stă unul cu barba în mâini, cu pălăria trasă pe ochi şi momăieşte încet: dârla-dârla, dârla-dârla.

— Dar cu ăsta ce-i? Ce are de geme aşa? şi arăt cu capul spre cel ce nici nu ne-a luat în seamă.

— Lasă-l. E Dănilă al nostru. El aşa o duce până la Craiova. I s’a dat ordin să nu provoace niciun scandal, și acum cântă ca Dacii. De pe la noi nu ai văzut pe nimeni?

— Am văzut-o la Dârmăneşti pe Leliţa Rachila şi mi-a spus că pe acasă toate sunt bune.

— Atuncea-i bun…