Acești netrebnici care ne conduc – INTERVIU cu Mihai Eminescu!

Incorect Politic
Ianuarie 20, 2024

Acești netrebnici care ne conduc – INTERVIU cu Mihai Eminescu!

Via Certitudinea:

(Piesă de teatru într-un act şi 4 scene)

TEMELE „INTERVIULUI”:

„Aceşti netrebnici care ne conduc” • Problema maidanezilor • Corupţia din CFR • Modificarea Constituţiei • Statul Organic • Integrarea în Europa • Chestiunea evreiască • Chestiunea ungurească • Pericolul rusesc • Basarabia • „Cadavrul din debara” • Libertatea Presei • Cadedrala Mântuirii Neamului • Corupţia, mita, trădarea naţională

SCENOGRAFIE

Pe scenă se află, în stânga publicului (în grădină), un ecran pe care se vor proiecta imagini, iar în dreapta (în curte), o masă cu manscrise, un scaun şi o călimară cu pană. Dincolo de masă (în dreapta celui care stă la ea, spre fundalul scenei), ca un perete, se află un banner dreptunghiular cu prima pagină a ziarului TIMPUL din 28 iunie 1883.

PERSONAJE

Piesa are două personaje. Unul este real, fizic, EMINESCU, iar celălalt este virtual, pentru că prezenţa lui este doar pe ecran: JURNALISTUL care îi ia interviul. Personajul Eminescu vorbeşte, practic, cu ecranul (care ţine de recuzita modernă a ceea ce numim multimedia teatrală), pentru a accentua faptul că Eminescu excede timpul (şi ziarul „TIMPUL”), în timp ce jurnalistul este inexistent, este o simplă hologramă, în perspectiva sensului asumat de Eminescu.

SCENA I

Se stinge lumina în sală și se aude, în crescendo acustic, toaca de la Petru Vodă. Concomitent, se luminează ecranul de pe scenă, pe care se derulează în scris, succinct, explicațiile legate de sensul acestui demers teatral, în primul rând faptul că întrebările adresate „intervievatului” sunt luate din realitatea noastră curentă și că răspunsurile lui Eminescu sunt riguros documentare, fiind extrase aproape ad literam din din textele sale apărute în publicaţiile Federaţiunea, Convorbiri Literare, Curierul de Iaşi (1870-1877), Timpul (1877-1883), România Liberă (1889) şi din manuscrisele publicate postum etc… După care se stinge ecranul iar pe scenă rămâne, sub reflector, MIHAI EMINESCU, recitând un fragment din Scrisoarea I:

„Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,
O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?
Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac,
Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,
Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari
Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă,
În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.
Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi… orice-ai spune,
Peste toate o lopată de ţărână se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-npatru  scânduri […].

Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi… posteritatea este încă şi mai dreaptă”…

SCENA II

(EMINESCU se aşază la masă şi începe să scrie. Deodată se luminează ecranul din faţa lui (ecranul fiind orientat spre sală, ca să-l vadă şi spectatorii), pe care încep să se deruleze rapid imagini şi fragmente din documentare istorice, frânturi de discursuri politice din arhivă, cu precădere cele de după revoluţie, pentru ca publicul să recunoască personajele – politice în primul rând: Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Dan Iosif, Emil Constantinescu, iarăşi Ion Iliescu, Adrian Năstase, Viorel Hrebenciuc, Traian Băsescu, Emil Boc, Elena Udrea, Vasile Blaga, Victor Ponta, Crin Antonescu, Dan Voiculescu. Imaginile cu portrete individuale ale personajelor sunt alternate cu imagini de grup: din Parlament, de la şedinţele de Guvern, de la Preşedinţie etc. Este, de fapt, o călătorie în timp, dar în viitorul personajului – care este prezentul publicului – , nu în trecutul acestuia. La un moment dat, imaginile cu oameni sunt înlocuite de imagini cu câini care latră. Se insistă pe aceste imagini, iar lătrăturile sunt accentuate, şi ele, prin efect de reverb. În final, imaginile se învălmăşesc, iar din această învălmăşeală apare al doilea personaj al piesei, JURNALISTUL. Acesta stă la o masă şi are un laptop în faţă. În spatele lui, se află un decor simplu, sugerând că se află tot într-o redacţie, dar din mileniul 3. Răsfoiește pentru câteva secunde un ziar, soarbe o gură de cafea dintr-o ceașcă, se uită la ceas și, brusc, începe să-i pună întrebări celuilalt personaj):

JURNALISTUL: Domnule Eminescu, sunteţi, probabil, la curent cu cazul copilului ucis de câini. Ce părere aveţi despre problema „maidanezilor”? Cum credeţi că poate fi rezolvată, onorabil şi umanitar, această problemă?

EMINESCU: Acest caz ne reîmprospătează în minte drepturile de cari se bucură ab antiquo cânii în iubitul nostru oraş. Drepturi cari ar trebui supuse unei filantropice reviziuni din partea locurilor competente. Am întreba cu multă umilinţă: oare multă vreme au să rămâie neatinse imunităţile cânilor din oraş, cari când izolaţi, când doi cîte doi, când constituiţi în mici societăţi de voiagiu, se bucură de o existenţă foarte nesupărată şi totuşi foarte supărătoare pentru conlocuitorii lor bipezi. De aceea, credem că nu greşim rugând autorităţile competente a ordona o mai strictă mânuire a măsurilor pentru stârpirea câinilor de prisos… (face o pauză, după care reia):

Ce caută aceste elemente nesănătoase în viaţa publică a statului? Ce caută aceşti oameni care, pe calea statului, voiesc să câştige avere şi onori, pe când statul nu este nicăieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omeneşti? Ce sunt aceste păpuşi care doresc a trăi fără muncă, fără ştiinţă, fără avere moştenită, cumulând câte trei-patru însărcinări publice, dintre care n-ar putea să împlinească nici pe una în deplină conştiinţă?…

JURNALISTUL (îl întrerupe): Domnule Eminescu, opriţi-vă! Am impresia că-mi răspundeţi la altă întrebare. De fapt, la ce fel de maidanezi vă referiţi?

EMINESCU: La netrebnicii cari ne conduc. Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului, fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării. De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scânteie de merit adevărat şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţării, pentru ca, în momentul în care s-ar desmetici din beţia lor de cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor. (Se ridică şi se întoarce către public):

De aceea, alungaţi turma acestor netrebnici care nu muncesc nimic, şi n-au nimic, şi vor să trăiască ca oamenii cei mai bogaţi, nu ştiu nimic şi vreau să vă înveţe copiii, şi n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine şi voiesc să vă economisească pe voi toţi.

JURNALISTUL: Dacă tot aţi adus vorba, puteţi descrie, în câteva cuvinte, cam cum arată România de astăzi, în perspectivă socială şi politică?

EMINESCU: Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ şi administrativ, care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele lui simple şi care formează numai mii de pretexte pentru înfiinţare de posturi şi paraposturi, de primari, notari şi paranotari, toţi aceştia platiţi cu bani peşin din munca lui, pe care trebuie să şi-o vânză pe zeci de ani înainte pentru a susţine netrebnicia statului român. Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească, în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică.

JURNALISTUL: Care credeţi că este cauza acestei situaţii?

EMINESCU: Am admis legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor de naţie, ţară, român, noţiunea om, de cetăţean al universului… Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare…

JURNALISTUL: Ați putea să exemplificați?

EMINESCU: Da. Avem, spre exemplu, cele mai înaintate instituţii liberale: control, suveranitatea poporului, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor al statului modern… (cu voce stinsă:) La noi mizeria e produsă în mod artificial, prin introducerea acestor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic.

JURNALISTUL: Aţi definit, în editorialele de la „Timpul”, aceste legi de import ca fiind „legi ale demagogiei”. Ce sunt acestea şi cum ar trebui să arate nişte legi… „nedemagogice”?

EMINESCU: Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine, supte din deget, pe când ele ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol.

JURNALISTUL: Cum s-a ajuns la acest import necondiţionat?

EMINESCU: Spiritul public nu e copt… Această copilărie a spiritului nostru public se arată de la începutul dezvoltării noastre moderne, din zilele în care cei dintâi tineri, rău sau deloc preparaţi, s-au întors din Paris, unde, uimiţi de efectele strălucite ale unei vieţi istorice de o mie şi mai bine de ani, şi uitând că pădurea cea urieşească de averi, ştiinţă şi industrie au un trecut foarte lung în urma-i, au socotit a introduce aceeaşi stare la noi, introducând formulele scrise ale vieţii publice de acolo […].

JURNALISTUL: După părerea Dumneavoastră, ce prevalează – sau ce ar trebui să prevaleze – în viaţa unui stat: politicul sau economicul?

EMINESCU: De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice… Cestiunea economică la noi nu e numai o cestiune a mişcării bunurilor; ea e mai adâncă, e socială şi morală. Fără muncă şi fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există libertate. Celui care n-are nimic şi nu ştie să se apuce de nici un meşteşug dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ţine o bucată de pâine în mână. Nu există alt izvor de avuţie decât sau munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă şi fără capital, nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva.

JURNALISTUL: Şi totuşi, cum e posibil să trăim  într-o lume răsturnată? Care-i explicaţia acestei răsturnări totale a sistemului de valori?

EMINESCU: Mita!… Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta; pentru mită, capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii… Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Elemente economice nesănătoase, jucători la bursă şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti…

JURNALISTUL: Dar Justiţia? Justiţia ce păzeşte?

EMINESCU: Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere scandaloasă, care e denunțată. Acest om este menţinut totuși în funcţie, dirijază însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţiş a-l reabilita, alegându-l în Senat […].

JURNALISTUL: Daţi-mi un indiciu din care să se poate vedea că tot sistemul administrativ este direcţionat împotriva populaţiei, nu în sprijinul ei.

EMINESCU: Oare nu e caracteristic pentru tratamentul de care se bucură populaţiile noastre din partea administraţiei şi a fiscului când constatăm că, în acelaşi timp în care zeci de mii de străini imigrează în fiece an, românii, din contră, părăsesc ţara lor, ca şoarecii o corabie care arde, şi că emigrează? […]

JURNALISTUL: O altă chestiune aflată în dezbatere publică este Catedrala Mântuirii Neamului. Subiect extrem de controversat, ca să nu zic… demonizat… Foarte puţină lume ştie însă că cel care a avut ideea ridicării unui astfel de edificiu aţi fost dumneavoastră. A confirmat-o  Ioan Slavici, într-o mărturisire târzie, din 1924, dar aţi scris-o şi dumneavoastră, într-un articol din TIMPUL, din septembrie 1877… Dar, cum spuneam, proiectul este primit şi privit cu ostilitate. Cum justificaţi necesitatea istorică a construirii unei astfel de catedrale?

EMINESCU: Biserica Ortodoxă a Răsăritului a luat, la români, o formă deosebită de aceea a altor Biserici; ea nu e numai o comunitate religioasă, ci totodată naţională. Bizanţul a avut veleităţi de papism, Biserica rusească are veleităţi periculoase de cezaro-papism, de întindere a legii prin mijlocul sabiei, pentru augmentarea puterii statului; la români, ea a fost, din capul locului  o comunitate religioasă care îmblânzea prin iubire inegalităţile sociale. Liniamentele organizării democratice a Bisericii române se arată ab antiquo încă. Stând cu alte Biserici în legături formale, nu de subordinaţie, ea a înlocuit la români, în timpii cei răi, organizaţia politică şi economică. Astfel, întâmpinăm, în oraşele mari, biserici cari aparţineau fiecare la câte o breaslă, iar în Ardeal vedem că ea a devenit totul pentru români: ea organiza şi întreţinea învăţământul primar, cel secundar clasic, ba chiar şi cel real al poporului. Preotul de acolo n-a învăţat numai canoanele, ci şi disciplinele economiei de câmp; el era învăţător şi sfătuitor în interesele morale şi materiale, ba chiar în cele juridice, ale poporenilor săi.

JURNALISTUL:  Asta se întâmpla în trecut. Acum, Biserica Ortodoxă Română nu mai îndeplineşte atâtea roluri, din simplul motiv că lumea a evoluat, iar societatea şi-a creat structuri administrative specifice, pe fiecare domeniu în parte. Am înţeles şi rostul principal al Catedralei Mântuirii Neamului, care e mai degrabă laic decât religios: anume acela de a marca în spaţiul public poziţia Bisericii Ortodoxe Române în lumea ortodoxă. Este a treia din lume, socotind după numărul de credincioşi. Totuşi, care credeţi că este explicaţia ostilităţii cu care este întâmpinat acest proiect?

EMINESCU: Ireligiozitatea! Care, abstracţie făcând de dogme, se întinde într-un ritm înspăimântător. La drept vorbind, credincioşii bisericilor nu prea au ştiinţă deplină despre dogmele şi canoanele cari îi stăpânesc. Dar, ceea ce forma adevărata tărie a Bisericii este sentimentul religios, sentimentul de conexiune frăţească între membrii comunităţii bisericeşti. Acest sentiment piere pe zi ce merge în România: comunitatea naţională şi religioasă, legăturile de iubire şi de reciprocitate cari existau între toate clasele societăţii şi cari făceau din cel bogat amicul celui sărac, din sărac pe apărătorul celui bogat, toate acestea ne-au fost escamotate de către plebea demagogică din România, ale cărei porniri se rezumă în două cuvinte: invidie şi sete de câştig fără muncă.

JURNALISTUL: Dumneavoastră vorbiți mai mult despre credință decât despre biserică. De aceea insist: ce este și ce reprezintă, de fapt, această instituție în existența poporului român?

EMINESCU: Biserica este creaţiunea aceea eminamente naţională a unui Iuga Vodă, carele, încă la anul 1399, o face neatârnată de orice ierarhie bisericească sau lumească, Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, Maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea, care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat.

JURNALISTUL: Ce a mai rămas din această biserică, din această efigie a Bisericii Ortodoxe Române, așa cum atât de frumos o descrieți?

EMINESCU: Această Biserică a ajuns un instrument politic. Tinda templului a devenit un teatru pentru advocaţi fără pricini şi banul roşu al văduvei, o fisă pentru jucătorii de cărţi.

JURNALISTUL: Care credeți că este consecința disprețului general la adresa Bisericii?… Și nu numai a Bisericii, ci și a limbii române și a tradițiilor…?

EMINESCU: Despreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; despreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată, în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie.

JURNALISTUL: Domnule Eminescu, un mare diplomat brazilian, José Jeronimo Moscardo de Souza, fost ambasador al acestei ţări în România, a făcut, în 2003, cu ocazia primirii titlului de Doctor Honoris Causa, o declaraţie cel puţin stranie: „Vreau să mulţumesc României şi în special domnului Eminescu, datorită căruia Brazilia a avut cea mai mare dezvoltare economică din lume”. M-am dumirit mai târziu ce a vrut să spună şi am să explic pe scurt, celor care ne văd acum, despre ce e vorba… Sunteţi autorul unei teorii, al unui model de stat pe care nici mass-media, nici sociologii nu-l cunosc, sau se fac că nu-l cunosc: STATUL ORGANIC. V-aţi „risipit” această teorie prin articolele publicate în perioada 1870-1889… Partidul Conservator al lui Titu Maiorescu  şi-a construit chiar doctrina după editorialele dumneavoastră din TIMPUL. Mai mult, principiile şi resorturile de bază ale acestei teorii au fost încorporate  într-o lucrare a unui mare economist român, discipol al dumneavoastră, Mihail Manoilescu.  Lucrarea sa, intitulată „Noua teorie a protecţionismului şi schimbului internaţional”, a determinat spectaculoasa dezvoltare economică din anii ’70 a Braziliei. N-o spun eu, a recunoscut-o, într-un interviu, acelaşi Moscardo de Souza. Pentru conformitate, am să-l şi citez: „În privinţa economică, se credea că suntem condamnaţi să rămânem o ţară agrară, ca şi România la un moment dat. Dar a dat Dumnezeu să existe un mare român, fost ministru de Externe al ţării dumneavoastră şi un economist de talie mondială: Mihail Manoilescu. După traducerea, în 1932, a lucrării sale geniale, «Noua teorie a protecţionismului şi schimbului internaţional», aceasta a fost, până în ziua de azi, inspiratoarea dezvoltării economice a Braziliei. […] Prin Manoilescu, responsabilii brazilieni şi-au clarificat originile inegalităţii, rolul proiectelor de dezvoltare industrială, raporturile dintre industrie şi agricultură, dintre exporturi şi importuri etc. Astăzi, Manoilescu este considerat unul dintre fondatorii Braziliei moderne”… Am încheiat citatul… Domnule Eminescu, sunteţi amabil să prezentaţi în rezumat, sau măcar în bazele de plecare, această teorie care l-a putut inspira pe Manoilescu să scrie o lucrare care a schimbat istoria Braziliei?

EMINESCU: Statul Organic… Mda…Toate dispoziţiile câte ating viaţa juridică şi economică a naţiei trebuie să rezulte, înainte de toate, din suprema lege a conservării naţionalităţii şi a ţării, cu orice mijloc, şi pe orice cale. Chiar dacă şi mijlocul, şi calea n-ar fi conforme cu civilizaţia şi umanitarismul care azi formează masca şi pretextul sub care Apusul se luptă cu toate civilizaţiile rămase îndărăt sau eterogene. Dar, precum în roiul de albine sau în mușuroiul de furnici nu există legi scrise şi facultăţi de drept, deşi toate fiinţele, câte compun un roiu, trăesc într-o rânduială stabilită prin instincte înnăscute, tot astfel omul primitiv trăeşte din cele dintâi momente în societate.

JURNALISTUL (ironic): Domnule Eminescu, suntem în mileniul trei… Când începe omul primitiv să nu mai fie… primitiv ?

EMINESCU (făcându-se că nu observă ironia): Când începe a-şi da seama şi a căuta să explice modul de convieţuire şi de conlucrare. Atunci se nasc religiile, care stabilesc adevăruri morale, sub forme adevărat că dogmatice sau mitologice, religii cari sunt totodată şi codice. Astfel, s-ar putea spune că întreaga luptă între taberele opuse, numite una liberală – care ajunge la comunism, alta conservatoare – care poate ajunge  într-adevăr la osifiearea statului, e pe de o parte lupta pentru drepturi, pe de alta lupta pentru datorii.

JURNALISTUL (mucalit): Şi care dintre tabere e mai bună ? Conservatorii?… Că toată lumea vă ştie conservator…

EMINESCU: Amândouă. Conservatismul luptă pentru datorii. Pentru el, împlinirea datoriilor către semenii săi, solidaritatea de bună voie sau impusă prin legi a cetăţenilor unui stat, o organizare strictă, în care individul e numai mijloc pentru întreţinerea şi înflorirea colectivităţii, cruţarea economică a tuturor claselor, pe care le priveşte ca organe vii ale societăţii, cu un cuvânt organizarea naturală, înţeleasă de toţi, moştenită adesea prin tradiţie, prin obiceiul pământului, recunoscută de toţi fără legi scrise chiar, iată starea de lucruri la care aspiră conservatismul extrem. Dar şi ceastă direcţie are primejdiile ei. Vecinica tutelă, exercitată asupra claselor de jos, le dă într-adevăr pânea de toate zilele, dar le lipseşte de energie individuală, le face indolente. Pe de altă parte, sistemul libertăţii, totodată al individualismului, cuprinde primejdii şi mai mari. El preface viaţa într-o luptă de exploatare reciprocă, care poate ajunge la disoluţiunea completă a statului. Şi într-acolo tind ideile liberale de azi. Între aceste două extreme e poate meşteşugul adevăratei politice.

JURNALISTUL (deja a empatizat cu interlocutorul): Încep să pricep. Dumneavoastră nu repudiaţi, de fapt, liberalismul! Susţinerea faţă de conservatori vine dintr-o necesitate istorică a momentului, nu din raţiuni de partid sau din prietenia cu Titu Maiorescu. Adică, dacă am înţeles bine, excesul de valori liberale – care sunt, prin excelenţă, ale individului – riscă să distrugă sistemul de valori comunitare, constituite organic, prin tradiţie. Iar dumneavoastră reacţionaţi la acest pericol, apărându-le. Corect?

EMINESCU (la rândul lui, ironic): Corect. Deşi  m-am exprimat foarte clar, începeţi, într-adevăr, să pricepeţi. Sper să înceapă şi alţii…

SCENA III

[…]

JURNALISTUL: Revin cu o întrebare delicată… Domnule Eminescu, atitudinea dumneavoastră intransigentă la adresa evreilor imigranţi v-a atras antipatia acestora şi, implicit, reputaţia de antisemit. De aceea, v-aş ruga să vă nuanţaţi atitudinea în chestiunea evreiască. În primul rând, această chestiune este reală?…

EMINESCU: Da, este. La orice popor, drepturile publice şi private au fost rezultatul unei munci seculare şi al unor sacrificii însemnate. Dacă exista aristocraţia, cu prerogative deosebite, acestea erau compenzaţia muncii războinice; dacă ţăranii, cari pretutindenea au fost aserviţi, au izbutit în urmă a se vedea stăpâni pe bucăţile lor de pământ, aceasta a fost oarecum răsplata pentru că în vremi trecute ei singuri au purtat greutatea instituţiilor: dacă partea clerică s-a bucurat de prerogative, ea a şi împlinit o sarcină de cultură, pe care, în împrejurările date ale Evului Mediu, nu le putea îndeplini o clasă de raţionalişti. Evreii, singuri, cu totul deosebiţi, şi având tendenţe deosebite de popor, nu compensează întru nimic munca poporului care-i susţine. Evreul nu cere, ca clasa de mijloc din secolul al XVII-lea, libertatea muncii productive, ci libertatea traficului. El e vecinic consumator, niciodată producător şi desigur că, numai cu foarte rară escepţie, se va găsi într-adevăr câte un evreu care să producă.

JURNALISTUL: Există discriminări  juridice sau de altă natură împotriva evreilor?

EMINESCU: Restricţiuni juridice au existat pentru ei totdeauna, dar nu din cauza religiei. Ştefan-Vodă cel Mare întăreşte câtorva evrei, veniţi din Polonia, libertatea confesiei, dreptul de a-şi clădi sinagoge, un drept pe care turcii, aşa-numiţii noştri suzerani, nu l-au avut niciodată, deşi confesia mozaică este, pentru spiritul ascetic şi îngăduitor al religiei creştine, tot atât de străină ca şi cea mahometană. Afară de aceea, aveau dreptul liberei negustorii cu manufacturi  străine – dar aicea se mărginea totul, şi aşa ar fi trebuit să rămâie. Meseriaşi şi proprietari nu puteau fi, căci proprietatea emana de la domnie şi era strâns legată cu contribuţia de sânge, la care nimeni nu i-a poftit, nicicând, şi de la care, chiar când îi pofteşti, ştiu a se sustrage, făcându-se supuși austrieceşti, deşi sunt născuţi în România din supuşi ruseşti, şi n-au văzut Austria cu ochii. Prin ce muncă sau sacrificii şi-au câştigat dreptul de a aspira la egalitate cu cetăţenii statului român? Ei au luptat cu turcii, cu tătarii, cu polonii şi ungurii? Lor li-au pus turcii, când au înfrânt tractatele vechi, capul în poale? Prin munca lor s-a ridicat vaza acestei ţări, s-au dizgropat din învăluirile trecutului această limbă? Prin unul din ei şi-au câştigat neamul românesc un loc sub soare?

JURNALISTUL: Toţi evreii sunt aşa cum îi descrieţi?

EMINESCU: Nu. Şi ne pare rău de acei puţini evrei cari, prin valoarea lor personală, merită a forma o escepţie, chiar dacă s-ar compune din două-trei mii, cari s-au identificat cu această ţară. Dar fiecare poate pricepe că, într-o armie străină care se apropie de noi, nimeni nu va căuta să deosebească pe puţinii amici, ce i-ar putea avea în acea armie. Şi evreii sunt o armie economică, o rasă de asociaţi naturali contra a tot ce nu e evreu.

JURNALISTUL: Şi până la urmă care ar fi soluţia? Să-i gonim din ţară?

EMINESCU: Marile fenomene sociale se întâmplă, după a noastră părere, într-o ordine cauzală tot atât de necesară ca şi evenimentele elementare şi, dacă nu putem zice că avem ură în contra ploaiei, chiar când cade prea multă, sau contra ninsorii, tot astfel, nu ură putem simţi pentr-un eveniment atât de elementar ca imigraţiunea în mase a unui element etnic care-a contractat anume apucături economice ce nu ne convin, sub persecuţiile altor popoare. Dar, totodată, nici o minte serioasă nu poate pretinde ca poporul nostru, cel nevinovat în chestie, să poarte urmările nefaste ale persecuţiilor ce izraeliţii au avut a le suferi de la alţii. Alte popoare i-au oprit de la meşteşuguri, deci s-au dedat cu negoţul şi, neajungând acesta, cu specula mai ales. Izraeliţii, în numărul în care sunt astăzi, constituie o putere de a cărei acţiune cată neapărat să se ţină seamă. A face să nu existe această putere nu stă în facultatea omului de stat, precum nu poate cineva desfiinţa Dâmboviţa ori Ialomiţa; cestiunea nu poate fi decât a o face în adevăr folositoare.

JURNALISTUL: Cum, domnule Eminescu? Cum?…

EMINESCU: Precum un râu de munte îneacă, nefiind supus voinţei determinante a omului, pe când cu albia regulată el poartă vase, şi devine un izvor de înavuţire pentru câmpiile ce le petrece, astfel şi un element etnic, care ar lăsa curs liber numai instinctelor sale, ar fi periculos, pe când, abătut în albia unei munci liniştite şi productive, ar deveni folositor patriei lui adoptive.

JURNALISTUL: Vă exprimaţi mult prea metaforic. Puteţi fi mai explicit?… Mai… aplicat?

EMINESCU: O serioasă reorganizare socială şi apărarea meserielor de concurenţa articolelor gata importate din străinătate, aşadară măsuri interne, combinate cu alte vederi de politică economică decât ale absolutului liber schimb cari au domnit pân-acuma, ar fi poate în stare de-a ocupa braţele şi inteligenţele celei mai nouă imigraţiuni, cu o lucrare mai folositoare şi mai spornică decât precupeţirea spirtului, care-n ultima linie nu se poate face decât în detrimentul sănătăţii şi bunei stări a celei mai importante părţi a poporului românesc, a ţăranului.

JURNALISTUL (după o pauză în care pare că meditează la ceea ce i-a spus „intervievatul”): Propun să trecem la alt subiect… Facem parte din Uniunea Europeană. În ce condiţii ne-ar fi favorabilă această apartenenţă?

EMINESCU: În condiţiile în care existenţa statului e asigurată prin cârma puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia mai viguros, mai onest şi mai inteligent. Suntem însă, din contra, avizaţi   de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la pomana împrejurărilor externe, care să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională. Acea necesitate internaţională n-are nevoie de-a ţine seama de sentimentele noastre intime, ci numai de existenţa unui petec de pământ cvasineutru lângă Dunăre.  Chestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de dezvoltare a acestei ţări este ca elementul românesc să rămâie cel determinant. Voim statul naţional, nu statul cosmopolit, nu America dunăreană. Voim ca stejarul stejari să producă, nu meri pădureţi.

JURNALISTUL: Aţi pronunţat expresia „stat naţional”. Ungurii, după cum probabil ştiţi, prin partidul care-i reprezintă în Parlament, UDMR, dar şi prin alte formaţiuni politice din Ungaria şi România, vor să modifice articolul 1 din Constituţia României. Adică să elimine sintagma „stat naţional”. Vor, de asemenea, în zonele locuite de ei, instituții de învăţământ în limba maghiară, limba română rămânând facultativă acolo, autonomie teritorială şi culturală şi multe altele care derivă din acestea. Îşi susţin revendicările bazându-se pe numărul de etnici maghiari din Transilvania, pe ascendentul istoric al culturii şi civilizaţiei lor, pe „nedreptatea istorică” a Tratatului de la Trianon… Ce părere aveţi de aceste pretenţii?

EMINESCU (vădit iritat): Dar toată lumea ştie că ungurii, chiar în Ungaria proprie, sunt în minoritate şi că numai prin influenţări materiale la alegeri o au putut improviza acea adunătură ce se pretinde Adunare. Şi cine nu-şi aduce aminte, cum au schimbat numele indivizilor din districte întregi, încât bieţii locuitori nemţeşti nu ştiau în urmă cum îi chiamă…?

JURNALISTUL: Înţeleg… Totuşi, există justificări culturale sau de altă natură care să permită unui popor să-şi impună autoritatea asupra altuia?

EMINESCU: Sunt popoare ce posed o respectabilă inteligenţă naltă, fără de a fi ele civilizate; sunt altele care, fără inteligenţă naltă, întrunesc toate condiţiunile civilizaţiunii. Ştiinţele (afară de ceea ce e domeniu public) trebue să prezinte lucrări proprii ale naţiunei, prin care ea ar fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; actele şi literatura frumoasă trebue să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişca poporul, o coardă nouă, originală, proprie pe bina cea mare a lumii…

JURNALISTUL: Au, aşadar, ungurii, vreo legitimitate istorică de a pretinde statut privilegiat în raport cu alte comunităţi etnice, inclusiv cu etnicii români?

EMINESCU: Declarăm a înţelege, deşi nu concedem, ca cineva să fie aservit vreunei naţiuni viguroase ce te supune cu puterea brută, ori unei alteia, ce te orbeşte cu lustrul civilizaţiunii sale. Dar să fim servitorii… cui? Ai ungurilor? Căci ce au aceşti oameni ca să ne superiorizeze? Au ei ceva ce noi nu avem? Au ei limbă? Au ştiinţe? Au arte? Au legislaţiune? Au industrii? Au comerciu? Ce au? Limba? Sunetele îngrozesc piatra; construcţiunea, modul de a înşira cugetările, de a abstrage noţiunile, tropii, cu un cuvânt spiritul infiltrat acestui material grunzuros, sterp, hodorogit, e o copie a spiritului limbei germane. Ei vorbesc nemţeşte cu material de vorbă unguresc. Ştiinţele? Ce au descoperit ei nou în ştiinţe? Prin ce au contribuit ei la înaintarea omenirii? Istoria civilizaţiunii a înregistrat numai o nulă. Legislaţiunea? Drepturi şi legi sunt într-o eternă contrazicere. E o compilaţiune răutăcioasă şi nerumegată a principiilor celor mai contradictorii, principii care se exclud unul pe altul. Arte şi literatură? O traducţiune rea din limba germană. Industria? Germană. Comerciul? În mâna Evreilor.

JURNALISTUL: Va să zică…?

EMINESCU: …Va să zică nu au nimica aceşti oameni, prin ce să ne superiorizeze pe noi, Românii, şi nici nu pot avea, nici nu pot constitui o putere morală oarecare. Nu sunt superiori în nimica, nici naţiunilor cu cari locuesc la un loc; şi acest palat de spume mincinoase, cu care au înşelat Europa, e, de aproape privit, forma ridicolă a unor pretenţiuni ridicole. Adică: parturiunt montes, nascitur ridiculus mus – se scremură munţii şi fătară un şoarece.

JURNALISTUL: Nu se poate ajunge cu ei la o înţelegere… interetnică?

EMINESCU: Asemenea cum nu te poţi înţelege cu un om a cărui limbă şi noţiuni diferă astfel de ale tale, încât el rămâne pentru tine netraductibil – căci tu nu ai noţiunile ce le are el, cum el nu le are pe ale tale – , tocmai aşa nu te poţi înţelege cu inteligenţa maghiară. Împăcare sau transacţiune nu se încape aicea, căci divergenţa noţiunilor fundamentale şi a principiilor sistematice condiţionează o eternă divergenţă a deducţiunilor din ele. Tu-i spui că naţiunea română vrea cutare şi cutare lucru, – el îţi răspunde că naţiunea română nici nu există. Apoi înţelege-te c-un astfel de om!

JURNALISTUL: Cine este de vină, domnule Eminescu, de acest blocaj al comunicării? Ungurii?

EMINESCU (mâhnit): Vina nu e a lor, pentru că generaţiunea ca atare nu are vina falsei direcţiuni a spiritului său. Vina acestei direcţiuni o au descreeraţii lor conducători, a căror vanitate îi făcea să creadă cum că, în această ţară, ei vor putea maghiariza până şi pietrele. Dacă cu maghiarii ar fi de vorbit, atunci ar vedea ei înşii că noi, românii, fără ei suntem slabi şi ei fără noi asemenea; dar văzând că tocmai pe români îi tratează mai escepţional decât pe toţi, îi vom lăsa cu durere în plata lui Dumnezeu şi în orbirea cu care i-a bătut demonul mândriei şi al deşertăciunei, căci fără a fi ei înşii un pericol esenţial pentru naţionalităţi, se pierd pe ei şi pe toţi împreună.

JURNALISTUL: Ca să epuizăm „chestiunea naţiunilor”… A celor care ne înconjoară, vreau să spun… În Războiul de Independenţă, care a fost, de fapt, un război ruso-turc, aţi fost destul de sceptic în privinţa participării României de partea ruşilor.

EMINESCU: Nu de la început… România a intrat în război, fapt care se poate foarte bine aproba şi sprijini,  dar a intrat cu o armată nepregătită cu nimic, graţie ineptei şi culpabilei lor administraţii, şi fără nicio convenţie stipulând şi marginea sacrificiilor, şi întinderea beneficiilor pentru români, mulţumită închinatei lor diplomaţii. Întrebaţi de presă dacă au vreun tratat cu împărăţia alăturea de care luptau, ei răspunseră cu cutezanţă că acea împărăţie nu putea să trateze cu un stat care este încă vasal şi adăugând la această umilă mărturisire că ei nu fac insultă generosului ţar prin a-i cere zapis. Iar guvernul a lucrat întotdeauna fără ştirea şi consimţământul prealabil al Parlamentului. Acest guvern „anihilat” – precum îi zicea domnul Kogălniceanu – ştia, în iunie 1877, că ruşii vor cere îndărăt Basarabia, o ştia din gura a chiar principelui Gorceacov, precum a mărturisit-o ministrul nostru de Externe. Şi, cu toate acestea, a trecut Dunărea cu armata, fără a semna cu ruşii cel mai mic act internaţional, lucru nemaipomenit de când lumea. Tot acest guvern „anihilat” a dat Basarabia, a primit Dobrogea şi a declarat că se supune dispoziţiilor Tratatului din Berlin, convocând post festa Parlamentul, ca să-i dea un vot de încredere.

JURNALISTUL: Am înţeles. Politicienii noştri de atunci s-au comportat, faţă de ruşi, la fel de slugarnic ca și cei de astăzi în faţa Uniunii Europene. Iar ruşii nu s-au sfiit să ne ia Transnistria, deşi, în fapt, învigătorii turcilor am fost noi. De aceea Osman Paşa a refuzat să predea sabia Armatei Ruse, pentru că nu pe ei îi considera învingători. I-a predat-o colonelului Cerchez, care reprezenta Armata Română…  Dar altceva aş fi vrut să vă întreb. Ce aveţi să le reproşaţi, de fapt, vecinilor noştri de la răsărit?

EMINESCU: Duplicitatea. Războiul a fost declarat, de ruşi, Porţii, în formă pentru a elibera pe creştini, în fond însă pentru a cuceri întreg Imperiul Otoman,  într-un mod care să poată fi înghiţit, mai de voie, mai de nevoie, de Europa. După Turcia urmează Imperiul Habsburgic, după dânsul, cine mai ştie cine? Scopul fictiv al războiului şi scopul adevărat sunt diametral opuse. Astfel se dăruie un regat splendid celui mai neînsemnat popor din Peninsula Balcanică, bulgarilor. Se stabileşte, în Tratatul de la San-Stefano, independenţa României şi, c-un rând după aceea, se stabileşte c-un al treilea, fără de noi, dreptul de a-şi trece trupele prin ţara noastră, de a o ocupa, cu alte cuvinte, doi ani de zile.

JURNALISTUL: Poporul rus este, din câte ştiu, rezultanta unui testament istoric, formulat de Petru cel Mare. Ruşii nutresc sentimentul că au o misiune istorică, pe care încearcă s-o îndeplinească. Au ei şi calitatea istorică pe care o presupune o astfel de misiune?

EMINESCU: Indiferent dacă există sau nu testamentul lui Petru cel Mare, el există în capetele a mii de oameni visători, cari dau tonul în Rusia. Guvernele au fost în stare să cunoască foarte bine politica rusească şi ţintele ce ea le urmăreşte de-o sută şi mai bine de ani. Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror monotonie are înrîurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsind-o de mlădioşie şi dându-i instincte fanatice pentru idei de-o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mândriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a despoţiei. Frumosul e înlocuit prin măreţ, precum colinele undoiate şi munţii cu dumbrăvi a ţărilor apusene sunt acolo înlocuite prin şesuri fără de capăt. În tendenţele de cucerire, în aşa-numitele misiuni istorice cari-şi caută marginile natural, nu e nimic dedesupt, decât, pur şi simplu, neştiinţa şi gustul de spoliare. De aceea ni se pare că, din nefericire, ruşii sunt sub dominarea unui deşert sufletesc, a unui urât care-i face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlăuntrul lor.

JURNALISTUL: Au vreo şansă de a reconfigura, pe termen lung, harta şi cultura Europei?

EMINESCU: De mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace, ţinta cuceririlor ruseşti sunt ţările răsăritene ale Europei. Mai de curând, vedem întinzându-se pretenţiile panslavismului în miezul Europei, în ţările coroanei habsburgice până la Marea Adriatică. C-un cuvânt, în loc de-a desfăşura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sunt pironiţi cu flămângiune asupra Apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir până sub zidurile Veneţiei, şi apoi mai departe… tot mai departe. Şi această misiune tainică o împlinesc apoi diplomaţii şi baionetele…

JURNALISTUL: Bine, dar Europa ce face? Stă cu mâinile-n sân?

EMINESCU: Europa  pare astăzi în starea în care era Bizanţul la apariţiunea unui neam asemenea mongolic, a turcilor. În locul civilizaţiei grece, înflorit-au în Bizanţ o cultură turcească? Deloc. Tocmai aşa nu va înflori o cultură moscovită pe pământurile supuse ruşilor, pentru că lipseşte rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi.

JURNALISTUL: Dacă tot aţi vorbit de ruşi, haideţi să lămurim şi problema Basarabiei. Cui aparţine, istoriceşte vorbind, această parte a lumii vorbitoare de limba română?

EMINESCU: Mai întâi, să definim termenii. „Basarabia” este numele medieval al Ţărei Româneşti şi vine de la numele dinastiei Ţărei Româneşti, a Basarabilor. Însuşi numele „Basarabia” ţipă sub condeiele ruseşti. Căci Basarabia nu însemnează decât ţara Basarabilor, precum Rusia înseamnă ţara ruşilor, România ţara românilor. Pe la 1370, Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dibridicii, adică despotul Dobrogei, Domn al Silistrei şi al ţărilor tătăreşti, întinsese marginile domniei sale până la Nistru de-a lungul ţărmului Mării Negre, cucerind aceste locuri de la tătari. Pentru capătul veacului al patrusprezecelea, stăpânirea Valahiei asupra acestor locuri e necontestabilă.

JURNALISTUL: Vorbiţi, aşadar, despre legitimitatea istorică…

EMINESCU: Da. Drepturile noastre asupra întregii Basarabii sunt prea vechi şi prea bine întemeiate, pentru a ni se vorbi cu umbra de cuvânt de onoarea Rusiei angajata prin tratatul de la Paris. Basarabia întreagă a fost a noastră, pe când Rusia nici nu se învecina cu noi. Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru şi cucerit cu plugul. Apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă şi până în veacul al nouăsprezecelea…

JURNALISTUL: Ţările Române s-au aflat, vreme de veacuri, sub suzeranitatea turcească. De ce trebuie să avem o îngrijorare în plus, faţă de ruşi?

EMINESCU: Sute de ani, românii au fost cel puţin indirect stăpâniţi de turci: niciodată însă, în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuţie limba şi naţionalitatea română. Oriunde însă românii au căzut sub stăpânirea directă ori indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice. Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pământului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român. Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigure graniţele, ci pentru ca să înainteze cu ele, şi nu voieşte să înainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete. Sub stăpânire rusească, nimic în limba românească nu se poate scrie; nimic ce e scris în limba românească nu poate să treacă graniţa, fără de a da loc la presupusuri şi persecuţiuni; ba oamenii de condiţie se feresc de a vorbi în casă româneşte, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunţe; într-un cuvânt, orice manifestaţie de viaţă românească e oprită, rău privită şi chiar pedepsită.

JURNALISTUL: Domnule Eminescu, abstracţie făcând de nedumerirea mea personală, în faţa unei asemenea politici de exterminare a identităţii naţionale a popoarelor stăpânite – pe care am   întâlnit-o, ca practică, şi la unguri, sârbi, bulgari sau ucraineni – vă întreb încă o dată, de data asta cu referinţă la românii din Moldova de peste Prut, au vreo şansă ruşii în această politică?

EMINESCU: Nu! Înrâurirea firească a Rusiei ne este stricăcioasă, dar ea nu ne poate nimici. Pentru ca să ne ia individualitatea, Rusia ar trebui să ne dea alta în schimb, şi, cel puţin deocamdată, nu suntem copţi pentru o asemenea degenerare. De câte ori ruşii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superioritatea individualităţii noastre, să fie supăraţi de acest simţământ şi să ne urască mai mult şi tot mai mult.

JURNALISTUL: Când a început să se manifeste această ură?

EMINESCU: Fără îndoială această ură a fost întemeiată pe timpul când între Moldova şi aşa-numita Basarabia comunicaţia era liberă. Ruşii s-au încredinţat că această libertate este primejdioasă numai pentru dânşii şi pentru aceasta au închis graniţele ermeticeşte şi au curmat atingerea între românii de peste Prut şi restul poporului român. De atunci şi până acum măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără de curmare. Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, încât este oprit a cânta în ziua de Paşti „Hristos a înviat!” în româneşte.

JURNALISTUL: Totuşi, în actualul context geopolitic, Moldova  nu are nevoie sub niciun chip de patronajul sau protecţia Rusiei?

EMINESCU: De la Rusia nu primim nimic. N-avem nevoie de patronagiul ei special şi nu-i cerem decât ceea ce suntem în drept a-i cere… Nici ea s-a luptat pentru noi, nici noi pentru dânsa, ci fiecare pentru sine şi ale sale; ea pentru a împlini mandatul Europei şi pentru confraţii ei de peste Dunăre; noi pentru noi.

Deci încă o dată: Nu voim s-auzim de nici un aranjament cu Rusia, nu-i concedem dreptul de a trata în numele nostru, căci n-am însărcinat-o nici noi cu aceasta, nici puterile europene.

SCENA IV

(Ecranul se stinge din nou şi, în locul Jurnalistului, apar aceleaşi imagini cu câini lătrând, peste care se suprapun voci umane. De data asta, vocile care se aud printre lătrături rostesc următoarele fraze şi frânturi de fraze: „Ca poet naţional, Eminescu nu mai poate supravieţui”; „cadavrul din debara”; „exasperant de învechit”;  „Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil” … Şi, din nou, vocile umane se estompează, lăsând să se audă doar lătrăturile câinilor. Imaginea îşi revine şi apare din nou Jurnalistul)…

JURNALISTUL: Cine sunteţi dumneavoastră, domnule Eminescu?

EMINESCU (râzând, cu ironie amară, schiţând o reverenţă): Un vecinic doctorand în multe ştiinţi nefolositoare, criminalist în senzul prost al cuvântului şi în conflict cu judecătorul de instrucţie, fost bibliotecar, când a şi prădat biblioteca, fost revizor la şcoalele de… fete, fost redactor en chef al foii vitelor de pripas şi al altor jurnale necitite colaborator. (Continuă să râdă mocnit.)

JURNALISTUL (empatizând din ce în ce mai mult cu „subiectul”): Vă înţeleg sarcasmul… Pe 28 iunie 1883 aţi fost alungat din presă şi băgat în cămaşa de forţă.   N-am să intru în amănunte, ştiu că este dureros. Data de 28 iunie 1883 a însemnat, practic, asasinarea dumnevoastră civilă… În aceeaşi zi apărea, în TIMPUL, ultimul dumneavoastră articol, care era, ca o coincidenţă cinică – sau, poate, doar simbolică  – o analiză şi o pledoarie pentru libertatea presei şi a jurnalistului. Era o reacţie de apărare la agresiunea structurilor puterii împotriva libertăţii de exprimare… Reacţie care v-a costat scump. Iată că istoria se repetă, după aproximativ 130 de ani: se încearcă modificarea unei legi, pentru a face să tacă vocile incomode. Apreciaţi că situaţia e determinată de aceleaşi cauze?

EMINESCU: Singurul lucru asupra căruia n-a putut încă triumfa regimul a rămas numai presa; şi aceasta se consideră, credem, de către regim, cu atât mai nesuferită, cu cât el, în exerciţiul puterii discreţionare, a trebuit să devină năzuros, adică supărăcios din lucru de nimic. Neapărat dar că se simţea şi nevoia de a pune în practică mijlocul prin care să se năbuşească ţipătul contra trădării şi contra fărădelegilor regimului, spre a fi liniştit în domnia sa absolută.

JURNALISTUL: Înţeleg că presa a rămas ultimul bastion al libertăţii de exprimare. Cum de nu a reuşit puterea să o defiinţeze sau să o facă să tacă?

EMINESCU: Întru abaterea conştiintei alegătorilor, cele mai eficace arme s-au dovedit corupţiunea, frauda, ameninţarea. Contra presei şi jurnalistului a cătat regimul să recurgă la acte de răsbunare; şi aşa, după ce că a intentat proces de presă unuia dintre organele de publicitate care au cutezat să formuleze acuzaţiune specială contra neregularităţior… dar credem că nu este nevoie a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului asupra presei. Trebuie să ne aşteptăm de acum la alte măsuri, şi mai odioase, pentru că panta este alunecoasă şi nu are piedică până-n prăpastie. Am putea să-l asigurăm pe regim că, oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu va fi în stare nici el a abate unele caractere tari ce se găsesc în presă, şi teamă ne e că, tot căutând victoria peste tot, în monstruoasa sa pornire de a-şi subjuga şi presa, va pierde şi pe cea deja câştigată.

JURNALISTUL (Îl priveşte emoţionat, cu admiraţie şi respect. După câteva secunde, reia „rechizitoriul”): În arhiva regelui Carol I, s-au găsit mai multe rapoarte ale serviciilor secrete austro-ungare, privind activitatea dumneavoastră anti-…europeană. E vorba, printre altele, de cele trei articole publicate în 1870 în revista „Federaţiunea” de la Pesta – „Echilibrul”, „Să facem un Congres” şi „În unire e tăria” – , de opoziţia vehementă la modificarea articolului 7 din Constituţie, impusă de Congresul de la Berlin în 1878, sau de activitatea dumneavoastră anti-imperială din cadrul Societăţii „Carpaţi”, ca să dau numai câteva exemple. Aţi fost un personaj care deranja, eufemistic vorbind, atât politic, cât şi geopolitic. Interesant este că deranjaţi şi astăzi. Am să vă citesc un fragment dintr-un articol apărut în 2002, semnat de un oarecare Patapievici, şi intitulat „Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale”: ,,Hotărât lucru, la o sută cincizeci de ani de la naştere, Eminescu nu mai e la modă. Nu mai e la modă, deoarece nu mai «dă bine»… Pentru noua tablă de valori acceptate, Caragiale a fost găsit «politic corect», în timp ce punerea lui Eminescu la patul lui Procust al noului canon importat din «ţările progresiste» a arătat fără dubiu că fostul poet naţional al României clasice e «politic incorect». Cum ar fi putut fi altfel? Ca poet naţional, Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi azi ieşim din zodia naţionalului. Poet canonic Eminescu nu mai poate fi, deoarece revoluţia sociologică din învăţământul superior, care a avut loc după 1990, a adus la putere studioşi care fac alergie la auzul cuvântului canon şi manifestă tendinţa să pună mâna pe revolver când aud cuvântul tradiţie. Profund el nu mai poate fi considerat, deoarece categoria profundului, nefiind postmodernă, nu mai e prizată de intelectualii progresişti. Interesant Eminescu nu mai poate fi, deoarece tot ce e interesant în Eminescu e pur german, iar azi nu se mai consideră interesant decât ce vine din zona anglo-saxonă, care e contrariul germanităţii. Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil. Categoriile lui Eminescu? Azi nimeni nu mai poate vorbi despre sursele originare ale sensibilităţii sale fără a trebui să pună totul în ghilimele, adică fără a face cu ochiul, fără a-şi cere scuze ori fără a-l scuza, luându-l de fapt peste picior. Într-o epocă în care viziunile mai sunt licite doar la cinema, Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. Or, se ştie, supremul argument împotriva cuiva este sentinţa «eşti învechit». Iar cultura din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu doreşte decât să scape de tot ce este «învechit» – adică să fie progresistă. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. Sec spus, Eminescu nu mai este azi actual, deoarece cultura română, azi ca şi ieri, se dovedeşte a nu fi decât o cultură de sincronizare. Ea încă nu îşi permite să nu fie în pas cu modele”.

EMINESCU (râzând):  Domnia-sa îmi face onoarea de a-mi batjocori scrierile. Îi pot spune că singura insultă gravă ce mi-ar putea-o aduce ar fi de-a mă lăuda. O asemenea laudă m-ar face să mă îndoiesc de mine însumi şi să cred c-am început a fi de-o teapă intelectuală şi morală cu roşiii. Şi aceasta m-ar durea, căci nu ştiu să fi greşit ceva lui Dumnezeu şi oamenilor pentru a merita o atât de amară pedeapsă. Pentru a mă curăţi de vina de a fi lăudat, ar trebui să intru în sfântul fluviu Gange şi să mă închin, recitând imne ale Vedelor, scrise în sfintele începuturi, când omul era încă adevărat ca natura şi natura adevărată ca omul. (Râde în hohote).

JURNALISTUL (îi întrerupe buna dispoziţie): Domnule Eminescu, ce credeţi că ne aşteaptă în următorii ani?

EMINESCU (face o pauză şi redevine grav): Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în această luptă învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun. Urmare ei, capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, este, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii…

JURNALISTUL: Dacă aşa credeţi că se vor derula faptele, de ce mai luptaţi? Şi pentru cine?

EMINESCU: Ce să  vă spun? Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc carte şi rezbele, zugrăvesc împărăţii despre cari lui neci prin gând nu-i trece; iubesc acest popor care nu serveşte decât de catalici tuturor acelora ce se-nalţă la putere, popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri. Pe fruntea lui străinii scriu conspiraţiuni şi alianţe, pe seama lui se croiesc revoluţiuni grandioase, a căror fală o duc câţiva indivizi, a căror martiriu şi dezonori le duce poporul, sărmanul… (Îşi sprijină fruntea pe braţele împreunate pe masă. Nu-i vedem chipul, nu ştim dacă plânge sau doar are un moment de oboseală, de înfrângere. Începe să se audă din nou lătratul câinilor care creşte în intensitate, devenind insuportabil)

JURNALISTUL (strigând, pentru a acoperi lătrăturile): Domnule Eminescu!… Domnule Eminescu!… O ultimă întrebare, vă rog: lumea…, lumea, domnule Eminescu, în ce direcţie merge?

EMINESCU (Îşi ridică ochii şi priveşte în gol. Apoi se ridică în picioare. Lătratul câinilor se îndepărtează şi se opreşte. Eminescu vine la rampă, adresându-se publicului): Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează în faţa bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor.

(Se stinge ecranul, se stinge lumina de pe scenă. În acest întuneric, câinii încep din nou să latre, cu violenţă maximă. CORTINA)

________________________________________

Sursă: Miron Manega, „ACEȘTI NETREBNICI CARE NE CONDUC – Interviu cu Mihai Eminescu”, Editura Nico, 2017 (Extrase)

Citește și „Sacralitatea unui simbol și eternitatea gândacilor de bucătărie”