Anton Dumitriu – Lupta cea mare s-a dat între idee și spadă

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Martie 22, 2022

Anton Dumitriu

Nu a trecut în neființă, ci într-o mai plină de ființă ființă

Anton Dumitriu s-a născut la Brăila, unde a urmat Şcoala Primară de Băieţi nr. 1 şi Liceul ” Nicolae Bălcescu”. Este licenţiat în matematică la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti în 1929 şi absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie din cadrul aceluiaşi centru universitar un an mai târziu. În 1938 primeşte titlul de doctor în filosofie cu teza: Bazele filosofice ale ştiinţei, preşedintele comisiei fiind C. Rădulescu- Motru, iar referent P.P. Negulescu. Între anii 1929 şi 1938, a fost profesor de matematică la Brăila şi Bucureşti. În 1938 este chemat ca asistent la Universitatea din Bucureşti, unde susţine cursuri de logică matematică, primele de acest fel din România, în 1944 devenind profesor titular la catedra de logică şi istoria filosofiei vechi şi medievale. Instaurarea regimului comunist a determinat o retragere a lui Anton Dumitriu din prim-planul vieţii ştiinţifice până în 1964, când se întoarce la Academia Română (cercetător ştiinţific principal şi şeful sectorului de logică clasică al Centrului de Logică din cadrul acestei instituţii).

De-a lungul timpului a fost membru al unor prestigioase instituţii ştiinţifice şi a făcut parte din consiliul de conducere al unor reviste de specialitate din străinatate: Academia Mediteranea del Dialogo din Roma, (începând cu 1969), Comitetul consultativ al institutului Centro Superiore di Logico e Scienze Comparate din Bologna (1970), Consiliul de direcţie al revistei International Logic Review din Bologna (din 1970), Comitetul ştiinţific al revistei Il Contributo din Roma (din 1979) etc. A primit titlul de profesor onorar la Facultate de Filosofie Comparee din Paris din 1972 şi la Instituto superiore de Scienze Umane din Urbio din 1969, a conferenţiat la diverse universităţi din Franţa, Germania şi Italia, a participat cu comunicări la congrese internaţionale de specialitate de la Amsterdam (1967), Viena (1968), Hanovra (1979). Între 1942 şi 1946, a fost director al revistei Caiete de Filosofie, dar a colaborat şi la alte reviste, cum ar fi Lumea Românească şi Facla. Activitatea sa a fost răsplătită prin distincţii academice precum premiul “Gh. Asachi” al Academiei Române (1941), sau premiul “Vasile Conta” al aceleiaşi instituţii (1968) şi s-a concretizat în peste 70 de studii şi volume publicate, dintre care menţionăm: Logica nouă (1940), Logica polivalentă (1943), Paradoxele Logice (1944), Soluţia paradoxelor logico-matematice (1966), Istoria Logicii, apărută în două ediţii în limba română, 1969 şi 1975, şi în limba engleză în 1977, Philosofia Mirabilis, Cartea întâlnirilor admirabile (1981), Aletheia. Încercare asupra ideii de adevăr în Grecia antică (1984), Homo universalis (1991).

Camelia Radu

Teza lui Anton Dumitriu este una avangardistă: Occidentul se întoarce împotriva lui însuși. Vestul e miracolul inteligenței care se autodistruge. Cele mai mari finaluri din istorie sunt cele autodistructive, iar Occidentul are parte de așa ceva.

Occidentul este paradigma cuceririi naturii de către om. O falsă stăpânire. Orientul însă e cel care lasă omul să reflecteze existența și să câștige natura. Dintru început, înțelegem că Occidentul își clădește triumful pe temeiuri greșite: nimeni nu poate construi nimic pe un teren mișcător. Ca să se zidească, omul trebuie să își aparțină; or Occidentul crește pe umerii unui mit despre omul care nu este încă cel ce și-a promis să fie. Astfel, între erorile Occidentului și timiditățile Orientului, Dumitriu descrie o lume actuală: „Noi avem metode, din ce în ce mai puternice, de a stăpâni lumea, dar nu avem nici o metodă de a domina propria noastră natură.”

Prin urmare, criza tensiunilor dintre Orient și Occident este, de fapt, criza Europei: un proiect dual, al unei civilizații care „se ferește” de declinul umanității. Pariul lui Dumitriu e unul simplu: dacă Spengler are dreptate, atunci suntem o civilizație matură; adică, una condamnată la moarte. Este mai important să recunoaștem acest final, decât să încercăm să îl corporalizăm: Bauer îl consideră o agonie culturală, Massis o fortificare defensivă a Occidentului în fața misticismului oriental, Guénon găsește că modernitatea care părăsește tradițiile și revelația e călăuza acestei pierzanii civilizaționale, Berdiaev așteaptă un Nou Ev Mediu în rolul apocalipsei care va înnoi lumea, Keyserling speră la o societate mai spirituală, mai docilă, așadar, mai orientată către Orient.

Oana ŞERBAN