Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XXIII)

Incorect Politic
Iulie 25, 2022

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XXIII)

Via Certitudinea:

Autor: IOAN ROȘCA

5. Restituirea vechii prăzi… in integrum

5.0. Introducere

5.1 Jaful funciar şi infernul juridic distrug România – o mărturie

Articol apărut în CERTITUDINEA numerele 115 și 116

5.0 Introducere

Competiţia dintre organismele colective derivă din cea dintre indivizi, generînd postúri tribale, perspective etnice, rapoarte complexe şi conflicte. Ciocnirea externă dintre popoare o extinde pe cea dintre animale; iar penetrarea, prin interior, a unui corp naţional seamănă cu atacul viral/micobian/ parazitar, în perspectiva lui Paulescu. Faţă de contradicţia obiectivă de interese comunitare, invocarea „moralei”/„dreptăţii” este o diversiune, atunci cînd nu e o aiureală. (Mondialiştii speră să elimine conflictul inerent dintre agregările colective, prin osmoza generală, adică eliminînd părţile „umanităţii”. Va mai rămîne doar ca ecologiştii să rezolve lupta vieţii, prin fraternizarea tuturor vieţuitoarelor… Iar transumaniştii să ne unească cu restul).

Bătălia întru supravieţuire/prosperitate este acoperită cu teze ideologice (adoptate în funcţie de postura/interesele fiecăruia) şi în cazul conflictelor între categoriile economice umane – aşa zisa „luptă de clasă” sau, mai larg, „problema socială”; un spaţiu important din frontul de sens, ocupat de propagandă, de la stînga la dreapta. Nu e locul să dezvolt tema, dar amintesc că marxiştii, atît de supăraţi pe „exploatarea omului de către om”, se ocupă foarte puţin de mai bătrîna jefuire comercială – nedreptatea care se produce de cîte ori cumperi ceva mai ieftin decît merită şi vinzi ceva mai scump. Adică ai un succes… ceea ce toţi încercăm. Dar cum să se ocupe comuniştii interbelici de la noi de speculă, camătă, uzură – adică de modul în care părinţii lor s-au descurcat, ca să-i poată creşte, întru emancipare? Sărind spre dreapta „ultra-liberală”, să observăm că un Nozick îşi clădeşte teoria despre jocul economic care ar guverna logica mîinii invizibile a pieţei… eludînd complet chestiunea formării (de regulă banditeşti) a capitalului de start – cel de la care pleacă competiţia „sportivă”, pretins guvernată de scheme strategice de tip Nash (dar în realitate de legea simplă: cine are acumulată putere, cîştiga şi noile partide, întărindu-şi puterea spiral).

Eu nu pornesc în abordarea acestui capitol de la vreo teorie/dogmă socio-politică, sau de la o mitologie/aspiraţie morală, ci de la dorinţa de a observa/revela fenomene, aşa cum s-au produs. Avem mult de înţeles despre condiţia umană scrutînd jaful postdecembrist, asaltul întru descurcare, individual şi de gaşcă, lupta pentru a smulge o parte cît mai mare din avuţia colectivă, care fusese gestionată centralizat de stăpînii fermei comuniste, convertiţi acum la capitalism. De „privatizare”, m-am ocupat în segmentul 3, decelînd participarea evreilor (folosind munca lui C. D. Niculae). În acest segment, voi observa activitatea lor pe celălalt front al jafului „tranziţiei”: retrocedarea averilor interbelice.

Urmăresc prestaţia evreiască, aceasta fiind tema studiului meu hexagonal. Dar, desigur, la campania „restitutio in integrum” (care va forma odios relieful economic românesc, pe mult timp) au participat mai multe categorii de vînători:

1. Aparatul securi-comunist, năpîrlind oligarhic; care şi-a folosit capacitatea de control (asupra administraţiei, justiţiei, legislativului) întru pilotarea proceselor de redistribuire – soldată cu înavuţirea gestionarilor la cîrmă; împiedicînd/tergiversînd „reconstituirile” către foştii proprietari, stîrniţi să îşi ceară drepturile… pînă cînd „recuperatorii” şi-au primit partea (leului); acţionînd prin escrocii strecuraţi în comisiile locale şi judeţene, prin „judecători”, „evaluatori” şi samsari complici.

2. Foştii proprietari din ţară, proveniţi din două categorii odinioară contrapuse: urmaşii vechilor paraziţi hrăniţi/îmbogăţiţi din munca altora (moşieri, speculanţi, capitalişti, deţinători de fabrici şi imobile – în oraşe), versus urmaşii ţărănimii sărace (sau chiabure), împropretărite cu cîte o parceluță, după un secol de chin. O dată trecută perioada de expectativă (inerţia obedienţei comuniste), toţi aceştia s-au repezit întru recuperarea proprietăţilor părinteşti, în numele dreptăţii istorice, de care au fost ajutaţi să-şi amintească (după decenii în care i-au uitat/trădat pe înaintaşi – ca membri şi chiar activişti PCR).

3. Plevuşca pofticoasă şi ticăloşită, avidă şi fără scrupule, aburcată în Comisii, primării, notariate, judecătorii, care s-a repezit pe tot ce putea prinde de la masa rechinilor; de exemplu, acaparînd/ distribuind poziţiile valoroase de la marginea oraşelor/şoselelor, foştii proprietari fiind „compensaţi” cu loturi fără valoare, sau solicitînd pînă azi compensaţii – în procese interminabile – , în timp ce terenurile lor, sustrase reconstituirilor, sînt împărţite (prin concesionări, dări în folosinţă gratuite etc.) clientelei mafiei funciare.

4. Vulturimea de afară, atrasă de stîrvul sfîrtecat de şacalii locali. Pătură în care o poziţie majoră o au nişte evrei, alţii decît cei comunişti, care au susţinut şi realizat expropierea primilor (prin lovituri plănuite sau înfăptuite, pentru care au suferit persecuţii, motiv pentru care sînt azi răsplătiţi cu pensii speciale – vezi segmentul 4). Părinţii acestor revendicatori tîrzielnici (jumătate de secol peste termenul normal de prescriere) deţineau, în 1939, grosul averilor de restituit/„reconstituit”; ei şi-au putut folosi puterea mondială (începînd cu dulăul american) pentru a impune mafiei din colonie o împărţire a prăzii. Neputînd însă duce mii de lupte mărunte cu găştile locale, au atacat la nivel superior, deteminînd legislativul să comită legile convenabile lor (de exemplu, stabilind compensarea imobilelor foştilor îmbogăţiţi la valoarea de piaţă actualizată, în timp ce urmaşilor ţaranilor, spoliaţi prin legile fondului funciar, li se decidea o despăgubire derizorie, fără legătură cu valoarea terenurilor înşfăcate/înstrăinate de Comisii). Ca instrument de operare „top-down” fiind folosit ANRP (în fruntea căruia a fost instalat Gittenstein).

Urmărind relaţiiile dintre aceste tabere, vom vedea că victoria filonului securist nu a putut fi stăvilită, ci doar limitată de concesiile făcute celorlalte categorii: proprietarii folosiţi ca justificare (cărora a trebuit să li se dea în final cîte ceva), paraziţii/descurcăreţii locali toleraţi/ folosiţi şi pretendenţii externi, cu care s-a negociat en gros, geostrategic. Securiştii tranziţiei au avut deci rolul principal, în asociere cu moştenitorii colaboraţionişti, uzurpatorii instituţiilor, evreimea compradoră. (De aceea nu ar fi trebuit să se încreadă nimeni în „patriotismul” securist, menit doar simulării/ deturnării/ compromiterii naţionalismului). Securitatea, convertită în SRI, este aceea care a putut orchestra întregul proces al retrocedărilor preferenţiale, începînd cu jocul legislativ parşiv, pe care îl vom urmări atent.

Înţelegem ce, de ce şi cum/cît timp profitorii sînt din sistem. Dar, pe măsură ce constatăm că nelegiutorii noştri favorizeaza tot mai pronunţat (chiar deşănţat) categoria proprietarilor mari/evrei, faţă de aceea a celor mici/români, trebuie să dăm o explicaţie mai consistentă decît faptul că era greu să se extragă comisionul de la plevuşcă. Puterea securiştilor se manifestă în spaţiul ocupat de reţeaua lor. Nu se puteau menţine la cîrma unei ţării împinse în hău, chiar antrenînd (degradant) în jaf un strat gros al populaţiei, dacă nu erau acceptaţi de stăpînii lumii. Cu care au cazut la o înţelegere ce se trădează prin roade.

Nu ne mirăm deci că guvernanţii României fac asemenea/atîtea cadouri străinilor. Sîntem însă împinşi spre întrebarea: a fost înavuţirea jefuitoare, prin privatizare şi retrocedare, rezultatul unei oportunităţi neprevăzute (pentru sistemul securi-comunist), sau al unei planificări premeditate, care a dat startul răsturnării din decembrie 1989? Oricît am aprecia dibăcia securistă, nu-i putem atribui plauzibil plănuirea îmbogăţirii prin „revoluţie”. Dintre beneficiarii „schimbării” nu au putut fi iniţiatorii ei decît acaparatorii de afară; rolul securităţii, pregant din unghi interior, a fost secundar – din unghi exterior. Regimul a fost deşurubat pentru ca să se poată declanşa, printre altele „restitutio in integrum”, ca bir pe seama „schimbării”. Nu a fost nici măcar „lovitură de stat” ci ocupare/supunere fanariotă. Proces nefast pentru românii de rînd, care au pierdut colectiv şi se chinuie să recupereze individual, pe orice cale. Dincolo de cîştigul de libertate, rezultatul economic a fost atît de dezastruos, procedura de spoliere/acaparare a avuţiei naţionale – atît de monstruoasă, încît s-ar justifica o confiscare a tot ce s-a prădat în aceste decenii, dacă jefuitorii îmbogăţiţi şi înhăitaţi, dinăuntru şi de afară, ar scăpa din gheare puterea. Nu se va întîmpla, căci nici nu are cine-i combate. Prea s-au înfruptat mulţi descurcăreţi din pradă.

Ne putem însă imagina ce durere le-ar produce beneficiarilor tranziţiei criminale naţionalizarea justiţiară a averilor jefuite în ultimele decenii. Şi, în acest caz, ce ar însemna, mai tîrziu, peste alte decenii, un pretins act de dreptate, care ar consta în restituirea/reconstituirea/retrocedarea, către urmaşii lor, a tot ce au jefuit „băieţii deştepţi” în timpul tranziţiei…

Un coşmar? Dar exact asta înseamnă – în mare măsură – şi refacerea proprietăţilor din 1940… care nu au fost realizate prin metode esenţial diferite, ci prin parazitarea nemiloasă a populimii româneşti. Fără de care, comuniştii nu ar fi găsit sprijin popular, cu tot suportul ocupantului sovietic. Marx trebuia doar completat, adaptat la condiţiile de jaf economic specifice României secolelor 19-20. În căutarea explicaţiei îmbogăţirii intruşilor, vom urmări sistemul de spoliere a ţărănimii prinse în laţ, începînd cu interfaţa arendaşilor/cîrciumarilor/băcănilor din sate, continuînd cu comerţul jefuitor practicat în tîrguri şi oraşe, urcînd către tehnicile superioare – folosite în societăţi/bănci – toate extrăgînd cîştig din sudoarea populaţiei, mai dihai decît din exploatarea resurselor naturale ale unei ţări livrate ieftin prădătorilor (în numele modernizării/mondializării, aşa cum se întîmplă şi azi). Așa zisa „reparaţie” postdecembristă este doar stupefianta refacere a unei vechi nedreptăţi sociale/naţionale, denunţate ca atare în epocă (de cei ce nu s-au pus în slujba profitorilor): un scupiat aruncat înapoi spre un popor muls necruţător/devastator de o pătură parazitară, majoritar alogenă.

Ca să se poată observa injustiţia monumentală, vom întreprinde o incursiune în istoria formării capitalului în România (şi nu zic „românesc”). Astfel, piramida studiului meu va urca la etajul 5; sau mai curînd va coborî, căci am construit-o în jos, săpînd după cauze, prin straturile istoriei. Căutînd explicaţii pentru îmbogăţirea spectaculoasă a unei populaţii intrate aici cu doar o sută de ani înainte, vom vedea cum s-a format reţeaua din patru straturi (sate, tîrguri, oraşe, porţi de import/export) care valorifica munca „rumânilor” prinşi în capcana sistemului, cu o eficacitate care a dus la „antisemitism”. Înţelegînd că explozia interbelică nu a fost decît rezultatul unei crize profunde şi sistemice acumulate anterior. Coborînd mai jos, vom descoperi că acele tîrguşoare devenite sinapsele comerciale ale exploatării ţărănimii române fuseseră înfiinţate (prin colonizare, ca în Patagonia lui Julius Popper, implantînd evrei din Galiţia pe moşiile din aservitele „Ţări Române”) de către… pletora fanariotă instalată peste noi cu o altă sută de ani înainte, de către turci… care ne pofteau şi mai de demult. Încît putem considera că „antisemitismul” a fost o consecinţă… a victoriei otomane asupra unui popor ce nu a făcut faţă înfruntării armate, continuînd să supravieţuiască cum s-a putut. Situaţia fiind şi mai gravă în teritoriile recuperate în 1918, unde imperiile ocupante au folosit metodic colonizarea cu evrei împotriva băştinaşilor. Rezultatul îl trăim.

***„COȘMARUL I” – imagine realizată de AUREL MANEA prin programul Disco Diffusion***

5.1 Jaful funciar şi infernul juridic distrug România – o mărturie

După răsturnarea oligarhiei interbelice şi plecarea evreilor în Israel, vechea feudă turco-fanariotă/ austro-ungară/ rusească/ evreiască a căzut în mîinile mafiei securi-comuniste. Care a realizat, după 1990, un slalom neruşinat printre nevoile de acoperire/legitimare externă şi cele de asigurare a supunerii/ conivenţei (complicităţii la jaf) a celor prinşi înăuntrul lagărului statal românesc; cadru folosit metodic în defavoarea românilor pseudo-reprezentaţi. Un pas întru liniştirea „oamenilor muncii” asmuţiţi împotriva celor ce „nu au mîncat salam cu soia” şi „vor să vîndă ţara”. Apoi un pas în direcţia inversă, a servirii rechinilor internaţionali- cu condiţia să împartă prada cu cine şi cum trebuie. Întregul sistem instituţional uzurpat a fost folosit (cu efecte sociale catsatrofale) pentru descurajarea celor care încercau să obţină reconstituiri/ retrocedări/ reparaţii fără a plăti tributul cuvenit redistribuitorilor de la putere. Securicomuniştii şi marea micilor borfaşi pe care i-au păstorit au folosit fiecare caz de restituire pentru a pune mîna pe un folos necuvenit, parazitînd prin „comisioane”, îmbogăţindu-se „miraculos” din jaful imobiliar acoperit cu solganul „restitutio in integrum”; activităţile din vechile clădiri încetînd, pentru a face loc speculaţiilor imobiliare.

„Recuperatorii” nu aveau ce cîştiga de la românaşii urmaşi de mici proprietari. Aceștia trebuiau frînaţi (şi au fost) pe toate căile, traşi pe linia moartă gestionată de administraţie/justiţie. Iar urmaşii proprietarilor mari expropiaţi de comunişti, obosiţi de o interminabilă hărţuială justiţiară, au terminat prin a ceda şantajului. Nepoţilor lor nu le-a păsat de procesul comunismului… pînă cînd s-a pus problema plăţii unor depăgubiri pentru suferinţele victimelor. Au simulat un activism politic anticomunist, dar nu i-a interesat eliberarea României din ghearele reţelei- securiocomuniste – ci doar recuperarea averilor famiilor lor. Ca atare, au militant neobosit pentru „restitutio in integrum”, ascunzînd faptul că, pentru ca să recupereze ei averile buniceşti, deschideau cutia Pandorei, din care urmau să se satisfacă cererile alogenilor ce deţinuseră majoritatea capitalului „de restituit” (şi care părăsiseră România – mulţi spre Israel). S-ar fi putut măcar prevedea şi în legea 10/2001 (după modelul art. 48 din legea 18/1991, aplicat „reconstituirilor”) limitări ale „restituirilor” – la cetăţenii români. Dar nu au făcut asta explicit, ca să beneficieze de sprijin internaţional, folosind presiunile vulturilor externi. Au folosit rătăcirea/manipularea legislativă, obstaculînd retrocedările depline către străini prin alte legi (începînd cu Constituţia) şi introducînd (prin OUG 184/2002) un super-original „drept de folosinţă special” – care i-a obligat pe beneficiari să obţină cetăţenia română. Dar, o dată cu schimbarea Constituţiei din 2003, şi această pavază a căzut (teoretic, doar pentru cei cu cetăţenii europene). La această spoliere degradantă a românilor ordinari s-au pretat „moştenitorii securităţii” – gălăgioşii patrioţi, acoperiţi de tribuni ce-l surclaseza pe Rică Venturiano. Cu largul concurs (în distrugerea României) dat de zăbăucii din CDR (căruia i-am fost, din păcate, fondator) […].

Voi expune ticăloşia legislativă în capitolul următor. Rezum doar concluzia: ocupanţii instituţiilor statului postdecembrist au recurs la orice mijloace (începînd cu lucrarea criminală a nelegiuitorilor parlamentari, continuînd cu blocajul arhivistic/cadastral şi terminînd cu abuzurile Comisiilor şi farsele judiciare) pentru a împedica restituirea imobilelor către aceia (de regulă urmaşii micilor proprietari) de la care nu se putea cîştiga ceva […].

O dată declanşat asaltul general întru recuperări de imobile înşfăcate de comunişti, nici noi, urmaşii ţăranilor/chiaburilor nu am putut sta deoparte; contribuind la dezastru, legitimînd căpătuiala distribuitorilor, fără mari şanse de a ne alege cu altceva decît cu un prelungit zbucium van […].

Voi rezuma (ca element al unui rechizitoriu – alcătuit cu sacrificii şi ca ilustrare a coşmarului trăit de zeci/sute de mii de urmaşi de ţărani, jefuiţi de comunişti/postcomunişti) încercarea de a recupera terenurile din Mărăcineni/ Buzău; nedeclarate (profitînd de absenţa cărţilor funciare) de bunicii soţiei mele şi abandonate (din dorinţa de a scăpa de represaliile contra celor trataţi ca „chiaburi” – adică duşmani de clasă). Suprafeţele respective fiind acaparate fără acte de statul comunist, nu au putut fi recuperate de socrii mei în 1991, cînd li s-a spus ţăranilor că nu li se dă decît ce e trecut la rol (introdus explicit în CAP). Aşa că degeaba s-a depus teancul de acte de achiziţie – terenurile au fost atribuite altora. Şi degeaba au fost redepuse în 1997, cînd CDR s-a făcut că repară nedreptatea […].

Astfel s-a ajuns (după moartea socrului meu, ce nu a mai apucat „dreptatea”), ca să preluăm, pe baza legii 247/2005, ştafeta revendicării zadărnicite sistemic/sistematic, revenind din Canada şi în acest scop. Am depus, în decembrie 2005, cereri, însoţite de explicaţii complete şi acte ce probau achiziţia/detenţia terenului ce nu fusese reconstituit în 1991, la Comisiile Mărăcineni şi Vadu Paşii […]. Dar oficina buzoiană de jaf funciar, după respingerea cererilor de către Comisiile locale (fără absolut nici o referire la argumente/probe), ne-a respins contestaţiile (tot fără explicaţii, în ciuda actelor doveditoare şi audienţelor). De aceea, am depus plîngere în justiţie deschizind, în 2006, un lanţ de procese ce nu a putut fi închis pînă azi, oricît ne-am străduit […], au cerut să dovedim că terenurile pentru care am depus actele de achiziţie nu au fost vîndute ulterior, ştiind că asta răstoarnă sarcina normală a probei şi că e foarte greu de realizat. Dar, după o luptă de uzură (ce ar merita relatată) cu arhivele Buzău şi după ce s-au deschis arhivele agrare comuniste, am reuşit să dovedim şi ne-vînzarea, aratînd cum a fost înghiţit (sub IAS, CAP etc.) fiecare lot în parte, o dată cu solele cuprinzătoare […]. Am dovedit exhaustiv că ni se mai datorează circa 14.25 ha, pentru 23 de loturi nerconstituite în nici un fel. Toate acestea ne-au consumat cîţiva ani şi au alimentat o expertiză tehnică, foarte complexă (unică probabil – ca amplitudine si rigoare demonstrativă), care a verificat validitatea actelor, identificărilor, raţionamentelor, şi rezolvarea corectă a sistemelor de ecuaţii/inecuaţii create de date. Comisiile nu au putut aduce nici o obiecţiune; iar ca această neputinţă să nu rămînă în ceaţă, am scos-o în evidenţă printr-un interogatoriu elocvent. Într-un cuvînt, am îngreunat, cu eforturi uriaşe, jocul arbitrariului juridic. Dar, în 2012, ne-am pomenit cu o sentinţă absolut arbitrară (ni se atribuiau compensator – în Vadu Paşii – 28 ha fictive de teren, fără valoare şi făra nici o legătură cu dosarul, probele, demonstraţia validată prin expertiza administrată cu succes). Am făcut recurs, nesesizînd – iniţial – cauza primă a ciudăţeniei sentinţei: răvăşirea miilor de pagini ale expertizei lămuritoare. Astfel încît, la reluarea procesului de fond, în 2013, după casarea prin recurs, nu am înţeles de ce sîntem puşi să re-explicăm o situaţie limpezită pe parcursul anilor, în cadrul expertizei acceptate de instanţă şi Comisii. Am dat totuşi din nou explicaţiile cerute, întru sprijinirea înţelegerii speţei de către noile complete de fond. Acestea au aprobat o nouă expertiză, dedicată reperării posibilităţilor reale de compensare în natură, camuflate de comisii. Fiind vorba de cercetarea/corectarea a zeci de potlogării funciare, semnalate de noi, situaţia devenea periculoasă pentru mafie. Comisia Mărăcineni, care nu se prezentase la proces (ca şi Comisia judeţeană Buzău, ce s-a eschivat 18 ani de la datoriile ei regulamentare) mulţumindu-se cu „răspunsuri” scrise (dar fără vreun conţinut valid) şi arătînd că nu stăpîneşte legile pe care se făcea că le aplică, a trimis în instanţă un avocat (plătit din banii contribuabililor) cu scopul de a ne hărţui, tergiversînd procesul. Degeaba reclamam noi boicotarea noii expertize. În stilul lătrător care a invadat instanţele o dată cu aceşti paraziţi josnici ai dreptăţii, avocata folosită de banda din primăria Mărăcineni deturna discuţia continuu, cerînd lămuriri despre ceea ce stabilise, timp de patru ani, prin expertiza de mult administrată. Sesizînd că diversiunea se bazează pe răvăşirea exemplarului arhivat (Comisiile avînd însa cîte un exemplar în regulă), am cerut reconstituirea volumelor răvăşite sau, mai simplu, dreptul de a depune un alt exemplar. Noul judecător a refuzat, admiţînd doar versiunea electronică, pe CD (care însă a dispărut din dosar, chiar înaintea pronunţării sentinţei…). Asta pentru ca să se poată simula necunoaşterea lucrurilor lămurite prin expertiză… şi răs-re-explicate […].

Pentru a combate această strategie, am re-documentat fiecare aspect – pînă s-au strîns peste 20 de volume, cu informaţii despre care şi azi Comisiile nu ştiu nimic. Şi nici „judecătorul” nu a aflat. Ca atare, fără a ţine cont de dosar, după cîţiva ani de lucrări dedicate reperării posibilităţilor de compensare… a hotărît că… tot terenul solicitat a fost deja reconstituit în 1992, punându-ne în situaţia de a semnala, în cererea de recurs, sute de incorectitudini „reţinute” în motivare, care au justificat formularea a 19 temeiuri de casare! Procesul prin care am încercat să obţin strămutarea recursului (în ideea că, îndepărtîndu-mă de mafia buzoiană, aş putea da peste o instanţă mai neutră), a fost respins de ICCJ, fără ca măcar să fie adus/studiat dosarul din arhivele judecătoriei Buzău (proba pe care o propusesem, întru constatarea malversaţiilor). Astfel, s-a ajuns la noul recurs: am mai depus o data, ca anexă la cererea de recurs, miile de pagini ale expertizei administrate cu succes în 2012 şi distruse/ascunse ulterior – pentru a fi neglijată (a se susţine că nu ar fi avut loc). Reacţia? Instanţa de recurs a pus deoparte această voluminoasă anexă (rupînd-o de volumul recursului şi ascunzînd-o într-un teanc arhivat!!!), tratînd apoi cauza, doi ani, ca şi cum nu ar fi fost depusă – deci expertiza buclucaşă tot nu ar fi existat.

Numai că, înţelegînd jocul, nu am lăsat să treacă nici o şedinţă fără să îl denunţ. Și orîcît s-a utilizat tehnica consemnarii „defectuoase” a lucrărilor, s-a strecurat suficient, în procesele verbale. Ceea ce a creat o oarecare presiune asupra completului, care a preferat să ne împotmolească mai subtil. Tăcînd mîlc pe subiectul expertizei a doua (cercetarea disponibilităţilor), a cărei sufocare dolosivă constituia miezul recursului, refuzînd discutarea celor 19 temeiuri de casare, mi-au cerut continuu… să mai explic/documentez o dată situaţia terenurilor (!). Am facut-o, în ianuarie/februarie 2018, numai ca să tai orice acoperire a previzibilei malversaţii, predînd o nouă demonstraţie completă, reorganizată întru maximă claritate, cu explicaţii istorice, situaţii pe zone, etc., demonstrînd ce s-a întîmplat cu fiecare din cele 23 de loturi încă nereconstituite, justificînd tabelele din Concluziile depuse. Ei, bine,… şi acest ultim dosar voluminos a fost scos din teancul recursului (!!!) şi şnuruit fără număr într-un teanc separat – pentru a se susţine, negru pe alb, în motivarea sentinţei definitive…. că nu am depus dovezile cerute, privind achiziţia/circulaţia terenului!!! Astfel, au fost „nereţinuţi” 12 ani de efort juridic, strîns în 22 de volume… Fiindu-ne recunoscut numai dreptul de reconstituire asupra 7,91 ha, care rezultau din scăderea suprafeţei recuperate în 1992 din cea recenzată în 1948 […]. Un abuz tipic, comis de instanţe, care nu riscă nimic, nici măcar cînd falsifică conţinutul real – verificabil – al dosarelor.

Căci judecătorii „inamovibili”, plătiţi regeşte şi pensionaţi „special”, nu răspund de malpraxis, astfel fiind acoperit jaful imobiliar, sistemic coordonat. De ce a ascuns sentinţa localizarea celor 23 de loturi, prin planuri de amplasament cadasatral (cu care se terminase expertiza veche şi de la care plecase expertiza nouă)? Pentru ca să nu dispuneam de o hotărîre care impunea restituirea sau compensarea unor poziţii bine precizate, putînd fi deci trataţi (eventual de ANRP) la categoria „teren la care nu s-au stabilit locaţiile iniţiale”… Deci cu preţul minim al arabilului din zonă.

Dar aproape toate terenurile noastre (13ha din cele 14,25ha) se aflau în intravilan şi cu deschidere la şoseaua E85, deci nu valorau 50 de cenţi metru partat, ci 50 de euro… Ca să nu reuşească „definitiv” stratagema judecătorilor de serviciu, am apelat la căile extraordinare de atac (revizuire şi contestaţie în anulare) arătînd, pe de o parte, că afirmaţiile despre conţinutul dosarului, pe care se bazeaza sentinţa, sînt false (probele depuse nefiind practic înfăţişate, pentru că au fost ascunse/scoase din funcţie), iar pe de altă parte, că nimic nu justifica neprecizarea loturilor care s-ar încadra în cele 7,91 ha recunoscute, astfel încît să se poată aplica uşor dispozitivul sentinţei (care cerea, ipocrit, să se încerce întîi retrocedarea pe fostele poziţii).

Căile extraordinare sînt însă judecate de aceeaşi justiţie ordinară. Am încercat să stopez farsa judiciară, depunînd plîngere penală (pentru infracţiunile împotriva justiţiei comise în dosar) la procuratura judecătoriei şi a tribunalului Buzău. S-au derobat, retrimiţîndu-ne înapoi plîngerea (!) sau redirijind-o către organe care nu ne-au mai dat semne de viaţă )… Am revenit atunci asupra plîngerii depuse în septembrie 2017 la DNA Bucureşti (atunci cînd încercasem să evităm judecarea recursului în curtea mafiei judiciare buzoiene). Constatînd înmormîntarea plîngerii penale (trimisă la DNA Ploieşti… adică acolo unde arătasem că se află complicii celor reclamaţi, pentru sustragerea terenurilor din care ar fi trebuit să se facă reconstituiri), am încercat – fără succes – audienţe la DNA Ploieşti şi apoi la DIICOT Bucureşti – semnalînd că e vorba de o infracţiune organizată la scară uriaşă şi cu efecte devastatoare asupra societăţii româneşti. Degeaba. Nu am fost audiaţi niciodată, deşi ne semnalaserăm disponibilitatea de a completa dosarul cu probe.

Ca atare, am asaltat biroul şefului ICCJ (nu merită un nume), pentru a-l pune în faţa activităţii criminale a tuturor ramurilor structurii pe care o coordona. Nu am fost primit- deşi nu mai era nimeni în acea zi acolo. Mi mi s-a cerut să mă întorc la Piatra Neamţ, aşteptînd programarea în audienţă. În locul ei am primit o adresă remarcabilă – prin care eram anunţat că este respinsă cererea mea de audienţă… O lecţie pentru un canadian rătăcit pe aici.

Desigur, reacţia asta s-a datorat micului memoriu explicativ depus, în care era vorba şi de înfundarea cercetărilor în dosarul genocidului comunist, deschis de mine în 2006. Mai menţionez şi audienţa la CSM (organ aparent supraveghetor – în fapt, protector – al magistraturii criminalizate), întru susţinerea memoriului depus acolo, memoriu în care am detaliat abuzurile completelor de la Buzău, cerînd să fie verificată susţinerea mea despre distrugerea dosarelor/probelor din arhiva judecătoriei (pe care le-am fotografiat intregral, ca să nu se poată „re-amenja”, acoperitor). Mi-am dat seama însă, din ostilitatea cu care am fost tratat în audienţă, că va urma o verificare formală… Care a stabilit, discutînd cu cine trebuie, că situaţia din arhivă nu este cea reclamată de mine… Fără însă a consulta dosarele, întru liniştea oficinelor din Buzău, care au arătat apoi ce înseamnă „căi extraordinare” (în complete în care erau, contrar legii, şi judecători dintre cei ce „judecaseră” dosarul; şi care primiseră hectare frumoase – drept donaţie – de la alţi reclamanţi de teren, mai puţin rigizi ca noi ) […].

***„COȘMARUL II” – imagine realizată de AUREL MANEA prin programul Disco Diffusion***

Cine cunoaşte situaţia monstruoasă (de exemplu, asociaţiile „victimelor justiţiei”, care au încercat să ridice, la Haga, problema unui gencid juridic postcomunist), pricepe de ce trebuia desfiinţată neavenita secţie SIIJ (la noi, şi preşedinţii înfruptîndu-se ilicit din plăcinta imobiliară)… Sper că bieţii petenţi, exasperaţi, şi-au dat seama între timp de inutilitatea acestor demersuri. Oficinele internaţionale nu sînt decît instrumente prin care se potenţează presiunea pentru ca mafiile naţionale să se arate cooperante, coborînd preţul exportului colonial. Eu verificasem deja mondializarea putreziciunii, în experienţa dosarului genocidului comunist şi dosarului Rovenţu. Dar, ca să duc la capăt cercetarea/demonstraţia, am prezentat (şi ştiu să fac asta bine) dosarul consistent al cazului nostru (înacadrat în dosarul vast al jafului funciar) şi l-am trimis la CEDO, explicîndu-le minuţios cum au fost transformaţi în singura instanţă de eventuală reparare a oceanului de abuzuri comise în justiţia română, ce nu mai pot fi corectate prin instituţia esenţială, desfiinţată după 1996, a recursului extraordinar. Confirmind aşteptările, CEDO a declarat plîngerea mea inacceptabilă. Firesc. Are alte treburi, alt rol, decît să deranjeze mafia care înstrăinează ieftin avuţia naţională…

Să reluăm deci firul local. În pseudo- procesele de revizuire şi anulare, aparent bizar, Comisiile s-au opus precizării loturilor de reconstituit (ca să poată susţine mai tîrziu că nu pot aplica sentinţa, pentru că e… imprecisă) […]. Ce au făcut, a fost să ne propună o „compensare” (pentru 7,91 ha de teren, de valoarea semnalată) prin 16 parecluşe aparent eliberate, din rezervele Comisiei, de valoare negativă (neputînd fi exploatate nici măcar agricol, dar trebuind plătite taxele aferente). Numai bune de cedat pe nimic mafiei din tarlalele respective. Am refuzat „propunerea”, reiterată cu tupeul celor ce se ştiu imuni (acoperiţi de impunitatea complicităţii), amintind faptul normal (recunoscut şi de lege) că nu ni se pot impune terenuri din această categorie. Atunci Comisia Mărăcineni şi-a continuat călătoria la capătul nopţii juridice, alcătuind un proces verbal fals, în care au plasat loturile refuzate. Comisia Judeţeană (probabil comanditarul acestor abuzuri), ştergîndu-se la fund (nu văd expresie o mai adecvată) cu atenţionările din memoriul nostru, a emis titlul pe care-l ştia ilegal. A refuzat apoi anularea „erorii”, silindu-ne la un nou proces, care a mai durat doi ani (2019-2021 – tacîm complet, fond şi recurs) deşi ştiau foarte bine că abuzează delictual. În acest timp, DNA închidea „cercetarea” penală, după o vizită de curtoazie la primăria Mărăcineni – unde au aflat, impresionaţi, că dosarul ar fi fost rezolvat între timp, noi primind terenul solicitat/meritat. Că e vorba de pseudo-înşelarea procuraturii o arată faptul că nu am putut lămuri situaţia, prin plîngerile amplu documentate împotriva deciziei ilegale de NUP.

Am deschis deci un proces la ICCJ, împotriva hotărîrii abuzive, confirmată de procuroriii şefi. Într-o singura sedinţă, fără a mă lăsa să scot un cuvînt (prin botniţa Coronavirus), cea mai înaltă instanţă din piramida criminală, a hotărît că judecarea „cercetării„ delictelor judecătorilor din Buzău e de competanţa … judecătorilor din Buzău. Într-o astfel de lume, cum să funcţioneze SIIJ? Nici o ieşire. Curtea de Apel Ploieşti a respins noua cerere de strămutare, pentru crasul conflict de competenţă. Şi sper că ghiciţi ce au decis colegii reclamaţilor din justiţia buzoiană, cînd le-am semnalat totala lor incompatibilitate? Nu m-a mirat nici că, după anularea (cine ştie prin ce minune/neatenţie) a titlului/procesului verbal comis în 2021, la începutul acestui an… ne-am pomenit cu o noua propunere în batjocură, similară celei anulate, din partea Comisiei Mărăcineni. Refuzînd-o din nou, de trei ori. Ca atare, au comis un nou proces verbal abuziv, exact ca acela anulat de instanţa în 2021. Şi, probabil, în ciuda memoriului trimis, Comisia Judeţeană va emite un nou titlu , recidivînd, în completă cunoştinţă de cauză…

Credeţi că merită să reiau lupta demonstrativă cu morile de vînt? Probabil că, între timp, românii ştiu pe ce lume trăiesc, s-au adaptat la ea, o şi susţin – din interes sau resemnare. Nu mai e nevoie de sacrificii, pentru a dovedi cu ce (sistem) avem de a face. Singurul efect posibil al demascării este sporirea mijloacelor de şantaj asupra unor judecători/procurori. M-am gîndit totuşi că, însoţindu-mă fugitiv, vă puteţi face o idee privind reaua credinţă care a devastat România. Şi că vă veţi pune, alături de mine, problema cu care începe acest segment: cum s-or fi descurcat pretendenţii evrei, de la distanţă, în raportul cu această mafie distribuită peste tot? Cum, cu ce metode şi cu ce preţ o fi căzut la pace cu ea, realizîndu-şi obiectivele de acaparare? Au recurs la stratul avocaţilor intermediari (banda de paraziţi, care s-au umflat din jupuirea clienţilor şi intermedierea mituirii judecătorilor – atunci cînd nu existau ordine comenzi contrare, dinspre putere/servicii oculte). Ceea ce trebuie să-i fi costat mulţi bani şi nervi pe israelieni, suportînd, atîţia ani, tergiversările aferente şantajului recuperator. Dar investitorii de acest fel pot avea răbdare, pînă la punerea în funcţie a levierele politice, dovedindu-se calităţile abordării „top-down”. Căci, aşa cum vom vedea în continuare, problema s-a rezolvat de sus, stabilindu-se reglementari favorabile anumitor reconstituiri insuficient probate, principii de tratare perferenţială şi compensări diferenţiale (pentru unii cu supra-evaluare, pentru ceilalţi invers) etc.

Musafirii – întîrziaţi un timp – s-au urcat în rapid; în timp ce, în marfarul tras pe linie moartă, am rămas noi, cei stîrniţi numai ca să legitimăm mega-ingineria funciară. Şi-mi este clar că, după ce vor fi serviţi şi ultimii clienţi externi (cu comisionul/cota de rigoare pentru mafia internă) noi, cei puşi în postura ridicolă de a ne demonstra drepturile în faţa unor vameşi puşi să nu ne audă (să nu „reţină”… decît mita sau intervenţia ocultă) vom fi anuntaţi că procesul de retrocedare „in integrum” nu mai poate continua, epuizîndu-se resursele ţărişoarei.

Aşa se culege recolta, în colonia modernă.

VA URMA

Citiți și episoadele anterioare:

Combaterea „antisemitismului” folosește subjugării românilor? (XXII)

Combaterea „antisemitismului” folosește subjugării românilor? (XX-XXI)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XIX)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XVIII)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XVII)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XVI)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XV)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XIV)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XIII)