Despre Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu spunea că „ne-a învățat să gândim”, iar Petre Țuțea că „scuipa inteligență”

Incorect Politic
Martie 17, 2023

Despre Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu spunea că „ne-a învățat să gândim”, iar Petre Țuțea că „scuipa inteligență”

Via RomâniaProfundă:

Despre Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu spunea că „ne-a învățat să gândim”, iar Petre Țuțea că „scuipa inteligență”.

Pe 15 martie 1940 pleca la Domnul șlefuitorul generaţiei de aur a intelectualităţii interbelice româneşti – Nae Ionescu.

„De la răstignire, lumea ştia că nu durerea sau bucuria, ca atare, sunt hotărâtoare pentru suferinţa sau bucuria noastră, ci atitudinea pe care personalitatea noastră spirituală o păstrează în faţa lor.”

„Viaţa trăită cu mintea este o viaţă mecanică. Devii un robot – poate unul eficient; roboţii sunt foarte eficienţi – maşinile sunt mult mai eficiente ca oamenii. Când eşti condus de minte poţi câştiga mai bine şi mai mult, dar nu vei fi mai viu. Poate vei avea un standard de trai mai bun dar viaţa ta va fi seacă. Viaţa este vie doar când o trăieşti cu inima.”

„Inteligenţa inimii creează poezie în viaţa ta, face ca paşii tăi să fie un dans, face viaţa ta o ocazie de bucurie, de celebrare. Îţi dă umor şi bună dispoziţie. Te face capabil să iubeşti şi să dăruieşti. Aceasta este viaţa adevărată.”

…Prin ușa întredeschisă l-am văzut în genunchi rugându-se…

— Știam de rugăciune, de nevoia de a vorbi cu Dumnezeu, de a plânge în fața lui și a-I cere ajutor, încă de mic copil. Dar, în vremea studenției, în vremea când l-am văzut pentru prima oară pe Căpitan, nu m-aș fi gândit la aplicarea rugăciunii în întreprinderile de pe planul social și politic…

…personal mi-a fost dat să-l cunosc pe Căpitan, în 1933, Aprilie, în casa lui Vasile Iașinschi…
Venisem cu o camionetă, un grup de studenți de la Cernăuți, între care Filon Lauric și George Macrin. Înainte de adunare, am fost oaspeți în casa mare ca un palat a domnului Iașinschi.

Așteptând să se coboare Căpitanul, din camera lui de sus, nu știu pentru ce motiv, am urcat scările și prin ușa întredeschisă l-am văzut în genunchi, rugându-se. Nu m-a observat, nu m-a auzit. Era adânc în rugăciune. Faptul acesta m-a șocat. A trecut prin mintea și inima mea ca un fulger, despicând cerul în două.

Noi, jos, cântam, râdeam, povesteam năzdrăvănii din viața studențească de la Cernăuți. Ne lăudam. Căutăm să ne impunem, cu toată puterea elanului nostru tineresc. Măsuram încă lumea și viața cu prăjină pasiunilor, cu cotul intereselor imediate.

El se ruga. Stătea într-o bătălie. Angaja destinul unui neam întreg.
Avea nevoie de ajutorul direct al lui Dumnezeu…

Faptul m-a cutremurat. M-a întors pe dos. M-am coborât la parter, între ceilalți camarazi, dar nu am vorbit. S-a lăsat peste sufletul meu o grea și mult grăitoare tăcere.

Căpitanul aducea un element nou în luptă. Nu numai curajul și fermitatea convingerilor, nu numai oratoria iscusită și suportul tinereții noastre nevinovate.

Ci o armă nouă. O formidabilă dinamită: RUGĂCIUNEA.

…El a aplicat postul și rugăciunea în viața noastră politică și spirituală, pentru a opri răul și corupția și a crește o generație de oameni noi, capabili de muncă și credință, de eroism și martiriu.

— Vasile Posteuca