Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XXVIII) – Anularea ocultă a naţionalizării comuniste… repară holocaustul

Incorect Politic
Februarie 27, 2023

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XXVIII)

5. Restituirea vechii prăzi… in integrum

5.4 Anularea ocultă a naţionalizării comuniste… repară holocaustul

Autor: IOAN ROȘCA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 121

Am urmărit modul în care evreii deposedaţi după 1948 (prin naţionalizare sau debarasare/ abandonare – la plecarea din România) s-au asociat cu alţi dezmoşteniţi ai comunismului, pretendenţi la reparaţii trans-istorice, căpătînd apoi regim preferenţial – ca victime ale… holocaustului. Am văzut cum, în numele suferinţelor din timpul persecuţiilor antisemite, o reţea mondială de interese rapace a făcut presiuni pentru recuperarea pierderilor ocazionate de instalarea regimului „justiţiar” comunist, genocid la care alţi evrei şi-au adus o contribuţie majoră. Am arătat că o astfel de refacere a prăzii unui secol de colonialism peste spaţiul mioritic nu se putea întreprinde fără delegitimarea retroactivă a regimului comunist. Dar numai atît cît era nevoie pentru înşfăcarea avuţiilor carantinate la stat cinci decenii; cu grijă, să nu se stîrnească vendeta faţă de cei care le-au confiscat: securiştii sau activiştii post-ilegalişti, băştinaşi şi evrei, rămăşi în cîrdăşie pînă azi; primii beneficiind de pensii speciale pentru vînzarea lagărului iar ultimii fiind premiaţi cu pensii speciale… pentru că au fost persecutaţi antisemit.

Acoperirea jefuirii populaţiei actuale cerea (şi a dovedit) fineţe ideologico-juridică, pentru că trebuia ascunsă relaţia dintre inelele lanţului operaţional: 1. Cel dintre 1944 si 1948. 2. Cel dintre 1948 si 1964 3. Cel dintre 1964 şi 1989. 4. Cel de după 1989. Trebuia escamotată/înceţoşată implicarea evreilor în fiecare etapă. Comunismul rău, ni s-a inoculat perseverent, nu este acela care ne-a decimat (1944-1964) sau jefuit (post-1989) ci acela care a naţionalizat capitalul alogen şi consolidat avuţia naţională. Esenţial fiind, mai ales, să nu privim etapa 1 (1944-1948) ca pe o ocupaţie mixtă, sovieto-evreiască, şi nici urmarea imediată, ca pe o răzbunare pe antisemiţi – orice ne-ar spune faptele şi oricum ar arăta fenomenele. Tronsonul acesta trebuia să rămînă stingher… şi în cealaltă direcţie: să fie rupt şi din lanţul la care era etapă finală: confruntarea de un secol dintre naţionaliştii români și evreii neasimilaţi, care a facut ravagii între 1938 şi 1964 şi a fost tranşată prin alianţe exterioare (cu Germania, respectiv URSS).

Nu avea cine să se opună, în atmosfera putrifică de după 1990, cosmetizării istoriei „recente”, întru ascunderea diverselor grade de colaboraţionism cu irezistibilul ocupant, legitimat/ girat de partenerii săi occidentali (vezi dosarul Comisiei Aliate de Control). Cine să denunţe etapa „sănătoasă, dar ruşinoasă”, începută la 23 August 1944? Cei care au pregătit/comis acel act laş, trădător şi fatal? Ce să spună regele Mihai despre perioada în care a cauţionat cotropirea şi distrugerea, simulînd o rezistenţă neputincioasă, pînă cînd a putut-o tuli nevătămat? Supravieţuitorii partidelor istorice au pretins că genocidul comunist a început doar după ce i-au fost şi ei victimă, ascunzîndu-ne adevărul – că au căzut în „groapa săpată altora” (vezi „denazificarea” şi constituirea Tribunalelor Poporului, întru pedepsirea „fasciştilor”). A se citi stenogramele guvernelor post-23 August, pentru lămurire. Cei care s-au descurcat cum au putut sub tăvălugul ocupantului sovietic încearcă să ascundă partea ruşinoasă/penibilă şi să reducă povestea la partea tragică. Legionarii au de uitat faza pactului Pătraşcu, ca să înceapă, şi ei, din 1948. Oameni sîntem. E un complot general al tăcerii.

De aceea s-au pus de acord atîţia, că nu de la 23 august a început comunismul – un fals aberant, ce ascunde aspectul cheie al ocupaţiei străine. Şi de aceea, în faza a patra a marelui jaf, postcomuniştii au decretat „restitutio…” de la 1948, scoţînd din cadrul abuzurilor comuniste – de reparat – reforma agrară din 1945, care ar fi fost deci un act democratic (ce a lovit resturile moşierimii, majoritar româneşti). Întîmplător sau nu, cernerea binelui de răul… s-a făcut exact aşa cum dictează interesele evreieşti. Căci, între 1944 şi 1948, evreilor li s-au retrocedat, nu li s-au luat proprietăţile. Toate. „Prin efectul legii”. Această (a)facere a fost ascunsă publicului, căci prea spune mult despre cine şi de ce ne-a cotropit, în cadrul/urma pierderii războiului nostru. Evreii fiind apoi scutiţi de participarea la războiul lor (împotriva nazismului). Nu e nevoie, ca să constaţi natura/culoarea regimului instalat, decît să parcurgi seria de legi filosemite. Vom vedea că încă beneficiau de legi favorizante/clientelare (averile rămase fără moştenitor – vărsate comunităţii evreilor) în 1948, cînd începuse valul naţionalizării, împins de vînt contrar….

Comuniştii evrei, veniţi de la Moscova şi ca să regleze conturile cu românii, ştiau perfect spre ce se îndreaptă, căci dialectica roşie se limpezise de la 1917. Re-privatizarea nu putea fi ţinta lor. Firesc era să completeze naţionalizările lui Antonescu, urmărind confiscarea restului, adică a ce acumulaseră exploatatorii de alte etnii; şi nu să înceapă prin a retroceda masiv… ceea ce urma a fi reconfiscat în scurt timp. Se aflau faţă în faţă cu clasa „căpuşelor” conaţionale, ei care se pretindeau mai mult comunişti decît evrei (dar, retrocedînd pripit spre ai lor, s-au dovedit mai mult evrei decît comunişti). Conflictul de interese între evreii de stînga şi de dreapta este invocat în vîrful buzelor de glasurile propagandei, pentru a combate teza „antisemită” a coeziunii evreieşti. Dar nu găsim nicăieri relatări consistente privind marile înfruntări dintre cele două categorii de evrei. Au existat ele, fără a lăsa urme? Sau s-a făcut o reglare superioară, bazată pe înţelegerea faptului că nu se mai putea parazita pe stil vechi populaţia locală, ci trebuiau găsite formule noi, cum ar fi aciuarea favorabilă în aparatul unui stat totalitar (ca alternativă la capitalismul speculativ-monopolist)? Echilibrarea prin reglaje discrete a tensiunii între cele două ramuri, fiind operată cumva… pe partea invizibilă a lunii/lumii.

Ce-o fi produs schimbarea de agendă şi apoi evoluţia sinuoasă a relaţiilor regimului cu israeliţii, din fazele 2 şi 3? De ce au plecat şi cei ce tocmai se înstăpîniseră, după ce i-au lăsat (să credem) şi pe ciocoii lor în fundul gol, organizîndu-le plecarea? Cheia să fie necesităţile de lansare/consolidare a nou apărutului stat Israel, care cereau un incitativ puternic pentru a forţa dislocarea evreilor din România, aparent lăsînd baltă tot ce acumulaseră? Schimbarea atitudinii Moscovei, legată şi ea de conflictul de interese creat de conversiunile sionismului? Situaţia dificilă/imposibilă creată de „alya”, prin masiva trecere a evreilor, din poziţiile de conducere a frontului comunist…. în lagarul capitalist? Ceea ce contează pentru noi este că monstruoasa coaliţie din 1944, care a produs o emigraţie nesperată (deşi fusese promovată îndelung, din unghiuri contrare), pare a se fi tulburat/stricat, măcar pîna la ieşirea din joc a lui Stalin. Dar poate sînt doar repoziţionări strategice, după necesităţi de etapă, ce nu se văd de jos…

Să lăsăm însă analiza etapei 1 (1944-48) pentru segmentele următoare şi să ne ocupam aici de problema „tehnică” a reversibilizării/anulării naţionalizării de după 1948. Operaţia e mai misterioasă decît pare, fiind menţinută în straşnică ceaţă (în loc să fie folosită ca o mare lecţie dată adversarilor colonialismului: degeaba luptaţi; chiar dacă reuşiţi – cu mari sacrificii – să scoateţi stăpânii/paraziţii pe uşă, aşteptînd suficient, ei vor reveni pe geam la ce-a fost).

Nimeni şi sub nici o formă nu poate arăta ce proces (înfrîngere militară etc.) a obligat România să plătească acum despăgubiri străinilor (căci s-a dovedit că asta erau pretinşii cetăţeni români fideli, impuşi insistent de puterile europene) plecaţi din ţară noastră în ţara lor, benevol, după 1944. Românii ar putea trimite reparaţii pentru crimele comunismului către Israel, SUA, Germania etc., numai după ce toate daunele lor, uriaşe, dintre 1944 şi 1989, ar fi fost despăgubite. Doar ocult au putut ocupanţii populaţiei capturate în statul român să o jefuiască legalizat, în numele „retrocedării” bunurilor pe care le acumulaseră străbunicii evrei aşezaţi peste băştinaşi între 1800 şi 1939, invocînd diversionist… justiţia holocaustică. Deşi imobilele respective au fost recuperate după 1944 (de la particulari, din patrimoniul prins în CNR, sau în CASBI/GEG, alături de acumulări germane) şi abia apoi expropriate comunist. Nici în cazul urmaşilor coloniştilor saşi/şvabi, veniţi mult mai de demult – şi pricopsiţi pe sens invers (de regimul nazist) nu s-a făcut dreptate istorică românilor, nu s-a lucrat în interesul, ci doar în numele lor. O astfel de spoliere a neamului tău, după mai mult de jumătate de secol de la o „revoluţie socială” ce a lichidat „exploatarea omului de către om”, o faci doar învins, silit, pus la zid; sau capturat fanariot. Mai ales că ai mai plătit, după înfrîngerea din 1944, tribut cumplit, ruşilor (inclusiv prin SOVROM-urile în care partea rusă a pretins că participă prin… bunuri germano-evreieşti prinse în CASBI).

S-a reluat undeva contenciosul postbelic? Cînd, unde, şi pe ce baze, de plătim şi evreilor, şi germanilor, şi chiar grofilor unguri, iar ruşii nu plătesc (încă?) nimic? Chiar dacă toate avuţiile din 1938 ar fi fost legitime şi acapararea lor de către statul comunist declarată retroactiv abuzivă, și dacă s-ar face o excepţie de la regulile de prescriere a datoriilor – pagubele ar fi trebuit despăgubite de vinovaţi sau de moştenitorii lor. Adică de cei care au beneficiat de pe urma jafului; şi nici într-un caz astfel ca moştenitorii securicomuniştilor să se imbogăţească de pe urma „reparaţiei”. De ce să plătească actuala populaţie a României pentru o pradă capturată şi împărţită mafiot de cei ce şi-au bătut joc de români în timpul comunismului si postcomunismului? Da ce să se dea altora ce a mai rămas din averea colectivă pretins deţinută devălmaş, din care sclavii sistemului nu s-au ales decît cu hamurile și jugul? Şi de ce să plătească generaţiile următoare tribut (datoria, plus dobînzile) pentru că actuala administraţie vîndută face un uriaş cadou străinilor (după ce şi-a luat partea, pentru a da lovitura)? Nicium nu se poate prezuma că s-ar fi hotărît, sacrificial, ca actuala populaţie a României să se priveze de o asemenea cotă din avuţia colectivă, ca să devină iar cetăţeni de mîna a doua în propria lor ţară, sclavi pe plantaţia capitalului strain, siliţi să muncească pentru a plăti chirii şi consuma produse vămuite de alţii. Iată deci o situaţie în care existenţa unor conspiraţii oculte e deductibilă, chiar dacă nu cunoaştem detalii. De care, de fapt, nu e nevoie.

Să nu fim candizi. E vorba de o lovitură fără scrupule, dată cu abilitate, la nivel amplu, sistemic. Operaţia „reconstituirii” proprietăţilor, adică invocarea reparaţiilor datorate românilor, întru împroprietarirea evreilor/germanilor cu ceea ce acumulasera străbunii lor – prin metodele de acaparare denunţate în epocă – a fost temeinic pregătită. Lucrătură politică joasă, dar înaltă.

Totul miroase a premeditare globală, căci prea evoluează coerent. Dacă proprietăţile expropiate în 1949 nu ar fi fost declarate proprietate comună, inalienabilă, a poporului român, ar fi ajuns pe mâinile private a celor rămaşi în ţară şi ar fi fost mult mai greu de recuperat. Comunismul le-a scos din circuitul comercial, declarindu-le inalienabile… pentru a fi livrate după 1989 foştilor proprietari. Maşinăria a funcţionat deci ca un mega-seif politic, un lagăr bancar. Speculez, sau chiar aşa s-a întîmplat? Ceata lui Brucan/Roman a recurs la decretul 137/1990 şi la legea 15/1990… pentru a „cîştiga pariul” cu poporul român. „Avuţiile poporului, gestionate de stat” au putut fi conservate cîteva decenii, reluarea lor impunînd doar scoaterea din acest regim protector, intermediar. Uite comunismul, nu e comunismul… Magia au realizat-o respectivii ca (filo-)semiţi sau ca securi-comunişti? Au plănuit-o după 1990, puţin înainte, puţin după, sau încă din 1944? S-a acţionat autonom – ca iniţiativă inteligentă întru acoperire/îmbogăţire – sau ca reacţie la comenzi (conivenţe/ ordine externe)? Au supurat ne-legiutorii de serviciu normele trebuincioase ocupaţiei şi jafului la comandă (ca „asasini economici”, bine plătiţi), sau ideea a venit dinăuntru, unor urmaşi pofticoşi ai gardienilor lagărului? Întrebări teoretice, de pedepsirea vinovaţilor neputînd fi vorba, cît timp se menţin la putere – pe baza prăzii acumulate. Românilor „pragmatici” nerămînîndu-le decât să se descurce, colaborînd cu oricine, ca să pună mîna pe o bucăţică mai consistentă din ce se împarte mafiot. De aceea se pleacă masiv din țară, ca dintr-o hazna.

Avem serioase motive ca, avînd în vedere modul în care au evoluat transformările economice după 22 decembrie 1989, să credem că acesta a fost ţinta misterioasei „revoluţii anticomuniste”: crearea cadrului pentru acapararea resurselor României si recolonizarea ei. Proces sfruntat, de cotropire/satelizare imperialistă/capitalistă, care putea veni din direcţii multiple şi impunea delegitimarea regimului de proprietate folosit cît a fost nevoie. Dar internaţionala prădalnică putea ataca doar pe linia „privatizării” (de care m-am ocupat în alt segment), pentru a acapara produsul muncii din lagăr. În ceea ce priveşte „reconstituirea”, interesele sînt specifice/etnice. Puteau viza „reparaţii” numai aceia care deţineau proprietăţi aici în 1944. Cine erau ei? Dînd la o parte (pentru că a fost reglat prin convenţii specifice) un procent de capital internaţional (şi el german sau evreiesc deseori, dacă ar fi să urmărim acţionarii firmelor ce navigau sub pavilion SUA, Anglia etc.), dăm peste grosul capitalului /economiei româneşti, care era în proprietatea unor alogeni aşezaţi aici peste localnici: de la bătrînul strat german, la ultimul strat, cel evreiesc. Ştim deci cine avea interes ca regimul comunist să fie declarat ilegal, criminal, ilegitim și, ca atare, să se procedeze la „reparaţii” (dar fără un Nurenberg al genocidului comunist, care să scoată la lumină vinovăţii stînjenitoare): cei care voiau ca marea de „alyaţi” sau nemţi scăpaţi din lagărul comunismului românesc să-şi recupereze bunurile lăsate în urmă. În plus, retrocedarea către germani deschidea frumoase posibilităţi de „triangulaţie”: daţi voi nemţilor, ca să aibă din ce ne da ei nouă. Restul e propagandă, cu invocarea vomitivă a „evadării” din lanţurile comunismului, ajutaţi de „lumea liberă”. În cumplita perioadă penitenciară, aceasta nu s-a arătat de loc preocupată de soarta noastră (cumplită, pînă în 1965), păsîndu-i doar de tratamentul aplicat evreilor; singura grijă a capitaliştilor a fost să nu vină ciuma peste ei, pînă nu vin ei să o valorifice. „Eliberarea” noastră răs-tîrzielnică traducîndu-se prin jefuirea monumentală, pînă la os.

Evaluarea justă a acestei ipoteze sinistre privind soarta noastră penibilă (o nouă filă din istoria „contribuţiei” ciocoilor la bunăstarea poporului român) depinde de informaţia esenţială (ascunsă metodic de banalişti care au sarcini de resetare mintală) privind repartiţia etnicăa capitalului de „reconstituit”, care , în 1938, era deţinut majoritari de coloni, cum ar fi germanii sau evreii ce au părăsit apoi ţara. Lămurirea distribuţiei proprietăţii este esenţială şi întru înţelegerea caracterului socio-economic (şi nu etnico-rasial sau religios) al consecventului „antisemitism” românesc, curonat cu ciocnirile interbelice (care nu reprezintă decît un episod dintr-un lanţ). E vorba de cifre aici, de date tratate statistic, a căror revelare ar trebui să închidă orice polemică interpretativă.

Trecînd peste complexe/scrupule… anticomuniste, pe baza experienţei istorice de oricînd şi dintotdeauna, putem prezuma că multiplicarea spectaculoasă a unei averi (pe spatele unei populaţii menţinute în sărăcie) este, de regulă, necinstită, este „fără just temei” (a se vedea şi exemplul îmbogăţirii de tranziţie după 1990, pe care ne-a fost dat să o trăim). Se cunosc, de altfel, tehnicile coloniale ale vechilor îmbogăţiri (vom reveni, în segmentul 6). Rămîne ca sarcina probei să treacă de partea celui ce pretinde „restituirea” unei averi, care ar fi fost realizată prin munca onestă, nu prin parazitarea speculativă a populaţiei locale. Asta dacă nu retezăm diversiunea/ escrocheria de la rădăcină, amintindu-ne că fiecare popor îşi vede firesc de propăşirea lui, nu de cadorisirea „justiţiară” a altora.

Urmărind modul spectaculos în care evreimea, venită în fundul gol n secolul XIX (Bratianu nereuşind să se descotorosească de „vagabonzii” ce înţesaseră teritoriul), a ajuns proprietara muncii furnicilor româneşti, într-o sută de ani de creştere parazitară (în primul rînd comercială, printr-o reţea cu care românii nu aveau cum concura), constatăm cît de scandaloasă este „reparaţia” de a oferi acum cadou urmaşilor coloniştilor ce s-au aşezat peste români, rodul unui secol de exploatare. E sigur că evreii nu au venit în ţară, în secolul 19, cu bunurile pretinse azi (îi putem imagina prăşind, forînd prin mine sau umblînd cu drujba prin pădurile pe care le-au vîndut cu atîta prinos… dar ştim că nu a fost aşa; nu a fost să fie). Din ce s-au hrănit băcanii, cîrciumarii, zarafii, arendaşii, comisionarii, acţionarii etc.? Nu din producţia locală de bunuri obţinute ieftin şi exportate avantajos şi din consumul lucrurilor importate ieftin şi vîndute scump – de aceeaşi reţea monopolistă de intermediere? Nu din caimacul muncii romaneşti, cules după metode capitaliste/speculative, eficiente dar imorale? Nu pe baza sifonarii sistemice a circulației bunurilor şi-au ridicat copiii, spre meserii, capital, cultură, emigrare?Au pierdut, în 1948, ceea ce acaparaseră speculativ/ parazitar/ comercial/ capitalist/ odios. Şi asta, dacă nu s-a făcut cumva vreo „stornare” ocultă.

Criminalul regim comunist, implementat de străini, cu cele mai rele intenţii… a făcut deci şi un mare bine românilor! Cum să nu paralizeze banaliştii în faţa unei asmenea situaţii, inversă celei în care se produc mari nenorociri/pagube… acţionînd cu bune intenţii? Nu există măsură mai benefică pentru bunăstarea economică a urmaşilor de rumâni decît naţionalizarea comunistă de după 1948, un act desigur abuziv, dar singurul leac anti-colonialist eficace. E chiar mai fastă decît reformele agrare din 1864, 1921 sau 1945. O admit eu, după trei decenii de activism anticomunist.

Dar nu admit şi că naţionalizarea s-ar fi făcut cu bune intenţii, cu bună credinţă şi fără un preţ uman înspăimîntător. Dar dacă l-am plătit, e monstruos să ni se smulgă ce s-a cîştigat/ plătit cu atîta suferinţă. Etatizarea a fost declanşată de un regim anti-românesc, ce s-a pretat la genocid ca să facă jocul ocupantului. Avuţia colectivă a românilor nu a ajuns în folosinţa lor, ci a rămas la cheremul unei clici parazitare, care ar fi putut fi şi alogenă, dacă nu se producea accidentul istoric al părăsirii Romaniei de către evrei şi germani. Dar fără naţionalizare, cu toată atracţia Israelului şi Germaniei, nu s-ar fi împlinit speranţele naţionaliştilor români, părăsirea ţării de către elementele ne-asimilabile, care o şubrezeau dinăuntru, valorificînd o sudură comunitară/ etnică minoritară, incompatibilă cu organicitatea românească. Şi nu o spun acuzator/depreciativ, căci orice organism colectiv poate intra în conflict obiectiv de interese cu cele concurente, situaţie de care nu e de vină nimeni şi care generează moralităţi partizane. O naţiune nu poate deveni coerentă metabolic, cu alte naţiuni active, prin burtă; nu degeaba evreii nu cred în modelul societății mixte, încercînd să se debaraseze de baştinaşii palestinieni. Nu degeaba au încercat ungurii să ne maghiarizeze, austriecii-să ne anihileze – ceea ce ruşii au reuşit binişor. Nu întîmplător toate comunităţile de români rămase în afara graniţelor (la sîrbi, ruşi, bulgari etc) au suferit politica de asimilare forţată a popoarelor cărora le stînjeneau agregarea organică – prin rezistenţa la asimilare.

Așadar, încercînd sa facă României un rău, comuniştii i-au făcut şi un uriaş bine: a rezolvat brutal o problemă care trena de secole – scoaterea populaţiei din statutul de sclavi pe o plantaţie a capitalului străin. Ceea ce deja e greu de suportat moral. Dar şi mai greu de îndurat e pasul următor: că noi, cei care am visat emanciparea României în 1989, dorindu-i binele, am participat la un rău uriaş, susţinînd inconştient refacerea situaţiei coloniale, re-aservirea faţă de străinii înstăpâniţi economic peste noi; sclavie pe care comuniştii o eliminaseră (ca să ne poată domina/exploata ei), dar la care tot ei ne-au readus, după 1990, ca să se instituie oligarhic.

Toate aceste consideraţii ţin desigur de o perspectivă naţionalistă (anti-cosmopolită). Şi ele s-ar dovedi speculaţii inconsistente, dacă teza că evreii capturaseră puterea economică ar fi falsă. De unde interesul pentru a lămuri:

a. Ce şi cum au recuperat evreii după 1990;

b. Ce şi cum au pierdut în 1948;

c. Ce au recuperat după 1944;

d. Ce au pierdut în timpul guvernării antisemite;

e. Ce acumulaseră în interbelic/1938;

f. Cum s-a realizat această acumulare.

De-abia apoi vom putea cîntări pertinenţa prevenirilor adversarilor cotropirii economice evreieşti, pledoarii ce compun fresca expusă în segmentul 6.

VA URMA

Citiți și episoadele anterioare:

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XXVII)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XXVI)

Combaterea „antisemitismului” folosește subjugării românilor? (XXV)