Trântirea României din 1989, Revoluţie sau Retrovoluţie? Coen Stork, „agenturile“ şi opoziţia maghiară din România (II)

Cornel-Dan Niculae
Incorect Politic
Ianuarie 19, 2024

Trântirea României din 1989, Revoluţie sau Retrovoluţie? Coen Stork, „agenturile“ şi opoziţia maghiară din România (II)

Externiştii Structurii au predat România şi ocultei Le Cercle

Şi episodul înscrierii României în oculta Le Cercle a avut loc pe mâna lor. Sora lui Sergiu Celac era, cum am văzut, parte din agenţii lui Coen Stork, aşa că el, un iudeo-găgă­uț, ajunge din 27 decembrie 1989, imediat după împuşcarea lui Nicolae Ceauşescu, în guvernul Petre Roman-Neulander, ca ministru de Externe al României, apoi în 1990 este numit ambasador la Londra, unde este recrutat de oculta Le Cercle, cunoscută şi ca The Pinay Circle şi descrisă drept „clubul occidental ultrasecret şi exclusiv al politici­enilor şi personalităţilor exponenţiale, al emi­nen­­ţelor cenuşii din are­na politică mondială“.

Serviciile secrete occi­den­tale sunt asociate în organizaţia privată Le Cercle într-un mod care nu are nici o legătură cu legislaţia ţărilor lor. Totodată, „Cercle Violet – cum i se mai spune – este o aripă con­spi­rativă a or­­ga­ni­­zaţiei internaţionale Bilderberg“, fapt sus­ţi­nut şi de investigatorul counter­­intelli­gence Robert Eringer, care arăta în lucrarea sa Global Manipula­tors[1] că, în timp ce orga­nizaţia Bilderberg fixează politica „Noii Ordini Mondiale“, fiind mai mult un grup de discuţii, Le Cercle in­ter­­vine în transpunerea aces­­tei politici prin „acţiuni di­rec­te“.

Şi Le Cercle şi gruparea Bilderberg au avut în spate de la început clanul financiar Rothschild atât prin participare directă, cât şi prin oamenii de bază ai familiei, pre­cum Norman Lamont, preşedinte al Le Cercle între 1996 şi 2008 şi, totodată, director la com­pa­nia N.M. Roth­schild & Sons şi preşedintele camerei bi­laterale de comerţ britanico-române, „British Romanian Cham­ber of Commerce“ din Londra.

Le Cercle a pătruns în structurile de stat din România în 1995 prin întrunirea or­ga­ni­zaţiei la Bucureşti cu con­tri­buţia re­cru­ţilor ei, Sergiu Celac, care a devenit membru al Le Cercle la Londra, şi Ioan Mircea Paşcu, unul din externiştii „Structurii“ acoperită în C.F.S.N. şi, apoi, în alte forme politice, de stat (Administraţia prezidenţială, Ministerul Apără­rii) ori în interiorul Ș.N.S.P.A.[2]

Preluarea României de către Le Cercle în 1995 este prezen­ta­tă şi în lucrarea gene­ra­lului S.R.I. (r.) Aurel I. Rogojan, Fereastra servi­ci­i­lor secrete, 2011, şi insinuată şi în refe­ra­tul lui Paşcu, „Extinderea N.A.T.O.: Cazul României. Raport Personal“, din 2007:

„Pe 25 martie 1995, se primea la Ministerul Apărării, pe adresa ministrului Tinca, o adresă din par­tea M.A.E., semnată de şeful de cabinet al ministrului Meleşcanu, dl. Mircea Geoană, în care se spunea: «Vă informăm că în perioada 6-9 aprilie a.c., va avea loc la Bucureşti reuniunea de primăvară a grupului ‘Le Cercle’, grup informal de discuţie/re­flec­ţie, care reuneşte personalităţi politice şi din lumea afacerilor din numeroase ţări. Grupul a fost fondat în 1952 de fostul prim ministru al Franţei, Antoine Pinay.» Îmi aduc aminte că, la masa oficială oferită la Cotroceni de preşedintele Iliescu în onoarea participanţilor (grupul se bucura de reputaţia unei influenţe oculte însemnate, inclusiv datorită prezenţei în rândurile sale a unor oameni legaţi de serviciile de informaţii), profitam de ocazie pentru a pune în circulaţie, cu concursul ad hoc al ministrului Meleşcanu, a unei idei noi în planul dezbaterii privind extinderea N.A.T.O….“ (Ioan Mircea Paşcu).

 

Coen Stork, „agenturile“ şi opoziţia maghiară din România

La 17 martie 1989, Gh. Roşu, şef al Direcţiei Relaţii II a M.A.E., l-a chemat pe Coen Stork la minister şi i-a reproşat că Olanda s-a asociat, în calitate de coautor, la rezoluţia deni­gratoare la adresa României iniţiată de Suedia la Comisia de la Geneva privind drep­turile omului (United Nations Commission on Human Rights).

Totodată, Roşu i-a reproşat lui Stork că „autorităţile olandeze tolerează organizarea de acţiuni antiromâneşti, cu un profund caracter revizionist, inclusiv în faţa Ambasadei R. S. România la Haga, în cadrul cărora sunt scandate lozinci şi slogane ale reacţiunii maghia­re, Olanda trebuie să ştie că agitarea unor astfel de probleme – ale naţionalităţilor conlo­cu­­itoare – au fost folosite de forţele revizioniste înaintea celui de-al doilea război mondial în scopul de a pregăti acţiuni agresive de ocupare şi dezmembrare a unor state…“.

Dar în afara disidenţilor iudeo-români de la Bucureşti sau Cluj, maghiarii erau de bază pentru acţiunile lui Stork la Bucureşti.

Până şi unul dintre jurnaliştii olandezi folosiţi de Stork pentru denunţarea regimului Ceauşescu, era, de fapt, maghiar. Iată, în acest sens, ce raporta Securitatea:

„În perioada 31 mai-6 iunie a.c. [1989], s-a aflat în ţară ca turist individual ziaristul olandez de naţio­nali­ta­te maghiară Varga Van Kieed Sandor, care a contactat cetăţeni români pe care i-a in­sti­gat la acţiuni potrivnice statului. După avertizarea sa de către orga­nele de stat, amba­sa­do­rul olandez i-a oferit protecţie, găzduindu-l la reşedinţa sa, cel în cauză continuând să des­făşoare activităţi ostile. Ambasadorul olandez a fost chemat în audienţă la 5 iunie 1989 şi i s-a solicitat să ia măsuri pentru ca străinul respectiv să pără­seas­că imediat teritoriul R. S. România“.

„La 12 septembrie 1988 au intrat în țară ca «turiste» cetățencele olandeze Illeș Veronica, născută în Ungaria, și Peijic Katharina, care s-au cazat la reședința amba­sa­do­rului Coen Stork. Illeș Veronica era reporter la revista olandeză Elseviers Magazin, făcea frecvente călătorii în Ungaria și, fără a vizita anterior România, a prezentat redac­ți­ei res­pective articole cu caracter denigrator la adresa țării noastre. A doua zi după sosirea la București, cele două «turiste» s-au deplasat la Cluj, unde au încercat să abordeze diver­se persoane în locuri publice și au fotografiat aspecte care puteau fi interpretate specu­la­tiv, fiind interesate să obți­nă date privind situația minorității maghiare și atitudinea popu­la­ției față de măsurile de sistematizare a unor zone rurale“ (din colecţia de date din arti­co­lul generalului (bg. r.) Vasile Mălureanu «Un altfel de „olandez zburător“ – studiu de caz» în revista „Vitralii – Lumini şi Umbre“ nr. 38, editată de Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul Român de Informaţii).

Cu liderul maghiar Domokos Geza, Stork s-a întâlnit foarte greu înainte de 1990, dar colabo­ra­rea ambasadorului cu acesta a devenit maximă de la lovitura de stat „revoluţi­o­nară“ din decembrie 1989, chiar din 22 decembrie.

Conform unei teorii greu de probat, deşi era un mic nomenclaturist comunist în regi­mul Ceauşescu, Domokos Geza era şi liderul neorevizionismului maghiar anti-românesc, ca şef al organizaţiei clandestine Mâna Neagră din secuime (a nu se confunda cu orga­ni­za­ţia sâr­bească mult mai veche cu acelaşi nume). Oficial, organizaţia dispăruse de la finele anilor ’50: „Mâna Neagră, …în­fi­in­ţa­tă în 1953 şi lichidată de Securitate trei ani mai târziu, a re­născut după Decemb­rie 1989 şi are în acest moment numeroşi aderenţi, fiind susţinută logis­tic de către A.V.O., serviciul secret al Ungariei“ (Bogdan A. Păpădie, Gabriel I. Năstase „Războiul spionilor – în interiorul și dincolo de grani­țele României“, Bucureşti 2005).

Mâna Neagră a luat fiinţă în clandestinitate în 1953 la iniţiativa studentului Árpád Szilágyi de la facultatea de Geologie şi Geografie de la Universitatea clujeană, acţio­nând în principal prin tipărirea şi difuzarea de manifeste cu caracter anticomunist şi anti-româ­nesc, dar pre­gă­tind în paralel şi un puci militar care să ducă în final la alipirea Transilvaniei la „Ungaria Mare“! Deşi Securitatea română l-a arestat pe Szilagy ulterior protestelor stu­denţeşti din 1956, organizaţia a reuşit să supravieţuiască sub conducerea lui Czimbalmos Blaziu, care a decis mutarea sediului clandestin al organizaţiei în comuna Lăzarea, iar în 1960 acesta a fuzionat cu o organizaţie similară din Târgu Mureş, membrii jurând să „lupte până când Transilvania va fi alipită Ungariei sau declarată autonomă“ şi să asasi­neze acti­vişti de partid şi lideri români.

Domokos Géza „a făcut parte, alături de Mircea Dinescu şi de alţi disidenţi care înainte de Revoluţie frecventau recepţiile lui Coen Stork, din Consiliul Frontului Salvării Naţionale, organ de conducere provizoriu înfiinţat în zilele Revoluţiei. În martie 1990, Domokos Géza a jucat un rol important şi în evenimentele sângeroase de la Târgu Mureş, unde s-a aflat în fruntea mişcării maghiare de autonomie a Ardealului. El a fost şi primul lider al U.D.M.R.“ („Dinescu şi Revoluţia… Domokos Géza, mereu la locul potrivit“, în Adevărul din 2.12.2011).

Dar şi alţi lideri unguri voiau şi ei putere.

„Problema încorporării Transilvaniei [la Ungaria] nu putea fi deschisă atunci [la sfâr­­şitul lui 1989 şi începutul anului 1990] printr-un conflict militar, calea aleasă fiind provocarea unei crize etnice, care să profite de toate slăbiciunile Statului Român: o putere pro­vizorie debilă, la sfârşitul lui decembrie 1989, şi, în timpul care va urma, o armată dezor­ga­nizată, premeditat, un serviciu secret, tot intenţionat destructurat, «şi o naţiune total deru­ta­t㻓 (după Alex Mihai Stoenescu, informaţii concentrate în articolul „