Cornel-Dan Niculae
Incorect Politic
Februarie 3, 2024
Coen Stork și Trântirea României din 1989, Revoluţie sau Retrovoluţie? Agenturile străine în evenimentele din 1989 şi 1990 (III)
„Agentura“ IREX în România, acoperire pentru C.I.A.
Sub conducerea lui Allen Kassof (1930-2021, născut la New York ca „fiu al unor emigranţi evrei din fostul imperiu rus“), care trecea drept un „specialist în afacerile sovietice“, International Research & Exchanges Board sau IREX (Consiliul International pentru Cercetare si Schimb) a apărut încă din 1968 în S.U.A. ca un ONG de acoperire a unor interese interuniversitare globale ce implică şi activităţi specifice serviciilor secrete, care astfel a format şi întreţinut intelectuali „disidenţi“ potrivnici statelor în care trăiau, conducând în primul rând „schimburile de studii între SUA și Uniunea Sovietică până la căderea Cortinei de Fier“, adică a alimentat în mediile universitare est-europene politica de subminare a acestor state comuniste. Maxima ei activitate a fost ocazionată prin deschiderea oferită de liderul sovietic Gorbaciov, care a semnat cu preşedintele S.U.A. Ronald Reagan, în 1985, la Summitul de la Geneva, un acord în acest sens, IREX înfiinţându-se în 1968 ca urmare tot a unui alt asemenea acord-agreement dintre liderul american Eisenhower şi cel sovietic Hruşciov, acord cunoscut drept „Lacy-Zarubin Agreement“.
„Suporterii“ financiari ai IREX sunt, în general, Open Society Foundations (a familiei iudaice Soros, partenera C.I.A. în „revoluţiile colorate“), Google, Facebook, Microsoft, Intel, guvernul S.U.A., U.S.A.I.D. (C.I.A.), Banca Mondială, fundaţia lui Bill Gates etc., iar primul sediu din afara Americii l-a deschis în 1989, în epoca Gorbaciov, la Moscova, IREX fiind „responsabil pentru schimburile principale de cercetători din S.U.A. cu Uniunea Sovietică și Europa de Est în timpul Războiului Rece“, într-o auto-definire.
Într-o corespondenţă din aprilie 1973 – în prezent desecretizată şi postată pe site-ul C.I.A. sub numele de „Letter for Mr. Allen H. Kassof from Edward W. Proctor“ – purtată între Allen Kassof şi un director din Central Intelligence Agency (C.I.A.), după ce directorul IREX, Kassof, se adresase şefului C.I.A James Schlesinger, un co-etnic al său (care se trăgea tot din „părinţi evrei“) a cărui ascensiune politică demarase după un stagiu din 1963 până în 1969 la iudaica RAND Corporation, unde fusese director de studii strategice. Kassof avertizase că la „reuniunea anuală a universităților noastre membre, din 18 aprilie, de la New York City“, unii profesori sau cercetători trimişi peste hotare ar putea vorbi – în faţa unor invitaţi străini – despre faptul că sunt racolaţi forţat de către C.I.A., cum s-au plâns deja la el, deşi el e de acord cu recrutările C.I.A. dintre membri programelor IREX, în principiu.
E.W. Proctor, „Deputy Director for Intelligence“ la C.I.A., îi răspundea lui Allen Kassof că problema este ca şi rezolvată, iar cei reticenţi recrutării „nu vor fi definiți ca ostili sau chiar nepatrioţi“ dacă refuză recrutarea.
IREX a funcţionat în România în conlucrare cu reprezentanţa Comisiei Fulbright şi cu Ambasada S.U.A., unde era şi baza rezidenţei C.I.A., iar pionii principali ai IREX în România au fost până în 1990 socioloaga americancă Gail Kligman – stipendiată şi de fundaţia lui George Soros şi de alte asemenea organizaţii din S.U.A. sau de unele agenţii ale guvernului american – şi istoricul cercetător conectat la C.I.A., Larry Watts.
Sociologul Călin Anastasiu, de exemplu, vechi şi bun prieten cu Pavel Câmpeanu-Katz şi cu Alin Teodorescu – fondatori G.D.S. şi toţi trei reprezentând G.D.S. la dialogul partenerial iniţial, din ianuarie 1990, cu Helsinki Watch -, era conectat din 1988 la C.I.A-ista IREX prin cercetătoarea Gail Kligman. În februarie 1990 şi o delegaţie din S.U.A. a IREX se va întâlni oficial, tot la Bucureşti, cu Grupul pentru Dialog Social, eveniment concomitent cu declanşarea protestului maraton din Piaţa Universităţii împotriva Frontului „sovietic“ (F.S.N.), care luase puterea prin Ion Iliescu.
Este semnificativ că „Biroul IREX“ din București a fost condus între 1990 și 1991 de către istoricul asumat deschis drept „consilier C.I.A.“ Larry Watts, care şi el a fost urmărit în România de către Securitate ca „agent C.I.A.“ din 1981 (chiar fiind încadrat drept „consilier C.I.A. pentru Europa de Est“), precum la întâlnirea din 1984 dintre Corneliu Coposu şi Watts, care apare într-o „notă de stadiu“ a Securităţii, elaborată în dosarul de urmărire informativă UTOPICUL, numele de cod al „Seniorului“ ţărănist Coposu (dosar aflat acum la C.N.S.A.S.).
Larry Watts (sau Lary Wats, cum apărea în actele din România anilor ’80) a vrut să îl împuşte pe Nicolae Ceauşescu în anii 1982-1984, pe vremea când el, Watts, era un simplu agent C.I.A. în România, acoperit ca istoric cercetător, dar Securitatea îl ţinuse sub prea strictă supraveghere şi i-a fost imposibil. Când elaborase planul asasinării, sperând să poată ajunge în apropierea lui Ceauşescu înarmat cu un pistol la una dintre manifestațiile de 23 august ori la altă ieșire publică a acestuia, s-ar fi bazat şi pe faptul că, chiar dacă atentatul nu îi reușea, „zorii sfârșitului comunismului sunt aproape şi, după câțiva ani în pușcăriile românești, avea să fie eliberat ca un erou național, ba chiar internațional, odată cu căderea regimului“ (relatarea intenţiei sale de asasinare a lui Ceauşescu a fost făcută chiar de Watts la una din lansările cărţii sale „Cei dintâi vor fi cei din urmă. România și sfârșitul Războiului Rece“, în aprilie 2013, cf. Curentul din 8 august 2013, „Duplicitarul Larry Watts se laudă că a vrut să-l ucidă pe Ceaușescu…“)
În România anilor ’80, Larry Watts se lipise de Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară, unde l-a cunoscut pe Ioan Talpeș (viitorul şef al S.I.E.), dar şi pe Liviu Maior, tatăl viitorului director al S.R.I. în 2006-2015, George Maior, acesta din urmă fiind sprijinit de Watts pentru a fi publicat în revista C.I.A., Studies in Intelligence, când Maior a plecat de la S.R.I. şi a ajuns ambasador al României în S.U.A. în 2015-2021.
Pare că reţeaua Watts de preluare a României „post-comuniste“ s-a închegat atunci.
În 1985 Larry Watts fusese cooptat şi la Woodrow Wilson International Center, aflat atunci la Institutul Smithsonian, în Washington D.C., unde s-a ocupat de analiza „dezvoltării viitoare a relațiilor civilo-militare în Europa de Est“, pentru ca din toamna anului 1987 să intre într-un program de burse condus în comun de RAND Corporation și Universitatea din California din Los Angeles (U.C.L.A.), la „Centrul RAND/UCLA pentru Studii Sovietice“ (RAND/UCLA Center for Soviet Studies), ocupându-se la centru de ţările din „blocul sovietic“ (comunist est-european), dar şi de relațiile româno-chineze, împreună cu profesorii Jonathan R. Adelman și Dr. Derrin Smith (acesta lucrând şi pentru guvernul S.U.A., fie şi ca simplu desk officer, uneori, dar având şi misiuni comune în străinătate cu ofiţerii de intelligence). Şi Wilson Center, ca şi RAND, este asociat C.I.A., căreia îi furnizează rapoarte, analize şi servicii private.
Totodată, în aceiaşi ani, în 1985 și 1986, Watts a călătorit în România cu granturi de studii pe termen scurt ale IREX, iar în 1987 în Bulgaria, pentru ca în 1988 să se afle din nou în România, dar şi în Uniunea Sovietică. Doar în 1989, când a avut loc „revoluția română“, Watts a stat la bază, la UCLA şi RAND, în SUA, fiind singurul an, cu începere din 1981, în care Larry nu a venit personal în România, dar depusese în 27 noiembrie 1989 un al doilea proiect al unui raport RAND cu privire la motivele pentru care regimul Ceaușescu urma să se prăbuşească până la iarna 1989-1990, raport intitulat „Romania 1944-1989: Insecurity, Nationalism and Delegitimation“, „câştigând“ cu acest proiect ceea ce colegii săi de la RAND au considerat „premiul pentru raportul cel mai depășit de evenimente“ („Most Overtaken By Events“) în 1989.
Aşa că Larry Watts era în decembrie 1989 în S.U.A., pe coasta de Est, la părinţii săi, şi „viziona revoluția la televizor cu restul lumii“ excitată de spectacolul însângeratei „revoluţii“ televizate din România, când a primit un apel telefonic de la directorul IREX Allen Kassof, care i-a cerut să coordoneze noul birou al organizaţiei de la București. Watts s-a supus pe loc, ca la ordin, iar Aleen Kassof a plasat-o la Bucureşti, la Biroul IREX, şi pe Livia Plaks, coetnică cu Kassof, ca secundă a lui Watts, Plaks fiind născută la Baia Mare, „din părinţi evrei, mama ei fiind o supravieţuitoare a Holocaustului, care a purtat şi un număr de lagăr nazist, ca şi vărul ei Elie Wiesel“ (cum arată romea.cz), emigrând de tânără în S.U.A., cu părinţii ei.
În timpul răsturnării lui Ceauşescu în 1989, Larry L. Watts figura drept consultant al RAND Corporation, un think-tank creat în 1948 şi finanţat de Armata S.U.A. (de Pentagon), RAND având legături în reţeaua de organizaţii ale Noii Ordini Mondiale, precum are cu Grupul Bilderberg. Larry Watts a călătorit în această calitate destul de des în Europa de Est înainte de 1989, drept afiliat al RAND Corporation, care a fost de la început un „grup de evrei americani implicaţi în strategia militară a S.U.A.“, care a colabrorat cu C.I.A. (documente ale acestei vechi colaborări fiind postate în prezent pe site-ul Central Intelligence Agency, www.cia.gov) şi a stat în spatele creării think-tank-ului Hudson Institute, prin Herman Kahn – membru RAND Corporation -, un „imigrant evreu în S.U.A. provenit din Estul Europei“. Până în prezent, conducerea RAND şi a Hudson Institute este asigurată de provenienţi din familiile jido-evreieşti, la grup fiind asociat şi teoreticianul Gene Sharp, creatorul de la „Albert Einstein Institution“ a tehnicilor revoltelor „nonviolent resistance“, folosite în „revoluţiile colorate“ de către grupul lui George Soros şi de bancherul iudeu Peter Ackerman, care „face treaba CIA de răsturnări [de guverne în lume], dar vrea să le facă să pară fapte progresiste“.
RAND şi C.I.A. au una dintre cele mai strânse relaţii, între documentele desecretizte fiind făcut public şi Memorandumul intern din 4 aprilie 1972 intitulat „Possible Rand Corporation Projects for the Central Intelligence Agency“, iar, între timp, au devenit cunoscute asemenea „RAND Report, prepared for the Office of Political Analysis, Central Intelligence Agency“, precum raportul din 1977 „The Yugoslav Military Elite“, desecretizat în 2019.
*
Watts avea să zică în 2011 (pe site-ul personal www.larrylwatts.com, al cărui conţinut l-a şters, însă, ulterior) că, „odată cu prăbușirea comunismului, prioritățile s-au schimbat rapid în Statele Unite în ceea ce privește fostul bloc sovietic, iar instituțiile care au fost create în deceniile anterioare ca să se ocupe de regiune și-au schimbat şi ele structurile și prioritățile“, IREX trecând de la recrutarea de sociologi „disidenţi“ la crearea, din 1990, în România şi restul zonei, de direcţii de gândire şi de jurnalişti progresişti care să susţină economia de piaţă şi afacerismul capitalismului occidental („during 1990-1991 IREX re-focused on developing economic, business and journalistic expertise“). Alintându-se, parcă, Watts mai scria despre sine că „În timp ce era la IREX [la sediul filialei din Bucureşti a organizaţiei, cu începere din 1990], Larry a avut posibilitatea și privilegiul de a face cunoștință cu o mare parte a elitei intelectuale (și politice și financiare) a României de la acea vreme şi, totodată, el şi-a reluat contactele cu intelectualii militari pe care i-a întâlnit în anii săi de Fulbright [finanţare Fulbright în România, în 1981-1988], continuând în același timp să fie consultant al RAND pentru problemele de securitate din regiune“.
Neîntemeindu-se pe nici un document clar, ci mai ales pe „interpretări“ şi deducţii subiective personale, Larry Watts este cel care a indus ideea că înalţii ofiţeri ai Securităţii au fost spioni K.G.B.-işti. Aceasta deşi D.I.A., serviciul de informaţii al Armatei, a fost singurul serviciu secret din România racordat funcţional la serviciile sovietice. Practic, probabil dintr-un interes strategic american, după anul 2010, când la mulţi români, dezamăgiţi de ceea ce le adusese Occidentul, se înfiripa nostalgia după regimul Ceauşescu, Watts i-a transformat pe toți opozanții anti-Ceaușescu din Partidul Comunist Român în „agenți K.G.B.“ ai sovieticilor, „ai ruşilor“. Încercând să dovedească aceasta şi în privinţa generalului Pacepa, a scos din buzunar „perla“ că generalul român i-ar fi mărturisit lui James Woolsey, în vremea cînd acesta conducea C.I.A., că a fost agent K.G.B. toată viața. Aceste încadrări şi afirmaţii l-au făcut pe fostul șef C.I.A. James Woolsey să spună că „Larry Watts minte cu nerușinare!“ (articol în Curentul aici; a se vedea despre cum a fabricat istoria Larry Watts şi „Ferește-ne, Doamne, de „adevărurile istorice” ale lui Larry Watts (1)“ – inclusiv partea a doua aici, tot pe curentul.info – de Constantin Corneanu, specialist în istorie geopolitică şi strategică).
Toată opera bine mediatizată în România a lui Watts, creându-i şi discipoli, indică Moscova (cu sateliţii ei) ca fiind cea care a făcut tot răul României marelui „patriot“ Nicolae Ceauşescu, inclusiv prin „spionii K.G.B.“ din Securitate, închipuiţi de Watts, în timp ce Occidentul este scutit de asemenea acuze, fiind chiar scuzat pentru implicarea în dărâmarea regimului trecut din România, regretat de mulţi români de rând, prin faptul că ar fi fost indus în eroare, chipurile, tot de dezinformările Moscovei.
Căci „prejudecata cognitivă“ defavorabilă României ceauşiste, pe care o aveau S.U.A. şi restul Occidentului, ar fi fost alimentată, zice Watts, de „marile campanii de dezinformare ale Moscovei, care atacau credibilitatea României prin intermediul unei game largi de surse – și care ținteau în mod special diferite instituții și persoane relevante din SUA – au reușit să creeze o controversă considerabilă cu privire la rolul României“. (L. Watts în Cei dintâi vor fi cei din urmă. România și sfârșitul Războiului Rece, 2013). În fapt, ceea ce nu ar fi reușit S.U.A. să observe, pretinde Watts, ar fi fost faptul că „politica externă și de securitate a României nu era doar una independentă fără echivoc, ci contravenea aproape în totalitate politicii sovietice și celei a Pactului de la Varșovia“, pactul militar controlat de Moscova. Ameţitor! Păi S.U.A. ar distruge oricum un regim socialist, dacă are ocazia, pentru a ajunge să colonizeze economic o ţară, ceea ce a şi făcut cu România. Nu ar fi scutit România de această soartă, doar ar fi folosit-o, eventual, împotriva Moscovei.
Iar aceste „încurajări“ din ultimii peste 10 ani ale publicului român nostalgic al trecutului, promovate de agentul de influenţă C.I.A. Larry Watts, au venit în condiţiile în care S.U.A. au tot programat şi pregătit, încă din 1991, războiul cu Rusia, în care să fie implicate împotriva acesteia state ca Ucraina, Polonia sau România etc. Ura faţă de ruşi se poate întreţine chiar şi cu preţul reabilitării lui Ceauşescu, căci este mort oricum, cum e moartă şi Securitatea. Laboratoarele think-tank ale C.I.A. din S.U.A. chiar promovează patriotismele locale atâta timp cât le pot îndrepta împotriva ţintelor lor, cum se întâmplă în S.U.A., unde „naziştii“ au apărut spre a fi folosiţi împotriva Rusiei. Iar la unul dintre aceste laboratoare C.I.A.-iste, RAND Corporation, este afiliat şi Watts, cum am văzut.
Şi tocmai RAND Corporation a emis, ca şi think-tank-ul Stratfor (supranumit în S.U.A. drept „C.I.A.-ul din umbră“) una din strategiile de viitor război împotriva Rusiei, acel raport „Cum să distrugi Rusia. Raport 2019 Rand Corporation“ („Overextending and Unbalancing Russia“), emis cu trei ani înainte de conflictul militar Rusia-Ucraina.
Aşa că mai toţi fanii lui Watts – cu câteva excepţii -, atunci când în 24 februarie 2022 a izbucnit războiul, erau potrivnici Moscovei (Rusiei şi lui Putin) şi fani ai Ucrainei lui Zelensky, căci C.I.A. şi-a îndeplinit bine misiunile propagandistice, de influenţă.
Oricum, şi revista C.I.A. – Studies in Intelligence -, deşi îl promovează intens, arată că în prezentarea unor documente din arhivele secrete americane, sovietice sau româneşti privind România socialistă, Larry Watts prezintă de fapt „interpretările“ sale „inedite“ privind conţinutul acestora, interpretări personale „bazate pe familiaritatea sa enciclopedică cu detaliile subtile ale istoriei României“ („Intelligence in Public Literature: Larry L. Watts volumes reviewed…“, în Studies in Intelligence, vol 58, No. 2, June 2014). Aşa a fost însă şi cu lista sa, total subiectivă şi arbitrară, cu şefi ai Securităţii care ar fi fost „spioni K.G.B.“. De foarte multe ori Larry Watts şi-a exprimat nişte opinii subiective personale ca fiind informaţii certe. Astfel a tras şi concluziile că unii militari sau securişti ar fi fost spioni sovietici bazându-se pe faptul că şi-ar fi făcut studiile la Moscova, dar asemenea argument i-ar fi putut fi aplicat şi lui Ceauşescu ca să fie descris drept „spion K.G.B.“. (Pe site-ul C.I.A. se află în prezent zeci de articole ale lui Larry Watts sau despre el – search Larry Watts pe www.cia.gov -, multe din ele fiind articolele sale din revista C.I.A. Studies in Intelligence).
Fiind, totuşi, un agent C.I.A. – chiar colonel C.I.A., de la un moment dat, conform afirmațiilor dlui prof. Corvin Lupu -, Larry Watts ajunge în România, din anii ’90 până în 2009, „consilier pentru reforma sectorului de securitate al Consiliul Suprem de Apărare a Țării“ (C.S.A.T., unde a susţinut să fie scoşi de la SRI toţî cei care au fost şi în Securitate), „consilier pentru Securitate Națională“ la Preşedinţia României, la Ministerul Apărării, la Serviciul de Informații Externe (S.I.E.) și la Inspectoratul General de Poliție.
Deşi el zice că „În 1989, Puterea a fost acaparată de vechii agenţi K.G.B.“, reţeaua lui Watts, cu Ioan Talpeş şi Vasile Secăreş („externistul“ lui Brucan care zice că a luat în 1990 acordul rezidenţei C.I.A. la Bucureşti pentru componenţa Comisiei Externe a C.F.S.N., cea condusă de Silviu Brucan), a ghidat România în poziţia în care a ajuns azi, încorporată în N.A.T.O., cu o economie înstrăinată şi împinsă pe buza unui război anti-românesc cu Rusia.
Bordul Guvernatorilor IREX este condus şi acum tot de un iudeo-jidov, de avocatul „deep state“ David Gross, în timp ce preşedintă e Kristin Lord, care a venit de la o altă organizaţie a „deep state“, Center for a New American Security (C.N.A.S.), condus mult timp de veninoasa iudeo-khazară de la Externele S.U.A., Victoria Nuland, C.N.A.S. fiind finanţată de sistem, respectiv de guvern, de Pentagon, de marii contractori cu armata S.U.A., precum Boeing, General Dynamics, Lockheed Martin, Northrop Grumman şi Raytheon, de companiile Facebook, Google şi Microsoft, ca şi de marile fundaţii ale sistemului, în frunte cu fundaţia familiei Soros, Open Society Foundations.
***
Grupul pentru Dialog Social (G.D.S.), înfiinţat la 31 decembrie 1989 „la Inter“, în Hotelul Intercontinental, dar aproape şi în dreptul baricadei din 21 decembrie, din stradă, şi intrat imediat sub tutela lui George Soros şi a reprezentantului agenturii maghiare, Ernö Rudas, dar şi cu deplina participare a disidenţilor din legătura lui Coen Stork şi a organizaţiei C.I.A.-iste din care făcea parte acesta, Helsinki Watch, al cărei agent era, a susţinut permanent „Zona“, cum îi zicea în paginile revistei sale „22“, a G.D.S., protestului din zona de la Inter şi Universitate, de la lozinca „zonă liberă de neo-comunism“, dar nu prin implicarea făţişă, ca organizaţie, ci din sfera mai eterată a moftului de pretinsă elită cultural-socială.
Năşirea G.D.S. şi de către Helsinki Watch, nu doar de Soros, este semnalată încă din primul număr al revistei lor, „22“, din ianuarie 1990 (aici), prin anunţul:
„Sâmbătă, 6 ianuarie 1990, a avut loc întâlnirea dintre reprezentanţii G.D.S. – Călin Anastasiu, Pavel Câmpeanu, Alin Teodorescu – şi delegaţia Federaţiei Internaţionale a Grupurilor Helsinki, compusă din prinţul Karel Schwarzenberg, Jeri Laber (director executiv), Jonathan Fanton (vicepreşedinte). A avut loc un schimb de vederi privind constituirea, funcţionarea şi structura organizaţiilor neguvernamentale…“ (a G.D.S., de fapt). Din delegaţia Helsinki Watch făcea parte şi Sandra Pralong, venită din S.U.A., care va deveni directoare pe România a fundaţiei lui George Soros, după Alin Teodorescu.
Pavel Câmpeanu a fost un iudeo-bolșevic marxist-leninist, având la naştere, în 29 februarie 1920, numele de Benjamin Katz. Fost ilegalist din 1935 şi amic al lui Silviu Brucan, Câmpeanu a intrat într-o dură disidenţă împotriva „stalinismului“ lui Ceauşescu, după ce fiul său a emigrat în anii ’80 în Israel şi apoi în S.U.A., stabilindu-se la New York şi, apoi, la Washington, fiind pus prin fiul emigrat în legătură cu „grupul din New York… de emigranţi români de naţionalitate evrei, care sunt în contact cu organele americane de informaţii“, cum raporta Securitatea.
Aşa se face că Pavel Câmpeanu (Beny Katz, pe „numele său evreiesc“) a devenit în 1989 unul din cei mai importanţi fondatori ai G.D.S., înpreună cu fiica sa, Vera Câmpeanu, aceasta figurând şi ca „primul director al fundaţiei SOROS la noi în România“, în paralel cu Alin Teodorescu, fondator şi membru şi al G.D.S., şi el, dar membră şi în conducerea Fundaţiei Accept, ca „militantă a drepturilor homosexualilor“, în acelaşi timp în care conducea şi programul de minorităţi la filiala „românească“ a Comitetului Helsinki, unde activau şi Sandra Pralong, Radu Filipescu (preşedintele G.D.S., un disident sincer şi cu principii, dar manevrat şi el) sau Renate Weber, mulţi din noii activişti fiind prinşi şi la filiala Soros şi la filiala Helsinki Watch, nou înfiinţată în România, mai cunoscută drept APADOR-CH („Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România-Comitetul Helsinki“).
Toţi interlocutorii dinspre partea română, cei din G.D.S., din ianuarie 1990, ai Helsinki Watch (prezentată la întâlnire ca „Federaţia Internaţională a Grupurilor Helsinki“ sau „International Helsinki Federation for Human Rights“, care era condusă atunci de activistul iudeo-sionist Gerald Nagler şi de prietena sa coetnică Jeri Laber), erau deja contactaţi din ultimii ai regimului comunist de către agenţi ai serviciilor secrete străine. Şi Călin Anastasiu, de exemplu, vechi şi bun prieten cu Pavel Câmpeanu-Katz şi cu Alin Teodorescu – toţi trei reprezentând G.D.S. la dialogul partenerial cu Helsinki Watch -, era, cum am văzut, conectat din 1988 la C.I.A.-ista IREX (International Research & Exchanges Board), prin cercetătoarea americană Gail Kligman, cea stipendiată de fundaţia Soros şi de alte asemenea organizaţii din S.U.A. sau de unele agenţii ale guvernului american.
Neîncrezătoare în el, Securitatea, deşi îi propusese colaborarea, l-ar fi oprit pe Călin Anastasiu, prin Serviciul Paşapoarte, să ajungă în S.U.A. cu o bursă IREX în iunie 1989, după ce, deja, aşteptase „vreo 11 luni“ permisiunea de a pleca acolo, la „stagii de documentare la Berkeley University“.
„În paranteză fie spus – avea să relateze mai târziu Călin Anastasiu pe blogul său -, am putut merge în S.U.A., cu bursa respectivă, abia după revoluție, în iunie 1990, pe un proiect de documentare refăcut. Prin februarie 1990, cei de la IREX aveau să facă o vizită în România și au solicitat o întâlnire la Grupul pentru Dialog Social, unde i-am primit împreună cu câțiva colegi“.
IREX a continuat colaborarea cu G.D.S. şi după ce Anastasiu a intrat în politică în 1992, devenind deputat din partea Partidului Alianța Civică, partid care a capitalizat protestele Pieţei Universităţii. Iar „proiectul“ său, realizat în S.U.A. în 1990, s-a denumit „Defying the Leviathan: Society Against the State“ („Sfidarea Leviatanului: societatea împotriva statului“), statul-monstru nefiind însă cel american, care ar excela la capitolul democraţie, ci, eventual, unul est-european, precum cel român. Când şi-a lansat în anul 1994 revista politică Polis, cu fonduri de la Fundaţia Soros, Călin Anastasiu şi-a compus redacţia din confraţi de agentură şi de misiune, precum Pavel Câmpeanu-Katz, Gail Kligman de la IREX, Alin Teodorescu (recrutat şi în fruntea filialei din România a fundaţiei Soros), Stelian Tănase (omul lui Coen Stork, la rândul lui reprezentant secret al Helsinki Watch), Vladimir Tismăneanu (Tisminețki, ca „evreu basarabean“ ori „evreu rus“) sau profesorul american Alfred Stepan, de la universitatea neo-marxistă Columbia ş.a.
*
În paginile revistei „22“, Helsinki Watch va susţine mişcarea de protest „anti-comunistă“ a Pieţei Universităţii. De aceea e verosimil că a făcut-o şi prin alte mijloace, în acelaşi an înfiinţându-şi şi filiala din România, APADOR-CH (care avea să o dea peste ani pe soroşista Monica Macovei drept ministru al Justiţiei).
Helsinki Watch avea şi un reprezentant permanent în Bucureşti, implicit în Piaţa Universităţii, de contact direct cu participanţii la mitingul maraton din aprilie-iunie 1990, conform raportului propriu „Human Rights Watch World Report 1990-Romania“:
„Helsinki Watch a fost prima organizație pentru drepturile omului care a vizitat România după revoluția din decembrie. O echipă Helsinki Watch / International Helsinki Federation (IHF) a sosit la București pe 3 ianuarie 1990, ziua în care aeroportul s-a redeschis. În același timp, un alt grup Helsinki Watch a intrat în România din Ungaria și a vizitat Timișoara înainte de a se alătura celorlalți la București… Din cauza turbulențelor neîncetate din România, Helsinki Watch a văzut nevoia de a avea un reprezentant staționat în România… Un cercetător Helsinki Watch a fost staționat la București timp de șase luni, din aprilie până în octombrie, observând și raportând situația politică volatilă și diversele încălcări ale drepturilor omului… Cercetătorul Helsinki Watch din România s-a aflat la București în timpul ciocnirilor violente din iunie și a putut să conducă imediat interviuri cu victimele ciocnirilor, vizitând spitale, sediul partidului și casele țiganilor de la periferia Bucureștiului și întâlniri cu presa independentă, lideri ai numeroaselor grupuri de opoziție și procurorul general al României… Helsinki Watch și-a subliniat preocupările legate de drepturile omului și a prezentat autorităţilor o serie de recomandări specifice, inclusiv o sugestie ca informațiile exacte cu privire la locul în care se află orice deținut să fie imediat disponibile familiei sale“.
*
Toţi cei de la G.D.S. care au susţinut categoric, în mod public, manifestaţia maraton de la Universitate făcuseră parte din grupul „disidenţilor“ lui Stork. Aceştia sunt Gabriel Andreescu (bun prieten cu Coen Stork, şi Andreescu a fost unul din fondatorii din 1990 ai Asociației pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki / APADOR-CH), Doina Cornea, Stelian Tănase şi Sorin Alexandrescu, („membrii marcanți ai Grupului pentru Dialog Social, care au sprijinit activitatea demarată de către participanții la Fenomenul Piața Universității“). Stelian Tănase nu era doar directorul revistei „22“ (a G.D.S.), ci s-a ocupat şi de partea financiar-materială a protestului maraton din Piaţa Universităţii, iar Gabriel Andreescu avea să treacă de la anti-securism la anti SRI-ism.
Este clar că C.F.S.N., devenit C.P.U.N., se erodase după ce l-au lichidat pe Nicolae Ceauşescu
Iliescu şi Brucan (disident-contact al lui Stork, dar şi al sovieticilor, înainte de 1990) erau cu Moscova sovietică, alţii, precum Doina Cornea, cu Occidentul. Aici e una dintre cheile protestului-maraton. Se declanşase şi lupta pe România dintre Vest şi Est. Iar lupta era şi între agenturi străine aliate în anii ’80 pe teritoriul românesc, dezbinate acum.
Un „Raport Rechizitoriu despre fratricidul din 13-15 iunie 1990“, coordonat de Sorin Ilieşiu pentru Asociaţia „21 Decembrie 1989“, menţionează că: „Pentru greviştii foamei s-a organizat un fel de tabără pe spaţiul verde din faţa Teatrului Naţional şi s-au cumpărat 26 de corturi şi pături, din care 20 de corturi cu bani de la Grupul pentru Dialog Social, implicat fiind în această activitate Stelian Tănase, redactor-şef al revistei 22, care i-a desemnat pe Borza Mihai – administrator al G.D.S. -, pe Hotnog Ion şi pe Ardelean Teodor să cumpere cu 15.000 de lei corturile sus-amintite, de la magazinul Unirea. Pentru manifestanţii din Piaţa Universităţii se aduceau alimente (conserve, zahăr, ciocolată, brânză topită), îmbrăcăminte, ţigări. Stelian Tănase şi Mihai Borza au decis la G.D.S. ca alimentele să fie date numai manifestanţilor care rămân peste noapte în Piaţa Universităţii (s-a stabilit o parolă pentru această activitate «Ion pentru Ion»)“.
Stelian Tănase este acela care şi anunţa în revista „22“, a G.D.S., în numărul 15, din 27 aprilie 1990, începerea manifestaţiei maraton, prin articolul „La închiderea ediţiei: Ultima Soluţie“, în care încheie expunerea de motive împotriva F.S.N. prin sloganul Pieţei: „Ultima Soluţie: Înc-o revoluţie!“, un îndemn la luptă, mai degrabă, decât la protest. În numărul următor, din 4 mai, Stelian Tănase cheamă categoric intelectualii la continuarea „revoluţiei“ din stradă, de la Piaţa Universităţii, căci spiritul acesteia „îl regăsim în întregime în aceste zile şi nopţi în Piaţa Universităţii. Ca intelectual, locul meu este acolo, printre oamenii care cred că mai au pentru ce să lupte“.
În acelaşi număr din revista „22“ (din 4 mai), eseistul Dan Oprescu, fondator G.D.S. (dar şi ex-turnător la Securitate), relata la pagina 8 cum l-a convocat Stelian Tănase, pe ton conspirativ, în 27 aprilie 1990, în centru, la Sala Dalles, pentru a-l aduce, apoi, prin altcineva, pe strada Batiştei nr. 24 (la sediul uneia din asociaţiile din Piaţa Universităţii), unde, „la faţa locului… Alţi doi membri ai G.D.S., Ana Şincai şi Stelian Tănase, sunt aşezaţi la o masă realmente rotundă împreună cu reprezentanţii asociaţiilor ai căror membri sînt manifestanţii din Piaţa Universităţii. Se discută posibilitatea unei platforme comune… După o luptă de cinci ore, platforma comună este gata; plecăm cu toţii la Universitate… Duc «convorbiri individuale, de la om la om» cu liderii manifestaţiilor de la Universitate; îmi reproşează că G.D.S. nu ia o poziţie mai tranşantă, că ar cam «scălda-o» etc.“… La pagina 10 sunt prezentate revendicările „comune“ asumate de către Asociaţia „21 Decembrie“ (condusă de sculptorul Alexandru Nancu); „Grupul Independent pentru Democraţie“ (studenţi apropiaţi de Liga Studenţilor“), „Forumul Antitotalitar Român“ (apropiat de Doina Cornea), Asociaţia „16-21 Decembrie“ şi „Alianţa Poporului“ (a „brunetului“ Dumitru Dincă).
*
Protestul şi deznodământul Pieţei Universităţii programat şi regizat?
Duşmani ai României, strecuraţi şi aflaţi probabil în spatele ambelor tabere, F.S.N.-ul şi Opoziţia, parcă ar fi calculat şi împins spre situaţia unui război civil, la care s-a ajuns în 13-15 iunie 1990, cea mai vinovată fiind însă puterea F.S.N.-istă.
Dar dacă la scrutinul de la 20 mai, „cripto-comunistul“ Ion Iliescu era totuşi dat ca ales oficial președinte al României, cu 85 la sută din voturi, iar partidele istorice şi cele de buzunar, nou apărute, erau înfrânte catastrofal în alegeri, cam după o lună şi câteva zile după începerea manifestaţiei-maraton, majoritatea formaţiunilor care au participat la aceasta în Piaţa Universităţii – respectiv Liga Studenţilor, Asociaţia 21 Decembrie, Grupul Independent pentru Democratie (G.I.D.), Asociaţia Studenţilor Arhitecţi -, între 24 şi 27 mai 1990, au anunţat, prudente, că se retrag din protest „pentru a nu pune în pericol viaţa greviştilor foamei“ care formaseră nucleul protestului.
Se afirma, în schimb, că se va mai apela săptămânal şi lunar la o formă de protest, „ca memento al revoluţiei din decembrie 1989 şi al Golaniei“ („neo-revoluţia“ din 1990).
„Manifestaţia s-ar fi stins de la sine dacă forţele de ordine şi cei care dădeau ordine nu ar fi comis un şir de abuzuri şi greşeli“, susţinea analistul Dan Pavel, „revoluţionar fără certificat“ apropiat de G.D.S. şi prieten de „revoluţie“ cu Stelian Tănase.
Liga Studenţilor nu a mai pus la dispoziţie instalaţia de sonorizare, iar celebrul Balcon s-a închis. În scurt timp numărul bucureştenilor care mai treceau pe acolo a început să scadă, căci bătălia se terminase la urne pentru cei mulţi. Rămăseseră în „Zona liberă de neo-comunism“ – sau în „Golania“ – mai mult greviştii foamei, care mai cereau doar ca autorităţile să aprobe înfiinţarea unei televiziuni independente, care avea să fie SOTI tv, finanţată din S.U.A. Protestatarii rămaşi mai erau susţinuţi – conform ziarului Dreptatea din 30 mai 1990, p. 4 – doar de formaţiunile Alianţa Poporului (Dincă), Asociaţia 16-21 Decembrie şi Forumul Antitotalitar Român (deşi şi Doina Cornea ceruse încetarea grevei şi protestului), care au anunţat că rămân „alături de greviştii foamei“.
Ioan Neamţiu (sau Ion Nemţiu, după unii, neidentificabil în prezent), un lider al grupului „16-21 Decembrie 1989“ (alături de Liviu Tăutu şi Stan Vasile) dădea un interviu în Dreptatea spunând că „Nu avem voie să trădăm“ ca G.I.D. sau „21 Decembrie“, „care nu au fost niciodată la unison cu noi“, zicea el, conchizând că „practic, noi, asociaţiile care am rămas, am fost şi cele care au iniţiat această demonstraţie“.
G.D.S., care nu era implicat asumat, ci doar un susţinător al protestelor, deşi reprezentanţii săi fuseseră foarte vocali împotriva puterii F.S.N. în balconul Universităţii, susţinea deopotrivă retragerea, dar nu cu toată convingerea şi nu toţi membrii G.D.S. erau „la unison“ cu această încetare a protestului, care ocupa şi carosabilul din centrul Bucureştiului.
*
Prin absurditatea deznodământului violent şi a consecinţelor sale (prăbuşirea imaginii României şi izolarea ei) se poate presupune şi că cineva din umbră a vrut un război inter-românesc şi avea şi actanţi în ambele tabere. Olanda, de exemplu, al cărei ambasador a fost din 1988 până în 1993 Coen Stork, s-a dovedit în timp că nu este deloc un prieten al României (opunându-se, de exemplu, admiterii României în „Spațiul Schengen“, respectiv liberei circulaţii în Europa pentru români), iar Stork s-a situat în toate culisele „revoluţiilor“ din 1989 şi 1990 din România. Dacă România, de exemplu, nu era mereu împinsă sau ajutată să se auto-saboteze, era posibil ca, din 1989 până azi, portul Constanţa să fi concurat la nivel european portul olandez Rotterdam (unul din cele mai mari din Europa, poate cel mai important), şi sute de miliarde de dolari ar fi tranzitat astfel prin România şi nu prin Olanda, aducând venituri României. Dar aşa, înainte de războiul din Ucraina (care a mai mărit tranzitul prin Constanţa) portul Rotterdam avea un trafic de circa 15 milioane de containere (TEU), în timp ce Constanța de doar 0,6 milioane. Ambiţiile „megalomane“ ale lui Ceauşescu îl făceau şi din acest punct de vedere periculos pentru occidentali.
*
Dar cum după alegerile din 20 mai „autorităţile au încetat să mai tolereze fenomenul Piaţa Universităţii“ (cum a consemnat textual presa), în 13 iunie s-a ordonat „degajarea zonei“ în modul cel mai brutal şi violent. Se cunosc violenţele, atrocităţile şi crimele care au ţinut 3 zile, cauzate mai ales de folosirea minerilor de către Putere.
Un „Raport asupra evenimentelor din 13-15 iunie 1990“, întocmit Grupul pentru Dialog Social (G.D.S.) şi de „Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România-Comitetul Helsinki“ (APADOR, filiala din România, înființată în 1990, a Helsinki Watch, în conducerea căreia se afla şi îndrumătorul protestelor, Coen Stork) susţine că „Mineriada din iunie 1990 a fost o «operaţiune premeditată, organizată şi dirijată la scara naţională, bine orientată pe teren, şi implicând în consecinţă răspunderea totală a autorităţilor la cel mai înalt nivel». Deşi organizatorii direcţi ai violentelor au fost liderii Puterii (Ion Iliescu, F.S.N., Guvernul), raportul pretinde că „acţiunea teroristă“ din 14-15 iunie „a fost premeditată şi organizată la cel mai înalt nivel, cu participarea esenţială a Securităţii“ (ţapul ispăşitor şi calul de bătaie permanent al lui Stork, obsedat de Securitate) sau de către „minero-securişti“.
Dar dacă din planul mai mare (conceput încă din ianuarie, după cum spun unii dintre protagonişti, precum Nica Leon) a făcut parte de la început şi atribuirea la final a rolului de „vinovat“ fantomaticei „Securităţi“, în cel mai clasic mod de acoperire a urmelor a adevăraţilor făptuitori prin aranjarea de „probe“ care să incrimineze pe alţii? Căci unul dintre regizorii acelor zile a fost Silviu Brucan / Saul Brukner, care ura şi el de moarte „Securitatea“, urând de fapt contraspionajul românesc, ca şi Coen Stork, alt regizor al destinului României anilor ’80-’90.
Căci, senzaţional, chiar o declaraţie a lui Nica Leon, unul dintre declanşatorii protestelor, din 22 aprilie 1990, susţinea că totul a fost de la început un plan şi o regie promovate în tabăra F.S.N.-Iliescu de către Silviu Brucan. Iată ce zicea Nica Leon în acest sens: „Ideea declanșării Pieței Universități s-a născut în februarie 1990, în sediul Guvernului. Lucrurile astea eu le-am scris în declarația dată la Parchet acum mulți ani. Nu s-a făcut nimic, nimeni nu a vrut să cerceteze. Nu a fost nimic întâmplător, totul a fost premeditat cu mult timp înainte și totul a fost pregătit până în ultima secundă. În ianuarie-februarie 1990 (…) m-am aflat, la un moment dat, într-o încăpere în care nu trebuia să fiu și niște oameni din F.S.N. stabileau cum ar trebui să se procedeze pentru a fi băgată din nou groaza în sufletele românilor, pentru a ajunge din nou la puterea absolută. Cel care a transmis această idee lui Iliescu a fost Brucan“ („Nica Leon: Zarva creată în jurul dosarului Mineriadei este artificială. Evenimentele din Piața Universității au fost premeditate (VIDEO)“ în 22 octombrie 2015, pe website-ul B1Tv).
*
În timpul nebuniei din 13-15 iunie 1990, Coen Stork umbla peste tot
În ziua declanşării ostilităţilor de către Putere (de F.S.N.) asupra ultimilor manifestanţi protestatari de la Piaţa Universităţii, 13 iunie 1990, Stork era văzut peste tot cu celebra lui bicicletă. La spargerea uşilor de la Televiziune „de către un grup diversionist“, ca vina să fie atribuită apoi manifestanţilor, protestatarul Romulus Rusan spunea că „printre cei care au asistat sideraţi la această scenă, l-am zărit şi pe ambasadorul Olandei, Coen Stork, ţinînd de ghidon o bicicletă, cu pantalonii prinși cu o clemă, cum se purta pe vremuri. Se mişca printre oameni și spunea: «Nu vi se pare că se produce o încălcare a regulilor statului de drept?»“ („Continuarea activităţii publice a Alianţei…“ , interviu al lui Rusan publicat în Observator Cultural în 2017).
A fost văzut – şi a relatat şi el aceasta – despre cum s-a dus şi la redacţia ziarului România Lliberă, ca să asigure apariţia ziarului care susţinea Opoziţia, finanţat din S.U.A. dar suspendat în acele zile. „A doua zi – pe 14 iunie, relata Stork – m-am dus cu mașina oficială la Casa Presei, unde era adunată toată presa din București. Am coborât din mașină, am intrat, am urcat pe scări și am găsit o sală unde erau mai mulți jurnaliști, într-o ședință. Am bătut la ușă, am intrat și am spus: Sunt ambasadorul olandez, am venit să mă plâng că nu mi-am primit ziarul astăzi! Cred că ar trebui să munciți, să umpleți odată ziarul și să citească lumea!“ („Ambasadorul care i-a ajutat pe disidenţi…“, interviu al lui Stork pe pressone.ro, din 7 mai 2017).
De fapt, presa de opoziţie din România era sprijinită (şi dirijată) la începutul anilor ’90 de guvernul american, de George Soros şi de Coen Stork.
Soroşista Alina Mungiu-Pippidi îşi aducea aminte într-un articol că „Nu avea Revoluţia o lună încă şi am primit, la Opinia Studenţească, ziarul nostru revoluţionar ieşean, scos în tipografia comunistă din care Flacăra Iaşului fugise, pe hîrtia lor şi cu munca voluntara a tipografilor, primele noastre maşini de scris. Le datoram lui Coen Stork, ambasadorul Olandei, protectorul disidenţilor noştri în anii optzeci“ (art. „Cât le datorăm olandezilor“).
Alt ieşean lipit de cele două fundaţii ctitorite de Soros în România, fundaţia Soros şi G.D.S.-ul, Liviu Antonesei, relata pe blogul său (în 26 februarie 2020) că Soros, pe fondul crizei de hârtie din România de după 1989, a adus hârtie din străinătate de vreun milion de dolari, iar el, Antonesei, a fost, până în 1992, membru în „board-ul pentru distribuirea hîrtiei“ al „Fundaţiei Soros pentru o Societate Deschisă din România“. Hârtia aceasta era dirijată exclusiv către presa care se supunea direcţiei politice indicate sau agreate de Soros. Dar fundaţia Soros a distribuit şi fonduri băneşti prin acelaşi personaj.
Iar principala publicaţie finanţată de americani era România Liberă. Nu trecuse o săptămână de la „mineriada“ din Bucureşti din 14-15 iunie, soldată cu morţi şi răniţi, când, în 20 iunie 1990, disidenţii Doina Cornea şi Petre Mihai Băcanu, directorul României libere, se aflau la Washington, la invitaţia National Endowment for Democracy (N.E.D.). În pledoaria lor, atât Doina Cornea, cât şi Petre Mihai Băcanu, mulţumeau N.E.D. pentru „sprijinul de până atunci“, cerând ajutoare în continuare.
Dar N.E.D. este doar una din entităţile implicate financiar din plin în politica din 1990 a României. În afară de Helsinki Watch, de National Endowment for Democracy şi de Fundaţia Soros Pentru o Societate Deschisă, au mai acţionat în 1990 de partea protestului din Piaţa Universităţii şi National Democratic Institute şi Freedom House S.U.A., German Marshall Fund-S.U.A. (fond american), U.S.A.I.D (United States Agency for International Development, sub-agenţie a C.I.A.) şi Freedom House (ong din S.U.A. cu conducere iudaică), toate cu fonduri de la bugetul de stat al S.U.A. (pe larg în capitolul „Super Ong-urile străine au venit dirijate politic din S.U.A.“ din lucrarea („«Societatea Civilă» de sub ONG–urile Internaţionale – Organizaţii şi servicii secrete din umbră“).
În raportul National Endowment for Democracy privind cheltuielile sale din anul 1990, legat de diverse evenimente, apar şi cheltuieli legate de „primele alegeri post-comuniste prezidenţiale şi parlamentare, din România“ din mai 1990. În acelaşi raport se arată şi cum National Endowment for Democracy a susţinut financiar proiectele „Group for Social Dialog“ (G.D.S.), în timp ce Freedom House a donat o tipografie către ziarul România Liberă. National Endowment for Democracy (NED) este o „fundaţie privată, nonprofit“, finanţată de Congresul American pentru a promova democraţia în lume. Scopul înfiinţării acestei fundaţii în 1983 a fost acela de a nu mai expune anumite activităţi ale C.I.A.
National Democratic Institute (N.D.I.) este şi el tot un fel de „Ong politic liberal“, care a fost de la început finanţat şi dirijat de către statul american prin alt „Ong“ creat de Congresul S.U.A. (care, reprezentând o putere a statului, este departe de a se putea numi „societate civilă“). El este mai opac decât N.E.D., motiv pentru care a fost preferat în unele operaţiuni mai discrete. În 1990 a acţionat şi el intens în România, fiind cel care, din umbră, a creat virulentul Ong, de la un moment dat, Pro Democraţia, condus de Cristian Pîrvulescu, în prezent decan la Facultatea de Ştiinţe Politice din Ș.N.S.P.A., adică un stâlp al sistemului, ceea ce arată că pionii din pionieratul colonizării vestice ne conduc azi.
După 13-15 iunie 1990, Coen Stork a acţionat pentru un restart al opoziţiei politice, neo-revoluţionarii fiind instruiţi „human watch“ în Vest
Ziarul România Liberă şi Coen Stork, ca şi o parte din G.D.S.-iştii de la revista „22“, susţinuseră, deşi nu foarte făţiş public, continuarea manifestaţiei care bloca centrul capitalei, atunci când organizaţiile mai conştiente au decis suspendarea ei pe 27 mai 1990.
„Mineriada“ din 14-15 iunie 1990 a aruncat „o gravă anatemă“ internaţională asupra României și a provocat stagnarea țării, a blocat tot valul de simpatie mondială generat de momentul 22 decembrie 1989, luându-se chiar măsurile de izolare şi de sancţionare economică a României, ca pe vremea lui Ceauşescu, Occidentul fiind nemulţumit şi de faptul că Iliescu a reasociat rapid România, politic, Uniunii Sovietice.
Marian Munteanu – principalul promotor al non-violenței ca atitudine civică în România postdecembristă, îndeosebi prin participarea studenților la mitingurile din Piața Universității, cărora le-a imprimat un caracter non-violent – a fost arestat de F.S.N. în zorii zilei de 13 iunie 1990, eliberat după-amiază și apoi sechestrat și bătut cu brutalitate în dimineața de 14 iunie 1990 în sediul Universității. A fost transportat în stare foarte gravă la spital, dar după numai 4 zile a fost din nou arestat abuziv și deținut politic la penitenciarul Jilava. Cel puţin opt persoane şi-au pierdut viaţa în haosul violenţelor acelor 3 zile, iar peste 1.600 de oameni au fost răniţi sau reţinuţi abuziv. S-a vorbit şi de cifre mai mari.
Între arestaţi erau şi liderii cei mai vocali ai „Pieţei“, precum Dumitru Dincă, Teodor Mărieş şi Nica Leon, iar unii au fost trimişi în judecată pentru că ar fi participat la atacarea instituţiilor statului în 13 iunie 1990, căci după ce în dimineaţa zilei de 13 trupele Poliţiei au intervenit violent asupra manifestanţiilor (a „greviştilor foamei“ din corturi şi a însoţitorilor lor), „după amiaza sediul Poliţiei, Ministerului de Interne şi S.R.I. sunt atacate de manifestanţi furioşi“. Spre seară şi „sediul televiziunii este atacat, emisia este întreruptă pentru câteva minute“, totul fiind pus în sarcina liderilor şi protestatarilor de la Piaţa Universităţii, deşi s-au acuzat şi diversiuni.
Procuratura pretindea că arestaţii preventiv în 16 iunie, Marian Munteanu, D-tru Dincă, Nica Leon şi alţii, sunt inculpaţi pentru „delicte de instigare, violenţă şi anarhie“, căci ar fi „participat direct la acţiunile de distrugere la TVR şi M.A.I.“, ceea ce, cel puţin în cazul lui Marian Munteanu, era o aberaţie totală, acesta fiind în imposibilitatea fizică de a săvârşi ceva după bătaia cruntă primită în ziua de 13.
Însă apăruseră şi martori care să-i acuze, mai ales pe Nica Leon, aşa că au fost trimişi în judecată, dar, şi cu ajutorul ambasadelor, au scăpat în august.
Unul dintre cei cu care Coen Stork a fost în contact pentru salvarea celor inculpaţi era „revoluţionarul“ Dan-Cristian Ionescu, prieten al lui Nica Leon, cum a relatat acesta, Ionescu, în Memoriile sale:
„Eu consider că cel mai important discurs din Piață l-am ținut eu pe 29 aprilie 1990 cînd am anunțat înființarea Alianței Nationale pentru Proclamația de la Timișoara…
Oameni din Piață, arestați abuziv și care nu mă cunoșteau, au fost bătuți ca să declare că Leon și cu mine am venit în seara de 12 iunie și i-am organizat în trupe de comando [pe când era procuror, D.C. Ionescu chiar a fost detaşat timp de un an să antreneze trupe străine pe teritoriul Românei, cum arată tot el în memoriile sale – n.n.] care a doua zi să atace instituțiile de stat. Pe Leon l-au arestat, pe mine nu au reușit. M-am zbătut peste o lună și jumătate să-i dovedesc nevinovăția lui Leon. Am identificat pe cei care știau ce a făcut Leon în acele momente și le-am luat declarații extrajudiciare, le-am multiplicat – setul cu originale pentru dosar, celelalte duse la ambasadele S.U.A., Marea Britanie (duse de soția lui) și Olanda (unde am avut singurul moment de relaxare al acelor zile, bînd cu plăcere un whisky de calitate cu răposatul ambasador Coen F. Stork), am aranjat cu prietenul Adrian Vasiliu să îl apere pe Leon (eu, fiind implicat în dosar, nu puteam să fiu avocatul lui, ci doar martor). În luna august Leon a fost eliberat…
A doua zi eu am plecat în Scandinavia, eram invitat la prima conferință asupra drepturilor omului în Europa Centrală și de Est (în Norvegia), dar și blindat cu o împuternicire din partea partidului pentru a discuta cu partidele din Suedia (dublată de împuterniciri verbale din partea lui Corneliu Coposu-P.N.Ț.-C.D., Sergiu Cunescu-P.S.D., Nica Leon-P.L.-D. și Nicu Stăncescu-P.U.D.)…“.
„La începutul verii lui 1990 – zice Ionescu în altă parte din Memoriile sale despre această plecare de după întâlnirea cu Coen Stork – primesc o invitaţie nominală din partea organizatorilor norvegieni ai Primei conferinţe asupra drepturilor omului în Europa Centrală şi de Est în epoca perestroikăi (lung titlu!) de la Sundvolden. Românii nici acum nu ştiu de mine şi de lupta mea pentru drepturile omului, dar norvegienii auziseră!“
Din păcate, conferinţa la care s-ar fi dus în vara lui 1990 Dan Cristian Ionescu nu este azi identificabilă în istoria „human rights“ a Norvegiei.
Pleacă pe 11 august 1990, după cum zice, şi stă 3 zile în Danemarca, înainte de a ajunge la Oslo şi apoi la Sundvolden, la 40 km de Oslo, pe malul unui lac, unde constată că „principalii avocați apărători ai drepturilor“ din Uniunea Sovietică sunt nişte iudei: Joseph Brontz, Michail Golfstein, Felix Heyfetz, Meyer Shulrufer… „M-am împrietenit cu ocazia aceasta cu Gerald Nagler (evreu austriac-suedez, secretarul general al Federației Helsinki), cu care am reluat legătura la Stockolm… Am uitat să vă spun că la Sundvolden, delegația română s-a dublat – ne-am întîlnit și cu prietenii desemnați de ministerul justiției [adică de către ministrul filo-israelian şi iudeu Victor Babiuc, zis şi Mossadiuc – n.n.]. Iar eu am reușit să schimb biletul de întors pentru Copenhaga cu unul de Stockholm… Cînd am plecat din țară, erau în curs pretinse discuții asupra creerii în scurt timp a unei opoziții unite. Am plecat avînd o delegație scrisă din partea partidului meu (Partidul Socialist Liberal) pentru a contacta partidele politice din Suedia… Leon îmi împrumutase și o insignă de piept cu tricolorul, pe care în partea de jos, într-un mod foarte meseriaș, cineva atașase cuvîntul «golan» (termenul folosit de Iliescu la adresa noastră) încît credeai că așa a fost confecționată. Am purtat această insignă în permanență“ (Dan Cristian Ionescu, „O viaţă pentru… mai multe idei sau este foarte greu, zeci de ani, să fii şi erou, dar şi nebun, sau invers“ – titlul volumlui II de memorii, aferent anilor 1990-2002).
*
Relaţia strânsă a emisarului opoziţiei de la Bucureşti cu activiştii „human watch“ e reflectată şi de faptul că nu doar cu Nagler, pe atunci secretar general al Federației Helsinki, a legat o prietenie personală, ci şi cu „Tor Bohler, președintele Comitetului pentru drepturile omului al baroului norvegian, cu care m-am reîntîlnit în vara următoare la o altă conferință, la Praga și cu Gro Hillestad Thune, membră a Comisei europene pentru drepturile omului, cu care m-am reîntîlnit în dec. 1990 la restaurantul Hotelului Prezident, cînd mi-a adus o cămașă de blue-jeans și un portofel din piele cu monogramă aurie, pe care le am și acum“ (D.C. Ionescu, op. cit.).
Helsinki Watch, C.I.A., Elie Wiesel şi Soros pierduţi în fundal
În Suedia, Dan C. Ionescu a discutat mai mult cu Partidul Social Democrat, „cel mai longeviv partid de guvernămînt din Suedia“ (probabil SV, „Sosialistisk VenstreParti“, în română „Partidul Socialist Stânga“), şi cu liberalii suedezi, care se numesc, paradoxal, tot „Stânga“ (Venstre). Nouă zile a stat în Stockholm, unde, cum a zis, s-a regăsit cu activistul iudeu pentru „drepturile omului“ Gerald Nagler, colegul lui Stork de la Helsinki Watch, şi, tot la aceeaşi organizaţie dirijată de C.I.A. şi Soros, coleg al lui Jeri Laber, iudeo-jidoavca director executiv al Helsinki Watch/Rights Watch din 1978 până în 1995, care venise din ianuarie 1990 în România împreună cu Sandra Pralong („evreică“ după tată) la înfiinţarea Grupului pentru Dialog Social (G.D.S.), când apăruse şi George Soros în persoană, sponsorul Helsinki Watch şi, de atunci, şi al G.D.S.
În descrierea făcută lui Jeri Laber de Harriman Institute de la universitatea neo-marxistă Columnia, din S.U.A., se arată că aceasta este „fondatoare a Human Rights Watch (fostă Helsinki Watch)“, ca şi Gerald Nagler, şi cum umbla ea în misiuni prin Europa împreună cu Nagler, împotriva regimurilor statelor est-europene, în anii ’80.
În Norvegia, la Oslo, cât timp revoluţionarul român C.D. Ionescu a stat aproape o lună de zile în vara lui 1990, s-a desfăşurat „conferinţa internaţională“ a tătucului „industriei holocaustului“, zisă „The Anatomy of Hate“, organizată The Elie Wiesel Foundation for Humanity în august 1990, de la care nu puteau lipsi nici mulţi dintre noii săi amici activişti de „human rights“, precum Gerald Nagler.
Această conferinţă, care avea şi titlul de „Rezolvarea Conflictului prin Dialog şi Democraţie“ (The Anatomy of Hate. Resolving Conflict through Dialogue and Democracy), la care Elie Wiesel i-a adus şi pe Jimmy Carter și Francois Mitterrand sau pe Vaclav Havel ori Nelson Mandela, era prima scoatere în lume, în afara S.U.A. şi a Israelului, a „industriei Holocaustului“, de către Wiesel, şi implica şi combaterea „anti-semitismului“, una din misiunile amicului Gerald Nagler.
Anterioara conferinţă a lui Wiesel se desfăşurase la Haifa, în Israel, în 2-5 iunie 1990, numindu-se „Conferinţa Internaţională a Educaţiei Împotriva Urii“ (International Conference on Education Against Hate), iar următoarea s-a desfăşurat în 1991 la Moscova reformatorului Gorbaciov, pe care activiştii iudeo-human rights îl îndrumau spre prăbuşirea Uniunii Sovietice.
La conferinţele „Anatomia Urii“ (The Anatomy of Hate), Wiesel promova „memoria Holocaustului“ prin invocarea lagărului de la Auschwitz, unde ar fi fost deţinut, dar la întrunire a fost combătut şi „antisemitismul“, în care ar fi fost expert Nagler, amicul revoluţionarului Dan Cristian Ionescu, trimisul opoziţiei anti-F.S.N. în nordul Europei.
Intrarea lui Nagler în „activismul pentru drepturi“ a început la solicitarea din 1977 a rabinului Morton Narrowe, agent al sionismului global născut în S.U.A. şi format ca atare la Yeshiva University din New York şi Jewish Theological Seminary of America, dar ajuns lider al comunității iudaice din Stockholm, care i-a cerut prietenului său să-i obţină o viză de călătorie pentru a ajunge la iudeo-jidovii „refuznici“ din Uniunea Sovietică, care doresc să ajungă în Occident sau în Israel. Hans Gerald Nagler s-a născut pe 10 decembrie 1929, la Viena, ca „fiu al unui negustor iudeu care și-a mutat familia la Stockholm în 1931, pe fondul antisemitismului în creștere în anii interbelici“. Familia lui ar fi activat în Suedia pentru cauza „salvării iudeilor“ şi înainte şi după 1945.
Narrowe credea că Nagler era perfect pentru o călătorie clandestină de informare și de a realiza noi canale de comunicare secretă cu „comunitatea evreiască din Moscova“, căci nu avea încă un trecut în politica internațională sau în campanii pentru „drepturile omului“ și aparent lucra pentru compania de echipamente optice a familiei sale, rabinul pariind că „Nagler nu va atrage prea mult atenția din partea KGB-ului și a altor paznici sovietici“.
Într-adevăr, în timpul deplasărilor în Uniunea Sovietică, Nagler a reușit să evite orice contact major cu autoritățile în timp ce se întâlnea cu activiștii dizidenţi iudei sau cu celebru„pacifist“pro-israelian Andrei Saharov și cu soția sa,Yelena Bonner,iudeo-activistă şi ea de „human rights“, după ce a fost cescută într-o familie de nomenclaturişti comunişti sovietici şi cominternişti în anii 1923-1937.
Nagler a şi rămas printre cele mai apropiate contacte din Occident ale lui Saharov, savantul sovietic care, din 1967, concomitent cu „Războiul de Şase Zile“, a sprijinit de la bun început Israelul în conflictul arabo-israelian şi a fost în Uniunea Sovietică prietenul iudeilor refuznici pe care i-a susţinut să facă aliyah (să emigreze) în statul iudeu.
După 5 ani de clandestinitate, în 1982 Nagler a părăsit lumea afacerilor pentru a înființa Comitetul Suedez Helsinki, înhămându-se în prospera misiune, fiind intens finanţată din S.U.A., împreună cu soția sa, Monica Nagler Wittgenstein, „jurnalist suedez și autoritate în literatura germană“, care provenea dintr-o familie de celebrii filozofi si scriitori iudei germanici, membră şi preşedinte a clubului PEN din Suedia, clubul scriitorilor PEN International fiind „recreat“ în 1990 şi în România de către poeta Ana Blandiana şi afiliat prin componenţa sa G.D.S.-ului, la botezul căruia a participat şi Soros.
„Desigur, joacă un rol important că eu sunt iudeu“, avea să spună Gerald Nagler în 2002, referitor la intrarea sa din 1982 între activiștii pentru drepturile omului angajaţi de partea S.U.A.-C.I.A. în executarea Actului Final de la Helsinki din 1975 dintre Statele Unite, Uniunea Sovietică şi alte câteva zeci de state, „pentru că – mai explica Nagler – dacă ceva nu merge bine undeva, iudeii vor fi probabil primii care plătesc prețul“, ceea ce e un fel de a pretinde pentru iudei dreptul de a fi gardienii „moralităţii mondiale“ şi de a şi stabili liniile acestei „moralităţi“ de către ei.
Aşa că, în anii ’80, Nagler a construit legături cu mișcarea Solidaritatea a lui Lech Walesa din Polonia și cu dizidentul Václav Havel și mișcarea „Carta 77“ (Charter 77) de la Praga, care critica şi ataca „regimul comunist al Cehoslovaciei“ de atunci pentru încălcarea drepturilor politice, civile, economice și culturale ale cetăţenilor. Conform documentelor „Carter Presidential Library“, administraţia S.U.A. şi C.I.A. urmăreau aceste disidenţe, încurajându-le sau chiar recrutând dizidenţii, astfel că Havel ajunge ultimul președinte al Cehoslovaciei (1990-1992) și apoi primul președinte al Republicii Cehe (1993-2003), iar Walesa ajunge preşedintele Poloniei post-comuniste, din 1990 până în 1995.
Pentru mai mult de patru decenii, Nagler a tot activat, de la întreţinerea grupurilor de luptă de „opoziție anticomunistă“ în timpul erei Cortinei de Fier „până la combaterea antisemitismului pe fondul creșterii forțelor politice nativiste și de extremă dreapta în ultimii ani“ (conform „Gerald Nagler, leading human rights activist since Cold War“, în The Washington Post din 6 august 2022).
În timpul războaielor balcanice din anii ’90, când Iugoslavia a fost desființată, ca stat, printr-un crunt război de către S.U.A. & N.A.T.O. – aviatorii americani scriseseră „Paște fericit!“ pe bombele aruncate, ca dovadă a satanismului lor -, Nagler „a lucrat pentru a ajuta grupurile societății civile și mass media independente ale diviziunilor etnice și religioase, inclusiv la radioul B92 din Belgrad, care a contestat propaganda răspândită de liderul iugoslav Slobodan Milosevic“, adică, cu adevărat, a lucrat pentru C.I.A. şi George Soros.
Istoria postului radio B92 relevă adevărata sforărie din spatele activismului lui Nagler. Postul de radio, având ca ţintă tineretul, a fost creat în mai 1989 la Belgrad, cu sprijinul financiar al Open Society Foundations (a magnatului iudeu George Soros) şi al U.S.A.I.D., agenţia guvernamentală americană infiltrată cu agenţi C.I.A., dar şi de la Swedish Helsinki Committee. Menirea postului a fost să susţină revoluţiile de tineret marca Soros-C.I.A., care să ducă la destrămarea Iugoslaviei şi la subminarea sârbilor. Emisiunile propagandistice ale postului de radio erau preluate şi retransmise şi de B.B.C. World Service.
Dar, din 1984 până în 1992, Nagler a condus ca secretar general și Federația Internațională Helsinki pentru Drepturile Omului (International Helsinki Federation for Human Rights), „organizația umbrelă a peste 40 de grupuri pentru drepturile omului din întreaga lume“, fiind deci superiorul lui Coen Stork, care acţiona la Bucureşti.
Apoi, între 1992 și 2004, Gerald Nagler a fost președintele acelui Comitet Helsinki suedez (Swedish Helsinki Committee), fondat de el în 1982, şi care a acţionat în Iugoslavia alături de fundaţia lui George Soros şi de C.I.A., precum la B92, în anii ’90 acest Comitet Helsinki suedez adaptându-şi treptat metodele de lucru odată cu dizolvarea Iugoslaviei, la care a contribuit, și cu războaiele ulterioare generate de aceasta, organizația începând o activitate la scară largă în Balcanii de Vest.
***
Şi un „agent soroşist“ precum Liviu Antonesei, care a fost recrutat personal de către George Soros în ianuarie 1990, la Bucureşti, împreună cu alţi amatori de ong-istică de „civil rights“ generată de Fundaţia Soros şi de Helsinki Watch a lui Stork, era un participant la asemenea evenimente în vestul Europei în 1990. Astfel, la o asemenea întrunire, Antonesei s-a împrietenit în Germania cu duşmanul înfocat al naţionalismului românesc William Totok, mai târziu, din 2003, membru al „Comisiei Wiesel“, echipă preponderent iudaică numită la presiuni politice străine de către preşedinţia României, care ar fi stabilit „vinovăţia românilor faţă de evrei“ printr-un pretins „Raport Final“ care să justifice plăţile de daune şi de „pensii de Holocaust“ din partea statului român, indemnizaţii deja legiferate prin Ordonanţa Guvernamentală nr. 105 din 30 august 1999 (O.G. 105/1999), dată de premierul Radu Vasile pentru orice persoană care „a fost persecutată sau deportată de către regimul instaurat în România cu începere de la data de 14 septembrie 1940 până la data de 23 august 1944 din motive etnice şi rasiale“, adică tuturor iudeo-jidovilor „evrei“, conform Raportului.
„Am multe amintiri cu Willy [Totok], de la Copenhaga – zicea Antonesei despre Totok într-o postare din 2023 -, unde ne-am cunoscut la o întîlnire post-Helsinki: de la Berlin unde m-a găzduit la întoarcerea de la Copenhaga și de unde am plecat pe neașteptate pentru că începuse mineriada din iunie 1990; de la Storckow am See, doi ani mai tîrziu, unde m-a invitat la o dezbatere despre România ieșită, sau ieșind!, din comunism; de la București…“.
Conexiunile între aceşti români şi mentorii lor din Vest sunt foarte vaste. Liviu Antonesei a beneficiat şi de burse Soros în anii ’90 şi apoi a distribuit fondurile Fundaţiei Soros pentru presa de opoziţie din România (bunăoară „pentru hârtie“ de ziare, când aceasta era încă total controlată de stat, până în 1993, prin Ministerul Culturii).
Antonesei este şi membru de bază al PEN-Clubului român, de când a fost reînfiinţat acesta în 1990 de o parte din intelectualii din componenţa Grupului pentru Dialog Social (G.D.S.-ul susţinut de la început de George Soros şi de Helsinki Watch, ca şi de IREX) şi de poeta Ana Blandiana, fondatoare în noiembrie 1990 a ong-ului Alianța Civică (nu partidul cu acelaşi nume, înfiinţat în 1991), care să continue spiritul protestelor „Golaniei“ din Piaţa Universităţii. La scurt timp, însă, de la înfiinţarea Alianței Civice, Marian Munteanu, președintele Ligii Studenților din Universitatea București, care a fost spiritul lucid şi pozitiv al protestelor din Piaţă, şi prim preşedinte al acestei Alianţe Civice, fiind în dezacord cu majoritatea membrilor consiliului de conducere, căci era dominat de G.D.S., a demisionat din funcţia de şef al Alianţei.
În acelaşi timp, cum am văzut, preşedintă a clubului PEN din Suedia era soţia unuia dintre diriguitorii „neo-revoluţionarilor“, de 1990, ai lui Coen Stork, era adică soţia lui Gerald Nagle, secretarul general iudeu al Federației Helsinki Watch (Active Watch), prietenul mai mare în activism al lui Dan Cristian Ionescu, la rândul lui agitator politic de opoziţie şi de insurgenţă al mişcării Pieţei Universităţii, alături de prietenul Nica Leon.
Cu contracte şi bani „de la N.A.T.O.“?
Pentru partiduleţele ambasadelor occidentale din Grupul Democrat de Centru sau „Democratic Group of the Centre“, cum era prezentat în afară, nu a reuşit în 1990 unirea opoziţiei anti-F.S.N.-iste, cu tot concursul unor hiper-ong-uri occidentale.
Pierduseră catastrofal alegerile din 20 mai 1990 şi, apoi, unii dintre membri au fost acuzaţi de violenţele care au vizat atacarea instituţiilor de stat în 13 iunie 1990. E cazul lui Nica Leon, mai ales, care a fost şi arestat, în timp ce şi avocatul Dan Cristian Ionescu era căutat de autorităţi, după cum avea să relateze acesta. Făcuseră parte din micile partide care au declanşat protestul din 22 aprilie 1990, care a sfârşit în foc şi sânge la 13 iunie, deşi era mai înţelept ca manifestaţia maraton să fie oprită după alegerile din 20 mai, iar lupta politică să fie continuată sub alte forme, cum chiar propusese Marian Munteanu.
Dar frustrările celor care candidaseră în alegeri erau uriaşe ca să accepte înfrângerea de la 20 mai 1990. Aşa că nu au susţinut retragerea manifestaţiei de pe carosabilul Pieţei Universităţii, care bloca inutil deja centrul Bucureştiului.
Grupul Democrat de Centru (G.D.C.) a avut la nivel naţional un scor de sub 0,5 la sută, reuşind să plaseze doar doi parlamentari (pe Serghei Mesaroş la Bucureşti, care avea în mod bizar legături cu Moscova, unde s-a şi născut, şi pe Petrişor Morar la Timiş), şi nu i-ar fi plasat nici pe aceia dacă ar fi existat un prag electoral de acces ca după aceea, după 1990, până în prezent.
N-au intrat în Parlament nici unul dintre activiștii importanţi din Bucureşti ai grupării:
„G.D.C. al nostru (mai corect, noastră) – avea să relateze Dan Cristian Ionescu mai târziu – a obținut două locuri de deputat. Cînd veneau în Piața Universității, Nicolae Cerveni (locul 1 pe listă la senat pentru București, dar care venea mai rar) și Nica Leon (locul 2 la camera deputaților tot pentru București), cunoscuți din transmisiile nocturne TV din C.P.U.N. pentru virulența atacurile lor împotriva lui Ion Iliescu și F.S.N., erau aclamați ca niște eroi. Dar uite că cele 10 partide care formau G.D.C. nu au putut să obțină la nivelul țării decît 60 sau 70.000 de voturi, iar la nivelul Bucureștiului, doar cca. 6.000. Eu am candidat (singura dată cînd s-a întîmplat așa ceva) la Galați, locul 2 pe lista pentru camera deputaților – chiar dacă aș fi fost pe primul loc, tot aia era! În județul Galați, G.D.C. a obținut în jur de 50 de voturi… Alegerile din 1990 au fost falsificate, știu asta foarte bine… Dar aceste falsificări nu au fost esențiale, poporul român a votat în majoritate Iliescu și F.S.N. Din păcate!“
Au încercat mai întâi în 29 mai 1990 să se reorganizeze la sediul asociației „21 Decembrie“ sub numele de „Alianța Națională pentru Proclamația de la Timișoara“, cu o conducere formată din Dan Cristian Ionescu, politician afiliat şi ca revoluţionar la asociaţia „21 Decembrie“ (ca şi, o vreme, la „Alianţa Poporului“), Nica Leon, celebrul Dumitru Dincă ş.a. Totuşi, grupul s-a destrămat şi au rămas ca partide neparlamentare sau semi-parlamentare până în anul 1992, sau unele chiar până după 2000, iar la un moment dat şi-au pierdut şi sediile acordate de stat, dispărând din peisajul politic.
Despre evacuarea sediului de partid al lui Nica Leon în martie 2001 – unde îşi avea şi avocatul Dan Cristian Ionescu biroul său, oferit gratis de Nica Leon (penalist, Ionescu îl scăpase prin mărturia sa, dată în instanţă, de arest, în 1990, pe Nica Leon), avea să apară în iunie 2004, în Cotidianul, o relatare foarte bizară a acestuia:
„În faţa troiţei de la Universitate, Nica Leon privea rătăcit mulţimea adunată … «Atunci cînd mi-au spart sediul partidului, mi-au furat 300.000 de dolari. Am avut în 1997 un contract cu o bază N.A.T.O.», ne mai spune Nica Leon, întrebările noastre plutind, în acelaşi timp, în aer. Întrebat despre ce contract este vorba, preferă să ne convingă că se grăbeşte, pentru a nu mai răspunde şi pentru a nu mai da ochii cu trecutul“ (articolul „Ce s-a ales de fiii Revoluţiei“, text expus în ampla prezentare „Activitatea lui Nica Leon – sinteză de presă comentată de Ioan Roşca“).
Chiar să fi dat N.A.T.O. bani către opoziţia politică a anilor ’90?
Cornel-Dan NICULAE
[1] Cf. http://haribmprof.blogspot.com/2012/11/curriculum-vitae-in-limba-romana.html
[2] Cf. Colonel (rtg.) Vasile I. Zărnescu, „Eliminarea unor clișee așa-zis marxiste“, IncorectPolitic, 30 aprilie 2023, pe https://www.incorectpolitic.com/eliminarea-unor-clisee-asa-zis-marxiste/
[3] Cf. https://www.amazon.com/Global-Manipulators-Bilderberg-Trilateral-Comission/dp/B000X6YNW2
[4] Cf. Colonel (rtg.) Vasile I. Zărnescu, „Ș.N.S.P.A. Lustruiește Neonomenclatura (MMM)“, IncorectPolitic, 20 octombrie 2018, pe https://www.incorectpolitic.com/s-n-s-p-a-lustruieste-neonomenclatura-mmm/
Cineva are curaj şi în UK: https://m.activenews.ro/externe/Coordonatoare-BBC-sanctionata-pentru-antisemitism-Evreii-conduc-presa-mondiala-si-indeamna-la-pedofilie-si-declin-moral-prin-sexualitate-explicita.-Nici-n-ar-fi-evrei-ci-hoti-si-paraziti-nazisti-care-au-inventat-holohoax-.-FOTO-187281