Moartea lui Duca – Memorii Legionare de Mardarie Popinciuc (1)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Iulie 1, 2024

Nicadorii

Moartea lui Duca – Memorii Legionare de Mardarie Popinciuc (1)

Afară-i vânt cumplit care spulberă zăpada în toate părţile. În casă-i cald şi focul din sobă dispune spre visare şi aduceri aminte. Frâncu a luat bacalaureatul şi acum e student, îmi trece mie prin cap. S’a înscris la Facultatea de Teologie din Cernăuţi. De Crăciun a venit acasă. Eu am căzut. Şi o durere surdă şi grea pune din nou stăpânire pe mine.

— Ce ai tu mă Mardarie de taci şi te uiţi mereu în foc, mă întreabă mama care învârteşte o mămăligă cât roata carului.

—Nimic, îi răspund eu fără a lua prea mult seamă la cele ce se petrec în jurul meu.

—Lasă, măi băiete, gândurile la o parte şi nu te mai chinui. Au căzut doar şi alţii la bacalaureatul cela al vostru şi tot au ajuns domni mari. Parcă nu mai este vreme? Îl dai tu la vară şi gata.

Tac. Ce să-i răspund. Ileana îl legăna pe Ionel care doarme şi zâmbeşte. Saveta s’a culcat pe pat lângă ea. Focul arde isbucnind din când în când la bătaia vântului. A început să se întunece şi mama aprinde lampa. Costică intră şi iese cu diverse treburi. De câte ori trece pe lângă mine mă priveşte cu duioşie şi dragoste. Tata-i dus în târg să cumpere câte şi mai câte de anul nou. Îmi plimb ochii prin casă şi mă opresc la busuiocul de subt grindă. Cum mai miroase!

— Mardarie, îl aud lângă mine pe Costică, vrei să-mi ajuţi să-mi duc ciubărul de pleavă în grajd?

Mă ridic fără nici un răspuns, prind de o toartă a ciubărului şi ies cu Costică afară. Mama se uită întrebătoare după mine. Afară mă primeşte un vânt rece care încearcă să-mi ia cu el mahmureala. Nu reuşeşte însă. Nu ştiu ce am. De când am căzut la bacalaureat nu mai am poftă de nimic. M’am îmbolnăvit de gălbenare, am stat o lună la spital şi de vreo săptămână stau acasă. Ajuns în grajd, mă strecor între vaci şi le mângâi pe amândouă. Ce bune sunt şi ce ochi mari şi frumoşi au. Costică se apropie încet de mine, îmi netezeşte părul mare şi sburlit şi-mi zice:

— Dece eşti tu măi prost? Dece te chinuieşti degeaba? Ai căzut, ai căzut şi gata. Te duci la vară, îl dai, şi la toamnă te duc la gară. Eşti student.

— Poate că ai dreptate, îi răspund eu numai aşa ca să zic ceva.

— Nu, poate. Mai bine ai face să pui mâna pe cărţi şi să mai vezi ce e prin ele.

— E drept, îi răspund eu şi plec din grajd. În casă. Mă aşez din nou pe locul de lângă vatră pe care nu l-am schimbat de când am sosit acasă şi privesc din nou focul.

— Ce mănânci tu, măi Mardarie? mă întreabă mama punându-mi mâna caldă pe cap.

— Nimic, îi răspund eu cu gândurile pierdute în focul din faţă, dar întorcând capul şi văzând tristeţea din ochii ei, adaug: ceva lapte dulce.

Mama se duce să-mi aducă laptele. De afară se aude clopotul de la sanie. A venit tata din oraş. Plin de zăpadă, intră pe uşă odată cu un val de aer rece, cu mustăţile albite de promoroaca prinsă de ele. Se scutură şi zâmbeşte satisfăcut de căldura din casă. îşi scoate mantaua şi sumanul, îşi încălzeşte niţel mâinile la foc şi pe subt sprâncenele stufoase se uită mereu la colţul unde eu stau, urmărind limbile focului. Schimbă cu mama întrebări şi răspunsuri mute.

— Ce ai tu, măi băiete? mă întreabă aşezându-se lângă mine şi punându-mi o mână pe umeri.

— Nimic tată. Lasă că trec toate.

— Mergi mâine în oraş? mă întreabă şi se uită să vadă cum îi răspund.

— Da ce să fac în oraş?

— Să aduci băutură pentru crâşmă că eu n’am putut s’o aduc toată azi.

— Bine. Merg.

— Ţi-am cumpărat nişte ghete şi nişte şoşoni ca să nu-ţi fie frig, spune tata şi pune lângă mine o pereche de ghete roşii şi una de şoşoni minunaţi.

— Vai da faini îs, încearcă mama să mă entuziasmeze.

— Frumoşi, în adevăr, răspund eu destul de searbăd.

Îi iau în poală, dar ochii fug din nou spre poveştile din foc. Tata se scoală de lângă mine cu un oftat, se duce spre soba şi şopoteşte cu mama. Afară vântul bate puternic de parcă ar fi supărat pe oameni. Se aşterne masa, se strâng cu toţii in jurul ei. Eu capăt laptele pe locul unde stau şi-l beau tăcut. Nici ei nu prea au chef de vorbă.

S au culcat cu toţii. Mă uit în întunericul greu de afară, dar nu pot desluşi nimic. Adorm cu greu şi sunt nelinştit. A doua zi, încălţat cu şoşoni, mă sui în sanie şi ma învăl bine cu o pătură şi un cojoc.

— Mardarie, să-mi aduci un pachet de ţigări, îmi şopteşte Costică, vârîndu-mi nişte bani în buzunar.

— Bine; îi răspund eu tot aşa de încet ca să nu audă tata.

— Să te duci la masă la D-na Schley —îmi spune mama— să nu umbli flămând prin oraş.

— Bine, bine, şi-i dau drumul pe poartă afară.

Drumul e bun, sania alunecă uşor, clopotul îmi ţine de prietenie gândurilor şi iapa merge tot într’o fugă. De după un nor se strecoară câteva raze de soare care fac zapada să scânteie. Parcă tot e frumos de trăit, îmi trece prin cap. Ce bun e tata. Mi-a cumpărat şoşoni şi mă cocoloşeşte ca pe un fecior de boier. Trebuie să mă apuc să învăţ, să dau examenul şi să-i fac şi lui o bucurie. De după Padurea Boierului, apare Şcheia. Case frumoase, gospodăreşti şi cu ogrăzile pline de orătănii. Oameni liniştiţi şi harnici. Sat mare şi frumos. Nici nu ştiu cum a trecut vremea uitându-mă mereu în jur. După vreo altă jumătate de ceas, am ajuns în Suceava, am încărcat băutura şi iată- mă la D-na Schley.

— Sărut mâna, mamă; zic eu dând buzna odată cu frigul de afară.

— Ah! Mardarie! axclamă D-na bucuroasă că mă vede, mă cuprinde în braţe şi mă sărută pe amândoi obrajii.

— Servus Mitzi, o salut peste umăr pe fata mijlocie a D-nei care citeşte la masa din fund şi se face că nici n-a văzut intrarea mea.

— Servus, răspunde ea morocănoasă că îi întrerup cetitul.

— Lasă, nu mai citi degeaba că vezi ce am păţit eu; şi citisem destul, încerc eu să o fac să vină la vorbă cu noi.

— Nu e destul să citeşti, mai trebuie să şi înţelegi ce citeşti şi să le ţii minte, mi-o întoarce ea acru şi îndesat.

— Da parcă tu ai fi deşteaptă deşteptelor, îi răspunde Aurica care tocmai intrase în casă roşie de frig şi de bucurie.

— Vino să te pup Aurica, că bine i-ai mai zis-o.

— Desigur, răspunde Mitzi ironică. Aurica se duce la D-na Schley şi îi şopteşte ceva la ureche. D-na se ridică speriată.

—Taci, că nu-i drept.

— Zău, mamă. Mi-a spus Rica şi ei au radio acasă.

— Ce-i? întrebăm eu şi Mitzi dintr’o dată.

— L-au ucis pe Duca, răspunde Aurica încă speriată.

— Cine? întreb eu repede.

— Gardiştii, răspunde ea tot aşa de pripit.

În cameră s’a făcut tăcere. Fiecare îşi urmăreşte gândurile lui; doar focul mai izbucneşte câte odată speriat şi supa clocoteşte pe vatră.

— E rău, dă glas de viaţă D-na.

— Dece? întreb eu.

— Pentru că acum au să aresteze pe toţi legionarii.

— Nu-i nimic, răspund eu, le vor da drumul. Ce poate, spre exemplu, să le facă celor de aici care nici habar n-au avut de Duca şi de moartea lui?

— Nu se ştie, spune D-na uitându-se pe geam să vadă dacă nu vine D-l Schley şi Medy.

Masa s’a servit în tăcere. Mulţumesc frumos şi o pornesc spre casă. Nu ies bine din oraş şi văd venind pe drum o mulţime de studenţi cunoscuţi împreună cu doi jandarmi; toţi din Stroieşti şi Zahareşti. Printre ei şi Vasile Frâncu. Îi salut şi opresc sania. Vasile se opreşte lângă mine, iar restul trec râzând împreună cu jandarmii mai departe.

— Ce-i cu voi mă? mă adresez eu repede spre Vasile de cum am rămas singuri.

— Mergem până la Legiunea de Jandarmi să dăm o declaraţie că nu ştim nimic de moartea lui Duca şi după aceea ne întoarcem acasă să sărbătorim anul nou.

— Măi Vasile, suie în sanie şi hai cu mine. Jandarmii se depărtaseră cam vreo sută de metri.

— Nu pot Mardarie. Trebuie să mă duc unde se duc toţi; îmi doreşte an nou fericit şi porneşte în fugă să-i ajungă pe ceilalţi. Am dat bici iepei şi am luat-o repegior spre casă ca să nu mă ia şi pe mine de pe drum. Acasă mă aşteapta tata împreună cu Şeful de Post.

—Tu ai avut ceva cu Garda de Fier?, mă întreabă tata.

— Nu, răspund eu hotărît, dar ce se întâmplă?

— Păi a venit ordin să vă aresteze pe toţi studenţii pentrucă l-aţi omorît pe Duca, îmi spune tata serios.

— Eu şi omorît pe Duca! Apoi tată, matale ştii bine unde am fost eu aseară, când a murit Duca.

— E drept, răspunde tata oarecum bucuros că l-am făcut să vadă că nici eu nici ceilalţi din sat n’am putut, chiar dacă am fi vrut, să-l fi omorît pe Duca. Îndreptându-se apoi către Şeful de Post îi spune să nu aresteze pe nimeni că el îşi lua răspunderea pentru toţi studenţii din sat.

— Nu pot, răspunde Şeful, eu trebuie să îndeplinesc ordinul primit.

—Ba să faci cum ţi-e omenia, se răsteşte la el Costică; altfel ne vei obliga pe noi să te învăţăm cum se îndeplineşte ordinul, termină el jumătate în glumă şi jumătate în serios.

— Bine, D-le Primar, zice Şeful după un răstimp de gândire, mă duc acasă să fac un raport şi să spun că D-ta ţi-ai luat toată răspunderea.

— Fă, zice tata, şi lasă că toate se vor termina cu bine.

Am intrat cu toţii în casă, fiecare cu gândurile lui. În faţă mi-a apărut figura legionarului arestat în Suceava şi fără să judec de ce, mă simţeam bucuros.

— Ai Dracului mai sunt şi gardiştii ăştia, zice Costică.

— De ce ai Dracului? îi răspund eu cam supărat, căci mie mi se păreau buni.

— Păi, tu nu vezi de ce? Au omorît pe Primul Ministru; îmi răspunde el răstit.

— Da lăsaţi măi copii. Ce aveţi voi cu Primul Ministru? se amestecă mama.

— N’avem nimic, răspunde Costică, dar mă gândesc şi eu aşa, ce om trebuie să fii ca să faci aşa ceva.

— De! Asta cam aşa-i! Da să vezi ce o să păţească, ne zice tata. El era liberal şi nu-i convenea deloc cele întâmplate.

— Da cine l-a pus pe Duca să-i desfiinţeze, să-i aresteze, să-i bată şi să-i ducă desculţi prin zăpadă? dă glas a sfadă Costică.

—Tu să taci, mă mucosule, îi răspunde tata foarte enervat.

Fragmente din Pentru Sfânta Cruce, Pentru Țară