Manual alternativ la istoria jidanilor (3)

Calin Kasper
Incorect Politic
Iulie 20, 2024

Manual alternativ la istoria jidanilor (3)

 

Şedinţa senatului din 8 decembrie 1920 începuse deja şi dezbaterile prinseră să se închege. Cei de la putere şi din opoziţie porniseră ciondăneala obişnuită, care nu ducea niciodată la nimic. Se certau mai mult de ochii lumii, cam ca avocaţii care apără doi inculpaţi învrăjbiţi în acelaşi proces. Când îi vedeai la tribunal cum se reped unul la altul, ca doi cocoşi, puteai crede, – dacă erai naiv – că o să-şi scoată ochii. Dar, după amânarea şedinţei de către onorata instanţă, cu care amândoi erau nu numai total de acord, dar şi contribuiseră activ la obţinerea ei, – pentru că, nu-i aşa, numai un proces care continuă mai aduce ceva parale la teşcherea – îi poţi vedea mai apoi la restaurantul de lângă tribunal, ciocnind prieteneşte halbele cu bere.

Max rămăsese la locuinţa conspirativă, dar Leon, fire mai emotivă, nu-şi mai găsea locul. Pe la unsprezece a plecat la universitate, care era foarte aproape de sala senatului, ca să trăiască pe viu emoţiile evenimentului mult aşteptat. Se aşezase în ultimele bănci, pentru că de data asta, nu-l mai interesau matematicile. Era nervos că nu ştia cât e ceasul, fiindcă îşi interzisese să se uite la al lui într-una, ca să nu dea de bănuit. Trebuia totuşi să fi trecut de 2 şi jumătate. Şi ce greu trecea timpul!

Dar chiar în clipa aceea, o bubuitură puternică a zgâlţâit geamurile universităţii. Toţi studenţii au sărit să privească afară. Au zărit ferestrele de la sala senatului sărite din cercevele, iar prin găurile rămase ca nişte orbite goale, ieşeau trâmbe de fum şi de praf. Pe stradă, pietonii surprinşi de explozie prea aproape, fugeau înghemuiţi şi cu capetele între umeri ca să se îndepărteze, ciocnindu-se de cei mai îndepărtaţi, pe care curiozitatea îi mâna să se apropie, ridicându-se pe vârfuri şi lungindu-şi gâturile ca să vadă mai bine.

Când fumul s-a mai risipit şi aerul proaspăt a mai limpezit atmosfera, cei mai lucizi senatori au început să caute victime. Cei din spate, abia treziţi din somnolenţă, scăpaseră doar cu sperietura, dar preşedintele Senatului, venerabilul Constantin Coandă, fusese rănit destul de serios. Preotul unit Demetriu Radu, episcopul unit al Oradiei, a fost străpuns de o schijă la piept şi apoi izbit de suflul exploziei de perete. El a fost cel care a murit chiar la faţa locului. Ministrul justiţiei, Dimitrie Greceanu şi senatorul Spirea Gheorghiu, răniţi grav, n-au mai putut fi salvaţi de medicii de la spitalul Colţea, unde au fost transportaţi de ambulanţe. Constantin Argetoianu scăpase şi de data asta fiindcă… întârziase!

La câteva minute după atentat, regele Ferdinand a fost la faţa locului, încercând să mobilizeze şi să îmbărbăteze lumea aceea speriată a Bucureştiului. Leon, aflând ceea ce-l interesa, a grăbit spre casa conspirativă unde-l aştepta Max, aflat şi el într-o stare de mare agitaţie. Ca să se liniştească, au băut amândoi un ceai, în care au dizolvat bromură. Apoi au analizat situaţia la rece, care era foarte departe de a-l mulţumi pe Max.

Costică Argetoianu, cel cu lampa mică, duşmanul neîmpăcat al comuniştilor, scăpase iarăşi „nepedepsit“, victimă căzând în locul lui alt Costică, Coandă, care pentru ei era persoană neutră. Deci numai trei morţi, un amărât de rănit, ce mai, mult zgomot pentru nimic! Şi de ce oare sunase blestematul ăla de ceas la 2 şi 40, adică cu douăzeci de minute mai devreme? Răspunsul a fost că n-au verificat cât de precis funcţiona deşteptătorul. Atenţi doar la mecanismul soneriei, nu s-au mai gândit că ceasul trebuia să funcţioneze zece ore cu precizie. Ori o lua înainte de la început, ori ei din neatenţie au deplasat limba din spate care regla mecanismul balansierului, cert este că ceasul lor a declanşat explozia cu douăzeci de minute mai devreme, când „cocoşeii“ din parlament nu se încăieraseră suficient. Asta a dus la lipsa rezultatelor pe care le aşteptau cu înfrigurare.

Ceea ce nu aveau cum să afle atentatorii a fost că un drăcuşor de îngeraş – fie din joacă, sau trimis de cineva – s-a jucat cu jucărelele găsite în lada de după perdea, luând de acolo o sfoară de cânepă, ca să-şi puie mustăţi. Din cauza asta, unul din obuzele din cutie n-a explodat, cu toată zguduiala pe care i-a produs-o fratele lui geamăn, atunci când a sărit în sus ca ars. Era ca şi cum Dumnezeu a vrut să diminueze efectele exploziei, care ar fi fost grozavă, dacă explodau ambele obuze deodată.

 

Va urma

 

Fragment din romanul “De la inimă spre cer”