Moartea lui Duca – Memorii Legionare de Mardarie Popinciuc (2)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Iulie 2, 2024

Moartea lui Duca – Memorii Legionare de Mardarie Popinciuc (2)

Am rămas iar cu gândurile mele. Cât curaj trebuie să aibă un om ca să facă asemenea faptă. Pe la noi se împuşcă des flăcăii întreolaltă; dar pe Primul Ministru?! Şi cu Vasile oare ce au? Şi pe mine de ce au vrut să mă aresteze? Ce am eu cu Garda de Fier? Curioase gânduri îmi mai frământă mintea, şi simt cum am început să devin iar eu, cel dinainte de căderea la bacalaureat. Nu mai am odihnă şi parcă m’a prins foamea.

— Mamă, dă-mi ceva să mănânc.

— Ce să-ţi dau? şi se uită curioasă nepricepând că şi eu aşi putea flămânzi.

— Ce o fi, numai să fie.

Îmi aduce câteva felii de pâine, ouă, lapte şi nişte şuncă, pe care tata mi-o ia repede de dinainte, ca să nu mă îmbolnăvesc din nou de gălbenare. Încep să mănânc şi mă tot întreb: oare lui Vasile i-au dat drumul să meargă acasă, sau l-au închis? Trebuie să fiu sigur că altfel nu am odihnă. Toată noaptea mă sucesc ca un peşte într’o căldare şi abia spre ziuă adorm puţin. Cum mă scol, mă îmbrac şi îl aştept pe tata, cu hotărîrea luată de a merge la Suceava. Trebuie să ştiu ce e cu Vasile şi ce se întâmplă prin ţară.

—Tată, aş vrea să merg la Suceava, să stau acolo, să mă prepar pentru bacalaureat, îl întâmpin eu în loc de bună dimineaţa.

— Du-te dacă vrei, dar azi în ajunul anului nou credeam că o să-l petreci ca în toţi anii cu noi acasă, îmi răspunde tata cu glas mustrător.

— Nu te supăra, dar vreau să fiu singur, să am linişte.

— Du-te, du-te. Nu mă supăr, numai să ai grijă să nu te îmbolnăveşti din nou.

Foarte bucuros ies afară, îi strig lui Costică să pună iapa la sanie şi să se pregătească că plecăm la oraş. Nu mai am răbdare să plecăm cât mai repede. Mama umple o desagă cu bunătăţi, Costică pune în sanie un sac cu cartofi, o putinică cu lapte acru şi câte altele de ale mâncării, îi salut pe toţi, le doresc sărbători fericite şi pe aici ţi-e drumul.

— Da tu de ce te duci aşa grăbit la Suceava, mă ispiteşte Costică abia plecaţi; nu cumva îi fi având şi tu ceva cu Garda de Fier?

— Nu cunosc pe nimeni din Garda de Fier, necum să am eu ceva cu ea.

— Eu cunosc.

—Tu?

— Eu, eu.

— Pe cine?

— Pe vecinul nostru, Vasile a lui Buculei.

— L-au arestat?

— Da. Azi dimineaţa.

Am tăcut amândoi. Am trecut Şcheia şi urcăm încet dealul Rateşului. Iapa se străduieşte să meargă cât mai repede şi aburi calzi o înconjoară din toate părţile. Zăpada scârţâie de ger şi nasurile noastre s’au cam înroşit. Mai e vreun kilometru şi am ajuns. Sărim jos din sanie şi ne întâlnim cu Aurica în prag.

— Ce-i cu tine Mardarie?

— Am venit să fac anul nou cu voi. Bucuroşi de oaspeţi? mă adresez eu D-nei Schley care tocmai iese din casă cu ochii plini de lacrimi.

— Aşa oaspeţi numai bucurie aduc, îmi zice D-na îm-brăţişându-mă.

— Dar ce aveţi?

— L-au arestat pe Vasile, şi plânge din nou.

Tăcem. Mă duc cu Costică, descărcăm lucrurile din sanie, îi cumpăr un pachet de ţigări şi el pleacă acasă. Anul nou a trecut trist şi cu zăpadă multă. Gândurile noastre au fost toate la închisoare la Vasile. Sunt mulţi ani de când stăm amândoi împreună la D-na Schley, unde suntem trataţi la rând cu proprii săi copii. Aşa a trecut aproape vreo săptămână. Tocmai am aflat o veste despre el şi mă întorc acasă.

— Aţi auzit? întreb pe D-na Aschley.

— Ce?

— Vasile a declarat greva foamei şi a setei împreuna cu alţi trei din cei închişi.

— Ce-i nebun?

— Nu ştiu, şi tăcerea se lasă grea de tot.

După vreo săptămână, într’o Duminică după masă când stăteam cu toţii la taifas, Mitzi ne-a adus vestea că Vasile a renunţat la grevă, spre marea noastră bucurie. Discuţiile noastre se învârteau mereu în jurul Gărzii de Fier. D-l Schley ţinea cu gardiştii căci, după cum zicea el, erau bărbaţi şi nu muieri. Tot în acea după amiază a venit în vizita o nepoată a D-nei Schley care era logodită cu un plutonier de Jandarmi, şi discuţia a revenit din nou la Garda de Fier.

— Păi, staţi D-lor că vă spun eu cum sunt gardiştii şi după aceea să grăiţi; se răţoieşte Plutonierul a toateştiutor.

— Ei! cum să fie? oameni ca tot omul, îi zice D-l Schley ca să-l întărâte.

— Oameni? pe Dracu. Zilele trecute a fost adus un ţăran din Pârteşti, Strugariu, om de vreo cincizeci de ani, şi D-l Maior l-a rugat să iscălească o declaraţie că nu face parte din Garda de Fier şi îi dă drumul acasă. Ţi-ai găsit. N’a vrut nici în ruptul capului.

— Bade, îi zicea D-l Maior, îţi pare bine că l-au omorît pe Duca?

— Eu nu l-am cunoscut, şi nu-mi pare nici bine nici rău, îi răspundea ţăranul încăpăţînat. Eu sunt din Garda de Fier.

— Dacă nu iscăleşti te bag la închisoare!

— Apoi, după cum vezi D-le, eu am aici în desagi pâne şi slană pe o săptămână, ş’am lăsat acasă „befel babei”, ca după o săptămână să vină cu o nouă porţie, răspundea ţăranul foarte serios.

— Dar îţi pare, aşa omeneşte luat, măcar puţin rău că l-au omorît pe Duca?

—Eu îs din Garda de Fier, răspundea încăpăţînat ţăranul.

— Şi până la urmă ce credeţi că au făcut cu el? se uită întrebător plutonerul.

— I-au dat drumul acasă că-i om bătrân, zice D-l Schley, dar se vede că nu crede în cele spuse.

— Pe Dracu. L-au legat burduf, l-au ţinut o zi întreagă fără mâncare şi fără apă, şi văzând că la toate propunerile răspundea: ,,Eu sunt din Garda de Fier, D-le”, l-au trimis la închisoare. (Era tatăl Cdt.-lui Aj. Strugariu).

Şi zilele trec mereu. Una ca cealaltă. Numai cei de la închisoare aduc puţină schimbare în viaţa cotidiană prin noutatea faptului. Eu stau aproape toată vremea în casă, dând lecţii la vreo cinci plozi din vecini şi pregătindu-mă pentru bacalaureat. Într’o zi vine Mitzi şi îmi zice:

— Hai în oraş, Mardarie.

— Un moment; să mă îmbrac, îi răspund eu. Dar ce ţi-a venit să mă chemi?

— Văd că de o bucată de vreme te interesează Garda de Fier şi vreau să-i vezi pe cei închişi.

— Il vedem şi pe Vasile?

— Sigur, dar e tare slab.

Trecem pe lângă zidul din spate al închisorii şi la un geam de la primul etaj îi vedem pe Vasile, Biceagă, Lăzăreanu, Hotinceanu, Bârtoi, Zaharie şi încă mulţi alţii ale căror nume nu le mai reţin. Ne salută cu mare bucurie şi cântă cântece noi pe care eu nu le mai auzisem. M’am uitat mult la ei şi nu mă lăsa inima să plec. Până la urmă, tras de mână de Mitzi, am plecat spre centrul oraşului. Aşa am ajuns la parcul central în mijlocul căruia stă maiestuoasă Şcoala Primară. Dar de data aceasta era toată înonjurată de sentinele. Mergând împrejurul ei, văd la un geam pe Vasile Buculei.

— Ce faci Vasile? îl întreb eu în loc de un salut.

— Stau închis, îmi răspunde el mândru.

— Treci D-le la vorbitor, îmi zice soldatul ce face de sentinelă.

O pornim spre intrarea şcolii unde un Locotenent de Jandarmi ne explică că nu putem să vedem decât pe rude. Cum nu suntem rude, după o nouă târcoală zadarnică în jurul şcolii, pentru că se luaseră măsuri ca cei închişi să nu poată vorbi cu cei de afară, ne-am întors acasă.

Au trecut trei săptămâni de când Vasile stă închis nevinovat. Trei săptămâni de care n’are cui să-i ceară socoteală. Ce fel de dreptate o fi pe lumea asta? Câte gânduri dureroase îmi trec prin minte. Doamne, Doamne, greşelile cui plătim?! N’a trecut însă multă vreme şi într’o zi apare Vasile în uşa casei. Slab, neschimbat şi nebărbierit.

— Noroc, Mardarie.

— Noroc să dea Dumnezeu, strig eu şi mă reped spre el cu intenţia de a-l îmbrăţişa.

— Nu te apropia că am păduchi, mă opreşte el.

I-am dat o pereche de haine de-ale mele, D-na Schley i-a pregătit o baie bună, s’a bărbierit şi iată-l pe Vasile din nou în mijlocul nostru.

— Ia spune, cum ai dus-o la închisoare?

— Rău, că era frig al Dracului şi pereţii celulelor trăgeau de îţi scoteau toată vlaga din tine. Era însă multă prietenie şi ajutor între cei închişi. Cred că nu-mi pare rău că am fost acolo, îşi termină el gândul cu o privire melancolică şi dusă departe.

— Da de Garda de Fier ce zici? îl întreb eu ca să-mi lămuresc anumite idei.

— Nu ştiu ce să-ţi spun, dar cred că ceva va ieşi de acolo. Prea sunt oameni dintr’o bucată ca să nu se aleagă nimic din ei.