PRIMII PAŞI ÎN LEGIUNE – Memorii Mardarie Popinciuc (4)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Iulie 15, 2024

PRIMII PAŞI ÎN LEGIUNE Memorii Mardarie Popinciuc (4)

Dar nici de carte nu uitam. Ne dădeam perfect de bine seama că, pentru a avea succes în lupta mare ce o duceam alăturea de Căpitan, trebuia să devenim oameni întregi, să acumulăm cunoştinţe cât mai multe fiecare, pe drumul care şi-l alesese, trebuia să fie, dacă nu primul, atunci printre cei dintâi.

De aceea frecventam, cât puteam mai des, sălile de cursuri şi biblioteca. Şi iată ce mi se întâmplă într’o zi. Apăruseră mărţişoare cu Arhanghelul Mihail şi le purtam cu toţii la butonieră ca pe o decoraţie. În sala de curs de la Facultatea de Teologie sunt singurul cu mărţişor pe piept. Mă aşez într’o banca mai spre fund. Intră profesorul de exegeză Gheorghiu, îmbrăcat în reverendă, cu bărbuţă albă şi ascuţită, proaspăt tunsă. Se aşează pe catedră, îşi roteşte ochii prin sală şi şi-i opreşte asupra mea. Apoi începe cu o voce cântată pe nas, ca dascălul nostru din sat Dumineca la cititul apostolului:

— Sunt unii aici care umblă cu Arhanghelul pe piept şi cu Dracul în inimă.

Parcă mi-a dat cu ceva în cap. Ce fac? mă gândesc eu roşindu-mă de ciudă. Mă ridic încet, îmi strâng caietele, iau pardesiul pe braţ şi pornesc spre catedră uitându-ma direct în ochii profesorului.

— Dacă aşa credeţi D-vstră că veţi reuşi să ne abateţi de pe drumul pe care am apucat, vă înşelaţi, D-le profesor. Nu cu insulte o să mă convingeţi că drumul meu este greşit. Îmi pare numai rău că D-vstră, în calitate de preot şi profesor universitar vă pretaţi la asemenea josnicii. Şi-mi mai pare rău că sunteţi bătrân, că m’aş socoti oleacă mai altfel cu D-voastră.

Am ieşit afară sub ochii plini de îngrijorare ai celorlalţi studenţi, care se temeau că îndrăznisem prea mult.

— Stai dragă, că nu mă referisem la D-ta; se aude vocea profesorului când stăm în pragul uşii gata să ies.

— La cine v’aţi referit, când eu sunt singurul aici cu Arhanghelul pe piept? Plec, D-le Profesor. Nu mai vreau să fiu popă. M’a săturat exemplul ce mi-aţi dat azi D-vstră.

Am părăsit sala lăsându-l pe profesor cu ochii agăţaţi de uşă. M’am dus la decanat, mi-am scos actele şi m’am înscris la Drept.

— De ce ai plecat, măi? mă întreabă un coleg pe drum.

— Ce vroiai să fac? Să-i spun că are dreptate?

— Nu. Dar după ce ai plecat tu, a spus că-i pare rău şi că ar fi bine să te convingem ca să revii.

— M’am înscris la drept şi cu asta basta. Dacă îi pare rău ori nu, vom vedea.

În adevăr, i-a părut rău. S’a purtat foarte frumos. În anii care au urmat, sprijinindu-ne pe unde a putut.

A venit din nou Generalul. Sala teatrului din Cernăuţi geme de lume. Toţi sunt curioşi să-l vadă şi să-l audă vorbind pe Generalul Cantacuzino-Grănicerul. Din lojă în lojă şi din om în om, bancurile lui fac ocolul sălii.

— Doamnelor şi domnilor, dragi camarade şi camarazi, se aude de pe scenă vocea puternică a lui Posteucă. Am deosebită onoare a vă prezenta pe eroul de la Coţi, Generalul Cantacuzino Grănicerul…

— Doamnelor şi Domnilor, îşi începe Generalul expunerea, plimbându-se cu mâinele la spate pe scenă — Posteucă a avut curajul să mă prezinte ca erou. În România însă nu e bine să fii erou, pentrucă eroii stau închişi la Jilava în companie cu păduchii. Sala aplaudă şi râde cu lacrimi.

Când Generalul îşi îndreaptă ochii străpungători spre cei prezenţi, amuţesc cu toţii de frică să nu scape vreo vorbă din cele ce vor urma.

— Când am intrat aici în sală, am auzit pe o doamna venerabilă şoptind vecinei D-sale: „Oare ce ştie să spună şi moşneguţul ăsta?” şi se uită fix spre o lojă din faţă.

Sala râde şi aplaudă din nou. Generalul sare de la o chestie la alta cu o elasticitate de pisică, îmbrăcând totul în haine de sărbătoare şi voie bună.

— Mi s’a interzis a vorbi despre Garda de Fier. Dar eu repet pentru toată lumea, şi vocea îi creşte tunet, că din Garda de Fier nu mă scoate nici Dracul.

Sala aplaudă în delir. Minutele se fac ceasuri şi Generalul vorbeşte mereu.

— Ei, acum să vă spun şi ceva despre drapel, că doar acesta este subiectul conferinţei mele. Drapelul, copii dragi, e cel mai frumos lucru ce există pe lume. El închide în el toate nădejdile noastre. Trecutul, prezentul şi viitorul unui neam, morţii, vii şi cei ce vor veni, toţi sunt în drapel. Drapelul e simbolul existenţei neamului.

Sala e toată numai ochi şi urechi. Dintr’o lojă din dreapta, Lauric face semne disperate Generalului, arătându-i ceasul. Au trecut aproape două ore şi nimeni nu ştie când.

— V’aş mai spune eu multe, copii dragi, dar Filon nu mă lasă. Face semne disperate şi-mi arată mereu ceasul. Trebuie să închei, dar îmi rezerv dreptul de a mai veni pe la D-vstră. Cu un compliment, se îndreaptă spre fundul sălii. Dar după vreo câţiva paşi se întoarce şi, cu ochii spre loja cu cucoana venerabilă, zice:

—Ei cucoană, ţi-a plăcut cum a vorbit moşul?

Apoi, cu paşi de sublocotenent părăseşte scena. Sala geme de aplauze, de curaj şi de voie bună şi din mijloc se înalţă ca furtuna „Ştefan Vodă al Moldovei”.

Nu după multă vreme a venit să ne viziteze un nou oaspete. Prezenţa lui ne întăreşte în credinţa legionară.

E profesorul Găvănescu, omul de cultură vastă şi renume mondial. Vine să vadă cum credinţa legionară creşte. Toată lumea ne acuză că suntem tineri, fără experienţă şi svăpăiaţi. Azi îmi va fi dat să văd pe unul din cei bătrâni şi cu carte multă, care era de aceeaşi credinţă cu noi cei tineri.

Cu frontul făcut şi cu onorurile cuvenite, l-am primit pe Profesorul Găvănescu, care a sosit acompaniat de D-nii Comandanţi lasinschi şi Ţopa. Bătrânel, de statură mijlocie, bine legat, cu părul alb, cu sprâncene stufoase, se uită cu lacrimi în ochi la noi şi ne zice:

— Dragii mei studenţi legionari. Să fiţi buni, să învăţaţi bine, să vă pregătiţi cât se poate de conştiincios, căci ţara are nevoie de voi. Dar, mai ales să-l ascultaţi pe Căpitan, că el ştie ce face…

Îmi muşc buzele ca să nu plâng. De ce m’o fi impresionat atât de mult? Poate că pentru adeziunea totală ce a demonstrat faţă de Căpitan! Au plecat cu toţii şi noi cu ei. Soarele de afară, voia bună de pe stradă, verdele pomilor şi zâmbetul fetelor, m’au făcut să revin la viaţa zilnică.

Câte visuri neîmplinite, Doamne…