Incorect Politic O Publicație Dizidentă
Cornel-Dan Niculae
Incorect Politic
Ianuarie 4, 2022
Legionarii erau cât pe ce să salveze România în 1944 de la dezastrul în care a aruncat-o lovitura de stat de la 23 august 1944, dată de Palatul regal, în timp ce mareşalul Antonescu încerca să obţină de la sovietici un armistiţiu avantajos (prin canalele sale diplomatice de la Cairo şi Stockholm, activate încă de la sfârşitul anului 1943).
Uniunea Sovietică era dispusă să încheie un armistiţiu cu mareşalul Antonescu. Cu toate acestea, Antonescu a fost arestat de rege, camarila sa predând România bolşevicilor (https://www.art-emis.ro/istorie/telegrama-de-la-stockholm-23-august-1944)
Un episod al tratativelor secrete dintre Antonescu şi Moscova îi indică pe legionari ca intermediari:
În noaptea de 27 spre 28 iulie 1944, sovieticii (de fapt, N.K.V.D.-ul) au paraşutat lângă Olăneşti (unde trebuia să ajungă şi mareşalul Antonescu) cinci legionari (prizonieri de război, din care 3 erau comandanţi legionari, în frunte cu Tudor Djonat) care să ajungă la Ion Antonescu, ceea ce s-a şi întâmplat, după ce s-au lăsat arestaţi ori s-au predat.
Ei nu voiau să vorbească cu şeful Siguranţei, insistând că au de transmis un mesaj important.
Antonescu a stat foarte mult de vorbă cu ei. (Antonescu voia un armistiţiu inteligent cu sovieticii, fără a le da ţara, fiind însă blocat sistematic de camarila regală, care îi sabota canalele de comunicare). Presa şi istoricii au consemnat că aceştia, legionarii paraşutaţi, ar fi avut misiunea să-l asasineze pe mareşal, deşi nimic nu dovedeşte asta.
După ce a discutat personal cu legionarii paraşutaţi Djonat şi Gheracostea, mareşalul Antonescu a cerut Siguranţei şi jandarmilor să înceteze orice operaţiuni întrucât „colaborarea a fost terminată“. Nici până în ziua de azi nu se ştie ce au discutat cei trei, întrucât după ocuparea ţării (în august 1944) arhivele au fost„periate“ şi „ curăţate“.
Ideea larg mediatizată că legionarii fuseseră paraşutaţi să îl asasineze pe Ion Antonescu convenea de minune şi ca acoperire (faţă de aliaţii germani, în primul rând) a negocierilor secrete dintre mareşal şi sovietici pentru ieşirea României din război (în condiţii mult mai bune decât a făcut-o Palatul, fără nici un acord/armistiţiu şi sabotându-l şi chiar distrugându-l pe Antonescu). https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/23-august-1944-salvarea-romaniei-sau-tradare-nationala
Aceasta este, evident, o ipoteză, dar una foarte plauzibila, cu temeiuri, cu bază (lipsa oricărei tentative de acţiune potrivnică lui Ion Antonescu din partea legionarilor paraşutaţi; inexistenţa / dispariţia în/din arhive a discuţiilor intime, tainice pe care Ion Antonescu le-a avut apoi cu liderii legionari; ordinul de liniştire faţă de aceşti legionari pe care mareşalul l-a dat Siguranţei şi Jandarmeriei) ipoteză pe care şi dl. profesor Ion Coja o consideră „foarte probabilă“.
Iată şi un text istoric clasic despre unul şefii legionari paraşutaţi în zona Olăneşti: „Cristu Gheracostea, macedonean din Botoşani, s-a predat, de bună voie, în 28 iulie 1944, la Postul de Jandarmi Comanca, la câţiva kilometri de Olăneşti. El se considera, mai curînd, purtătorul unor mesaje politice importante [aduse din Uniunea Sovietică -.n.n.. Gheracostea fusese comandant legionar, organizator al trupelor alcătuite din macedoneni, adică un personaj important al Mişcării Legionare“ (prof. Sorin Oane, dar subiectul a fost prezentat în premieră de prof. Cristian Troncotă).
Din păcate, însă, Siguranţa (SSI), căreia Ion Antonescu i-a zis să îi lase în pace pe legionarii paraşutaţi de sovietici în iulie ’44 (deşi au fost păstraţi în custodie aproape o lună), a mers si pe mâna unui evreu suspect de duplicitate, pentru a obţine armistiţiul de la anglo-americani, România fiind astfel doar amăgită, în timp ce Finlanda, care a mers pe rezistenţă armată concomitentă cu negocierile cu Stalin, a obţinut de la Uniunea Sovietică neocuparea ţării, printr-un armistiţiu semnat la 19 septembrie 1944. Palatul regal al României şi Siguranţa (unde exista trădare şi între şefii ei) nu au obţinut absolut nimic, nici un acord, şi au predat practic ţara sovieticilor şi s-au aruncat cu capul înainte, în gol, punând şi armata să lupte în continuare peste hotare (dincolo de teritoriile româneşti), împotriva Germaniei.
Căci, în afară de agenţii şi informatorii evrei de rând ai Siguranţei, care de multe ori, foarte probabil, au putut face un joc dublu, fiind mai fideli comunităţii lor (o trăsătură specifică evreilor, generala) decât Siguranţei, Eugen Cristescu (şeful Siguranţei), îl avea ca vechi prieten, informator şi colaborator în operaţiuni speciale pe un evreu cu ceva greutate şi multe conexiuni în lumea sforăriilor, George Littman (sau Georgică Litman), care înainte să vină mareşalul Ion Antonescu în fruntea statului fusese manager la cazinoul din Sinaia (informaţia fiind prezentată de prof. Cristian Troncotă în două din cărţile sale).
Litman şi varianta Littman sunt nume de evrei ashkenazi, khazari, România având numeroşi evrei notorii cu acest nume, evreii Litman din Sinaia lăsându-şi numele monumentalei „casa Albert Litman“ din Sinaia, Albert Litman (Littman) fiind „bancher si unul din proprietarii cazinoului din Sinaia“, care în 1940 „s-a refugiat la Paris“, unde l-a sustinut pe generalul de Gaulle împotriva Germaniei, iar fratele (fiul?) său George Litman (Littman) a fost ulterior confirmat de liderul sionist Avram Leiba Zissu (A. L. Zissu, într-o anchetă a Securităţii) ca fiind apropiat de Wilhelm Filderman, şeful evreilor din România, şi ca intermediind discuţiile secrete între mareşalul Antonescu şi aliaţi: „Filderman mi-a spus că [Ion Antonescu] a făcut demersul [la o mediere cu Occidentul] prin Istanbul la Cairo, printr-un cunoscut al lui, George Litman…“ (dosar Departamentul Securităţii Statului 16385, vol. 58, f. 103-110: după A.M. Stoenescu, „Armata, Mareşalul şi Evreii“).
Litmanii s-au remarcat şi ca sionişti, dar şi ca înfocaţi comunişti. Îl avem pe Cunti Litman, care a participat la Congresul Sionist din Focşani. Îl avem şi pe Naş Leon (1919-2007), pe numele său real Littman (fiu al lui Moise Litman), evreu comunist care a activat din ilegalitate, iar în timpul regimului comunist s-a ocupat de administrarea resurselor financiare, controlând fonduri valutare, întreprinderile şi fermele Gospodăriei de Partid, până în 1989. L-am avut şi pe maiorul Nelu Negru (pe numele real, evreiesc, Litman), profesor la catedra de drept a Şcolii de ofiţeri de Securitate din Băneasa până în 1961. Dar cel mai important a fost, poate, Jean Littman, sionist şi preşedinte pe România al Congresului Mondial al Evreilor din România, structură implicată până peste cap în sforăria globală a războiului, în interes evreiesc.
Toate aceste negocieri ale mareşalului Antonescu cu Aliaţii occidentali prin G. Littman, evreul de casă al şefului Siguranţei, erau de fapt bine ştiute şi sabotate de camarila regală (mai bine conectată cu evreii de calibru decât Ion Antonescu, care îl lăsase pe Cristescu să se folosească de evreii Siguranţei), camarilă care, mai mult decât de soarta ţării, era preocupată de nimicirea lui Ion Antonescu, care îl eclipsa total pe tânărul rege şi deci ţinea şi camarila departe de mult râvnita dar efemera „putere“.
Din păcate, însă, Siguranţa (SSI), căreia Ion Antonescu i-a zis să îi lase în pace pe legionarii paraşutaţi de sovietici în iulie ’44 (deşi au fost păstraţi în custodie aproape o lună), a mers si pe mâna unui evreu suspect de duplicitate, pentru a obţine armistiţiul de la anglo-americani, România fiind astfel doar amăgită, în timp ce Finlanda, care a mers pe rezistenţă armată concomitentă cu negocierile cu Stalin, a obţinut de la Uniunea Sovietică neocuparea ţării, printr-un armistiţiu semnat la 19 septembrie 1944. Palatul regal al României şi Siguranţa (unde exista trădare şi între şefii ei) nu au obţinut absolut nimic, nici un acord, şi au predat practic ţara sovieticilor şi s-au aruncat cu capul înainte, în gol, punând şi armata să lupte în continuare peste hotare (dincolo de teritoriile româneşti), împotriva Germaniei.
Căci, în afară de agenţii şi informatorii evrei de rând ai Siguranţei, care de multe ori, foarte probabil, au putut face un joc dublu, fiind mai fideli comunităţii lor (o trăsătură specifică evreilor, generala) decât Siguranţei, Eugen Cristescu (şeful Siguranţei), îl avea ca vechi prieten, informator şi colaborator în operaţiuni speciale pe un evreu cu ceva greutate şi multe conexiuni în lumea sforăriilor, George Littman (sau Georgică Litman), care înainte să vină mareşalul Ion Antonescu în fruntea statului fusese manager la cazinoul din Sinaia (informaţia fiind prezentată de prof. Cristian Troncotă în două din cărţile sale).
Litman şi varianta Littman sunt nume de evrei ashkenazi, khazari, România având numeroşi evrei notorii cu acest nume, evreii Litman din Sinaia lăsându-şi numele monumentalei „casa Albert Litman“ din Sinaia, Albert Litman (Littman) fiind „bancher si unul din proprietarii cazinoului din Sinaia“, care în 1940 „s-a refugiat la Paris“, unde l-a sustinut pe generalul de Gaulle împotriva Germaniei, iar fratele (fiul?) său George Litman (Littman) a fost ulterior confirmat de liderul sionist Avram Leiba Zissu (A. L. Zissu, într-o anchetă a Securităţii) ca fiind apropiat de Wilhelm Filderman, şeful evreilor din România, şi ca intermediind discuţiile secrete între mareşalul Antonescu şi aliaţi: „Filderman mi-a spus că [Ion Antonescu] a făcut demersul [la o mediere cu Occidentul] prin Istanbul la Cairo, printr-un cunoscut al lui, George Litman…“ (dosar Departamentul Securităţii Statului 16385, vol. 58, f. 103-110: după A.M. Stoenescu, „Armata, Mareşalul şi Evreii“).
Litmanii s-au remarcat şi ca sionişti, dar şi ca înfocaţi comunişti. Îl avem pe Cunti Litman, care a participat la Congresul Sionist din Focşani. Îl avem şi pe Naş Leon (1919-2007), pe numele său real Littman (fiu al lui Moise Litman), evreu comunist care a activat din ilegalitate, iar în timpul regimului comunist s-a ocupat de administrarea resurselor financiare, controlând fonduri valutare, întreprinderile şi fermele Gospodăriei de Partid, până în 1989. L-am avut şi pe maiorul Nelu Negru (pe numele real, evreiesc, Litman), profesor la catedra de drept a Şcolii de ofiţeri de Securitate din Băneasa până în 1961. Dar cel mai important a fost, poate, Jean Littman, sionist şi preşedinte pe România al Congresului Mondial al Evreilor din România, structură implicată până peste cap în sforăria globală a războiului, în interes evreiesc.
Toate aceste negocieri ale mareşalului Antonescu cu Aliaţii occidentali prin G. Littman, evreul de casă al şefului Siguranţei, erau de fapt bine ştiute şi sabotate de camarila regală (mai bine conectată cu evreii de calibru decât Ion Antonescu, care îl lăsase pe Cristescu să se folosească de evreii Siguranţei), camarilă care, mai mult decât de soarta ţării, era preocupată de nimicirea lui Ion Antonescu, care îl eclipsa total pe tânărul rege şi deci ţinea şi camarila departe de mult râvnita dar efemera „putere“.
Oamenii lui Sima nu erau legionari decat cu numele…
Regele a decis SUVERAN – a pretinde ca a fost lovitura de stat inseamna nesupunere, rebeliune si nu este o atitudine demna nici pentru civili, nici pentru militari.
Cum sa crezi ca dadea cineva 2 lei pe cuvantul lui Antonescu care datora supunere – ca intreaga Armata de altfel doar Regelui.
Cum sa crezi ca rusii ar fi respectat vreo promisiune din partea lui Antonescu care deviase in auto-mesianism?
… sa se impiedice ei de Antonescu…? Nici vorba!
===========
Iarasi afirmatia fanteziste de tip anti-monarhic, [si] aici – anti-crestin si anti-romanesc.
De jur imprejur erau doar fiarele asmutite si tembelizate de jidani ca sa distruga tot… negocieri nu erau posibile decat la nivelul absolut, al celor mai inalte capete ale vremii – mai intai, monarhii; jidanii si franc-masonii nu au mai indraznit sa se atinga de vreunul.
Regele a salvat Romania de la distrugerea prin foc – holocaustica asa cum au facut slugile jidanilor la Hamburg, Dresda si in alte zeci de orase: bombe incendiare doar pentru demoralizare dar cu zeci de mii de arsi de vii cu corpurile arzand plutind in fuioare de foc pe deasupra… vorbiti fara sa deschideti ochii, va jucati cu vorbele..
Aţi luat-o pe arătură rău, rău de tot „Gheorghe“ (un Gheorghe fals, altul decât comentatorul cunoscut sub acest nume pe aici?).
Doar comuniştii nu spuneau că a fost lovitură de stat, şi au decretat 23 august drept sărbătoare naţională, pentru că i-a adus pe ei finalmente la putere (cu forţa). Şi casa regală a aprobat în istoria sa, realizată Arthur Gould Lee, termenul de „lovitură de stat“, cum voi demonstra mai jos în postarea „Dacă nu îi ziceau «lovitură de stat» i s-ar fi zis «trădare»“.
Nu prea cunoaşteţi subiectul şi vă daţi cu părerea acuzator la analiza altora, privind lucrurile „din avion“. Sovieticii erau chiar ei cei care trăgeau de Antonescu, din decembrie 1943, pentru o formulă de încetarea a războiului, în timp ce SUA ne voia învinşi necondiţionat, iar Anglia (Churchill, care ar fi vrut sa atace si Uniunea Sovietica) ar fi vrut să-i convingă pe americani să debarce împreună în Balcani, nu în Franţa (Normandia, soluţie impusă de SUA), pentru ca România şi Serbia să nu fie ocupate de sovietici, ci de anglo-americani. SUA, mânată de forţe nevăzute s-a opus, forţele acelea nevăzute (nu le mai numesc) voind instalarea comunismului în Europa centrală, ele reprezentând o reţea ce avea rădăcini şi în Uniunea Sovietică (vedeţi, mai bine, Douglas Reed, „Controversa Sionului“).
Informaţiile şi datele concrete istorice nu au, cum pretindeţi, halucinant, caracter anti-monarhic, anti-creştin şi anti-românesc. Oau, ce mai suveici fragile ca logică naşteţi!? Poate mai aveţi loc şi pentru anti-democratic şi “anti-semit”!? Poate şi anti-vaccinist, ca să mai şi glumim! Aţi găsit aici, poate, vreun „duşman al poporului“ numai bun de arestat!
Ziceţi că „Regele a salvat România de la distrugerea prin foc“ cu bombe incendiare din partea anglo-americanilor, care au procedat astfel inutil cu oraşele germane (ceea ce este adevărat, ei fiind marii criminali nejudecaţi), dar regele nu a făcut decât să se grăbească să o ia înainte lui Antonescu (care impusese conditii sovieticilor, spre deosebire de Palat).
*
Iată, ca probă, mărturia lui Mircea Ioaniţiu, secretarul particular al regelui Mihai, despre ce s-a întâmplat înainte de arestarea lui Antonescu, la palat, în 23 auguist 1944:
„Regele a venit să ne comunice nouă celor ce rămăsesem într-o cameră alăturată, decizia de armistiţiu a mareşalului. După ce ne-am sfătuit puţin, am ajuns la concluzia că, fără să mai aşteptăm ziua de 26 august, şi cu riscul vieţii, trebuia să-l arestăm imediat pe mareşal şi pe Mihai Antonescu“.
*
Nu cunoaşteţi, se pare, decât superficial istoria acestui eveniment, dar îi acuzaţi pe alţii de „joaca cu vorbele“, când de fapt, ceea ce acuzaţi vă caracterizează chiar pe dumneavostră? Ori aveţi vreun interes politic „monarhist“ sau „antisimist“?
“facatori de pace”
Dacă nu i s-ar fi spus „lovitură de stat“, i s-ar spune trădare
cedării din 23 august 1944 în faţa Uniunii Sovietice
*
S-a apucat un „Gheorghe“ să zică că cine prezintă ca lovitură de stat modul cum a ieşit România din războiul cu Uniunea Sovietică la 23 august 1994 este anti-monarhist, anti-român şi anti-creştin, dar…
Până şi percepţia externă din epocă (inclusiv la aliaţii anglo-americani) a fost că echipa ce îl înconjura pe regele Mihai a dat o „lovitură de stat“ în 1944, acesta fiind şi cazul vicemareşalului aerului britanic („Air Vice-Marshal“) Arthur Gould Lee, care a publicat biografiile autorizate ale familiei regale a României. Cu acordul casei regale, deci, autorizat, acesta a scris astfel:
„La 23 martie 1944, în timp ce Ion Antonescu era în vizită oficială în Germania, regele Mihai l-a trimis pe generalul Constantin Sănătescu să îi sondeze pe militarii de pe lângă Ministerul de Război şi Marele Stat Major despre care se credea că sunt opozanţi ai lui Antonescu dacă erau dispuşi să treacă la acţiune, însă rezultatul a fost dezamăgitor, a doua zi primind vizita unui general, care a argumentat că nu venise momentul unei lovituri de stat.“ (A.G. Lee, „Coroana contra secera şi ciocanul. Povestea regelui Mihai al României“).
A.G. Lee persistă chiar, în cartea sa aprobată de casa regală română: „În august 1944, regele Mihai a sesizat un moment bun pentru lovitura de stat“.
Nu regele Mihai, care avea 23 de ani, a făcut lovitura de stat, ci anturajul său şi foarte multă manipulare pusă asupra lui, nici până azi devoalată în amploarea ei, dar din care face parte şi inducerea în eroare că România ar putea câştiga ceva comunicând cu SUA prin canalul diplomatic de la Cairo, de care se ocupa evreul G. Fittman.
*
Camarila regală avea plănuită lovitura de palat pentru 26 august 1944, dar a aflat că, fie că pleca pe front, fie, deşi din diverse raţiuni şi calcule sau din cauza unor intoxicări informative mareşalul ezitase să încheie lupta cu sovieticii şi aliaţii, în 23 august Antonescu urma să încheie armistiţiul (se hotărâse din 22 august şi nu a acţionat ascuns faţă de palat şi partidele politice), şi asta însemna ca Antonescu să continue să stea la putere, în loc ca ţara să fie condusă efectiv de Palat, de ei.
Şi din mărturia lui Neagu Djuvara, implicat în evenimente ca mesager între statul român şi inamici, trimis de guvernul Antonescu, dar partizan şi al casei regale, spune că „din decembrie 1943, pe căci lăturalnice, adică prin intermediul unui samsar bulgar, Uniunea Sovietică a propus reprezentantului României, ministrul plenipotenţiar Frederic Nanu, ca ţara noastră să înceapă imediat negocieri directe cu URSS, prin ambasadoarea Uniunii Sovietice la Stockholm, Alexandra Kolontay“ (Neagu Djuvara, „Misterul telegramei de la Stockholm“, în Historia).
Alexandra Kolontai era o figură importantă a comunismului sovietic încă din anii 1890 şi fusese chiar „comisar al poporului“ (ministru) în primul guvern sovietic (1917).
Urmare acestui dialog, condiţiile armistiţiului propus de Antonescu şi acceptate de liderul sovietic Stalin erau: 1 – guvernul român acordă armatei germane un termen de 15 zile pentru părăsirea României; 2 – valoarea despăgubirilor de război să nu fie excesive, ci în raport cu greutăţile financiare ale României şi de situaţia ei economică; 3 – să se respecte o zonă liberă, în care guvernul român să funcţioneze nestânjenit de trupe străine.
*
Acceptarea de principiu de către sovietici a condiţiilor („de ameliorare“) cerute de mareşalul Antonescu fusese transmisă la Bucureşti din 30 mai 1944, dar negocierile continuau. Ezitarea luni de zile a lui Ion Antonescu de a încheia totuşi aristiţiul – fiind blocat şi de nişte misterioase dezinformări că germanii urmează să încheie ei războiul – explică şi paraşutarea de către sovietici a şefilor legionarilor prizonieri în Uniunea Sovietică, în iulie 1944, în România, care aveau un „mesaj de transmis“.
Neagu Djuvara, emisar al negocierilor, relata că: „În noaptea de 22 spre 23 august ’44, Mihai Antonescu mi-a spus că… domnul mareşal se hotărâse să reia negocierile de armistiţiu duse de câteva luni cu ambasadoarea sovietică la Stockholm.“ Privind neîncheierea armistiţiului până atunci, în ciuda insistenţei venite de la Stockholm, de la rusoaica Kolontai, Mihai Antonescu i-ar fi spus lui Djuvara că s-a ezitat şi din cauza unui „zvon care fusese raportat, că ar fi existat contacte secrete germano-sovietice. În cazul în care ar fi dus la un armistiţiu germano-sovietic, noi ne-am fi aflat în postură falsă. Mărturisesc – zicea Djuvara – că, pe moment, n-am înţeles prea bine cum de puteam să fim reţinuţi, vreme de trei luni, de un simplu zvon – lansat, fără îndoială, intenţionat“.
*
„În 22-23 august 1944, Antonescu luase ferm decizia de a încheia Armistiţiul cu Naţiunile Unite – conchidea cu probe arhivistice şi Gh. Buzatu în «Despre raţiunile şi tehnica loviturilor de stat – 23 august 1944» -, lucru comunicat şi, deci, bine cunoscut complotiştilor. Ion Antonescu fusese rugat de fruntaşii partidelor istorice (Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, I. Mihalache, Gh. I. Brătianu, C. Titel Petrescu) să conducă el operaţiunea de semnare a armistiţiului. Mareşalul fusese ferm convins până atunci că retragerea României din Axă şi semnarea armistiţiului trebuiau realizate numai după avertizarea lui Hitler.
În seara de 22 august, revenind de pe frontul din Moldova, Ion Antonescu i-a spus categoric lui Carl Clodius, emisar special al Germaniei în România, pe care l-a primit la guvern, intenţia ca România să se desprindă de Axă, precizându-i că mai aştepta răspunsul Berlinului încă 24 de ore, până la 24 august 1944, orele 18,00“.
*
În dimineaţa lui 23 august 1944 a sosit la Bucureşti o telegramă, prin Stockholm, prin care Moscova anunţa că e gata să încheie armistiţiul cu mareşalul Antonescu. „Originalul telegramei de la Stockholm nu a putut fi descoperit în arhivele româneşti, deoarece cei care au interceptat telegrama, respectiv membri ai opoziţiei politice, au sustras-o şi, mai apoi cred că au distrus-o“ (dr. C-tin Corneanu, preşedintele Asociaţiei Europene de Studii Geopolitice şi Strategice „Gheorghe I. Brătianu“, în studiul „«Telegrama de la Stockholm» din 23 august 1944“). Existenţa telegramei este confirmată de mulţi din actorii evenimentelor, în frunte cu Neagu Djuvara, care a fost trimis imediat la Stockholm.
Poate că cel mai înfocat sabotor al lui Ion Antonescu pe lângă rege, în acele momente fierbinţi, a fost generalul Aldea, pe care mareşalul îl pensionase forţat după raportul acestuia privind „rebeliunea legionară“, raport ce i-a trimis pe legionari în închisori, dar îl acuza şi pe Ion Antonescu. Aldea îi vânduse pe nimic un castel lui Mihai I, ca să îi intre în graţii şi în camarilă, dar vor pierde amândoi absolut tot odată cu venire sovieticilor şi acceptarea comuniştilor la guvernare. Fără să înţeleagă ce face, generalul Aurel Aldea a deschis România comunismului, bazându-se hazardat pe „steaua norocoasă“, dar care era roşie şi cu cinci colţuri. Aldea, care bravase în faţa regelui cu garanţii, va încerca să lupte mai apoi, prea târziu, cu comunismul instalat în România, care îl va distruge şi pe el.
*
Îi chemaseră pe Ion Antonescu şi pe Mihai Antonescu la Palat, iar Mihai, într-o scenetă dinainte pregătită îl chestiona acuzator despre soarta războiul.
La un moment dat, conform generalului Aurel Aldea, membru al complotului:
„Regele a venit să ne comunice nouă celor ce rămăsesem într-o cameră alăturată, decizia de armistiţiu a mareşalului. După ce ne-am sfătuit puţin, am ajuns la concluzia că, fără să mai aşteptăm ziua de 26 august, şi cu riscul vieţii, trebuia să-l arestăm imediat pe mareşal şi pe Mihai Antonescu“ (vorbele lui Aldea în cartea lui Nicolae Baciu, „Agonia României. 1944-1948“, Ed. Dacia 1990, pagina 101).
*
Dacă cineva are îndoieli privind relatarea de mai sus, iată, tot în relatarea generalului Aurel Aldea, făcută în 1946, aceeaşi întâmplare descoperită şi în arhivele Siguranţei / Securităţii, document aflat în prezent în arhivele CNSAS,:
„Conversaţia [dintre rege şi Antoneşti] era ascultată pe la uşi de dl Niculescu-Buzeşti, care ne ţinea la curent. Cererea armistiţiului avea să fie făcută la Cairo de Mihai Antonescu, care urma să plece cu un avion şi cu trei scrisori: una din partea mareşalului, alta din partea colonelului englez Chastelain şi a treia din partea d-lui W. Filderman, şeful comunităţilor evreieşti din tara şi cunoscut filo-englez.
Prevăzând arestarea [Antoneştilor], pun să se telefoneze şi să fie chemat colonelul Dămăceanu. În sfârşit, după aproape o jumătate de oră, îşi face apariţia regele, lăsând pe Antoneşti în convorbire cu generalul Sănătescu. Vrea să ne pună la curent şi să se sfătuiască cu noi. Îi spunem că am auzit totul. «Ce facem?», spune regele. Cel dintâi care se repede să vorbească este dl Stârcea. Îi aduce aminte regelui toate suferinţele şi ofensele din ultimii patru ani. Îi cere insistent să-i aresteze. Vorbeşte apoi dl Niculescu-Buzeşti şi insistă asupra felului ridicol cum înţelege Antonescu să ceară armistiţiul, pe care n-a vrut să-l pregătească din timp. Este de părere că trebuie arestat imediat. Mă alătur şi eu la cererea celor doi care au vorbit…
Îmi iau curaj şi vorbesc Majestăţii Sale. Insist pentru arestare. «Măsurile militare vor fi luate la timp, am trimis după colonelul Dămăceanu, care trebuie să sosească. Nemţii vor fi imobilizaţi de jandarmii generalului Anton. Iau asupra mea toată răspunderea, relativ la măsurile militare. Şi apoi. trebuie sa avem încredere în dreptatea cauzei şi în steaua norocoasă a ţării şi a Majestăţii Voastre.» Regele se lasă convins, dar este emoţionat. Nu vrea sa asiste la arestare.“ (Parte din relatarea generalului Aurel Aldea, publicată integral în premieră în revista 22, nr. 34/1998, p.8-9, de către Claudiu Secaşiu, membru în Colegiului CNSAS, fiind o declaraţie datată 10 iunie 1946 a generalului Aurel Aldea în arestul Serviciului Special de Informatii / SSI, anchetat în legătură cu organizaţiile de rezistentă anti-comunistă despre care se credea că el le conduce prin organizaţia „Mişcarea Naţională de Rezistenţă.)
Chiar şi unele mărturii ale lui Mircea Ionniţiu (care apare şi Ioaniţiu în acte), secretarul particular al regelui Mihai, sunt elocvente despre ce s-a întâmplat înainte de arestarea lui Ion Antonescu, la palat, deşi încearcă să justifice actul camarilei, din care făcea parte şi el, cu acuze şi evidente măsluiri la adresa mareşalului Antonescu:
„Când regele îl întreabă dacă nu ar fi prudent să înceapă negocieri de pace, Mareşalul declară că s-au luat anumite contacte. Dar el nu poate intra în discuţii pentru încheierea armistiţiului fără a avertiza pe nemţi şi fără a primi asigurări că ţara nu va fi ocupată [de sovietici], graniţele statului urmând a fi stabilite doar în cadrul discuţiilor pentru tratatul de pace…“ (M. Ionniţiu, capit. „23 august 1944a“, în „Amintiri şi reflecţiuni“ 1993).
*
Sacrificatul Ion Antonescu a arătat şi el că l-au oprit să facă armistiţiul:
„În faţa lui Mihai Antonescu şi Sănătescu, i-am spus că nu mai e nimic de făcut şi că aşteptăm numai un răspuns de la domnul Clodius [trimisul special al Germaniei în România] şi scrisoarea partidelor politice [de susţinerea a armnistiţiului]. Sănătescu se scoală şi spuse: «Vi le aduc eu». Regele a ieşit din cameră şi după o jumătate de ceas s-a reîntors cu un pluton de soldaţi din garda Palatului cu revolverele în mână. Surprins, am spus: «Ce înseamnă aceasta, Majestate?». În timpul acesta m-a luat de coate un maior (Anton Dumitrescu) pe care l-am făcut «mişel». Lui Sănătescu i-am spus: «Nu ţi-e ruşine, d-tale, om bătrân, să-l pui pe Rege, un copil, să facă astfel de lucruri neuzitate?». După ce Sănătescu mi-a spus: «Sunteţi arestat fiindcă nu aţi vrut să faceţi armistiţiu» şi i-am răspuns «Cum îndrăzneşti să afirmi că nu am vrut să fac armistiţiu?», Regele a trecut în altă cameră.“ (Arhiva CNSAS, fond 40010, vol.44, f. 169-170; cf. şi „Procesul Mareşalului Antonescu – Documente“, vol.3 / 1998, editor M.-D-tru Ciucă, Bucureşti, p.444-445.)
A spus-o şi Envoy Averell Harriman, ambasador american la Moscova: «Mareşalul Antonescu se decisese să încheie armistiţiul, numai că i-a luat-o înainte regele»“.
*
Canalul evreiesc al aranjamentelor
De ce insista Palatul regal pe obţinerea armistiţiului prin canalul Cairo, cum arată generalul Aldea? Acesta era canalul evreiesc, iar Antonescu îl folosise fără succes, aici România fiind reprezentată de evreul George Littman (care era, de fapt, dintr-o familie duşmană regimului), recomandat mareşalului chiar şi de Filderman, şeful evreilor din România. Dar, cum arăta Neagu Djuvara (op.citat), pe acest canal, SUA (care mai şi bombarda criminal populaţia Bucureştiului) cerea României „capitularea necondiţionată“, în timp ce Uniunea Sovietică nu a comunicat niciodată prin acest canal cu România, ci prin Stockholm, prin ambasadoarea Kolontai, canalul pe care dorea să îl folosească Ion Antonescu, ştiind deja că e singurul funcţional (poate că fusese avertizat şi de legionarii paraşutaţi). Sperând poate la un refuz, palatul ceruse în 23 august 1944, chiar să plece la Cairo mână dreaptă a mareşalului, Mihai Antonescu, cu trei scrisori, una din partea… lui „Filderman, şeful comunităţilor evreieşti din tara şi cunoscut filo-englez“.
Asta mai înseamnă, însă, şi că Palatul se lăsase pe mână lobby-ului evreiesc.
Relaţia şefului evreilor din România, Wilhelm Filderman, era extrem de strânsă cu mama regelui, Elena, care era principala îndrumătoare a lui Mihai I. Cu Antonescu se contrase foarte des, dar într-o relaţie civilizată, iar faptul că Filderman a fost cinstit din 1946 cu România, când era acuzată de crime faţă de evrei, apărându-l şi pe Antonescu la proces, se datorează poate şi susţinerii indirecte ce a vrut să o dea casei regale după război, ca şi faptului că a avut ocazia să vadă personal ce înseamnă teroarea comunistă. Fusese şi Filderman trimis („deportat“) în Transnistria, „să vadă cu ochii săi cât erau de adevărate şi de întemeiate acuzele cu care Filderman s-a adresat Conducătorului statului. Câteva luni a stat Filderman în Transnistria, a putut să se întâlnească cu fiecare evreu şi să afle tot adevărul“ (prof. Ion Coja). Filderman a revenit în România din Transnistria cu ajutorul reginei mamă, şi ar fi avut motive să îi fie fidel acesteia.
Oricum îl găsim pe Filderman în varianta palatului de ieşire din războiul împotriva Uniunii Sovietice şi anglo-americanilor, prin canalul cu SUA de la Cairo, pus în prim plan de casa regală, care avea la Snagov deja propria maşină cifrată de transmisiuni către Cairo, pusă sub controlul generalului de palat Ionel Stârcea. Şi Ionniţiu, secretarul regelui, spunea că planul original era de a iniţia negocieri la Cairo în numele Regelui şi al opoziţiei unice, chiar dacă Antonescu pleacă pe front înainte de data hotărîtă (26 august)“.
De acest canal se ocupa un evreu din Sinaia, unde locuia şi regele în mod regulat, la castelul Peleş, George Litman, omul tuturor organizaţiilor evreieşti, care i s-a oferit şi lui Ion Antonescu. (Litmanii s-au remarcat şi ca sionişti, dar şi ca înfocaţi comunişti.)
Ceea ce mareşalului Antonescu nici nu i-a trecut prin cap, palatul a atras în combinaţie şi comuniştii din interior, apelând de câteva luni, de când pregăteau operaţiunea, la comunistul român Lucreţiu Pătrăşcanu (căsătorit cu evreica Herta Schwamen, devenită Elena), căruia generalul Stârcea îi ceruse nişte comunişti cărora să-l predea pe Antonescu în arest şi care, anunţaţi în grabă, au venit noaptea, pe întuneric, între 23 şi 24 august, la Palat, înarmaţi.
Până şi amanta tânărului rege, roşcata Dolly Chrissolegos (Doly Sterianopol, ca „văduvă“), cu care se cuplase din vara anului 1942 şi care era cu el inclusiv în ziua de 23 august 1944, din braţele căreia de abia se desprinsese ca să dea lovitura de stat, era conectată la reţeaua comunistă şi sovietică. Ar fi fost „agenta Moscovei, care urma să-l seducă pe rege pentru ca acesta să ia deciziile dorite de sovietici“, au zis ulterior unii (precum revista franţuzească „Cavalcade“, nr. 93, ianuarie 1948). Cert este că, înainte de a apărea lângă Mihai I, ea se măritase la 16 ani cu un comunist mărunt, dar devine amanta lui Emil Bodnăraş (dezertor din armata română, devenit mare comunist şi spion sovietic, personaj-cheie în evenimentele de la 23 august 1944, superior lui Pătrăşcanu. „Practic… Dolly i-ar fi fost «plantată» tânărului Rege de către NKVD, oficina de poliţie politică a URSS, pentru a-l putea influenţa în luarea unor decizii politice“. S-a relatat şi despre „rolul lui Dolly în ascunderea lui Emil Bodnăraş, agentul Moscovei trimis să reorganizeze partidul comunist din România şi ajuns ulterior, în noiembrie 1947, ministrul apărării în guvernul dr. Petru Groza“, care l-a detronat pe Mihai. Dolly primea indicaţii – cf. presei din epocă – chiar de la Ana Pauker, regina evreilor comunişti şi „femeia de fier“ a regimului comunist în primii ani de la instaurarea acestuia în ţară. „Chiar şi întoarcerea armelor contra Germaniei, fostul aliat, de la 23 august 1944, e pusă pe seama «prelucrării» pe care «Dodo» i-ar fi făcut-o iubitului ei, Mihai I… La 23 august, «Dodo » îi spune regalului său amant: «Porneşte, Mihăiţă!»“ (Pe larg în „Dodo, agenta comunistă care l-a sedus pe Regele Mihai“, în Click din 30 iulie 2019.)
*
N-a fost trădare?
Antonescu ştia şi că se poate baza pe Anglia de la un moment dat – nu şi pe SUA – şi a căutat un canal de comunicare cu aceasta. Chiar dacă făcea un armistiţiu cu sovieticii, se ştie cu câtă insistenţă a stăruit Churchill ca debarcarea anglo-americană să se facă undeva în peninsula balcanică, ca să ajungă înaintea ruşilor în Ungaria şi România. Spre deosebire de preşedintele american, prins în cleştele unui lobby ce susţinea şi interesele Uniunii Sovietice, liderul britanic Churchill ar fi vrut să stopeze şi chiar să atace Uniunea Sovietică la finele războiului. Pentru asta, orice armistiţiu care să oprească sovieticii era o soluţie faţă de capitulare.
Antonescu făcea un şah militar cu sovieticii în încheierea armistiţiului, pregătind apărarea pe redutabila linie de fortificaţii, ce putea fi de netrecut, şi de care se temeau şi sovieticii (după război au cerut să fie demolate cazematele de beton ale fortificaţiei, dar ele există şi azi), linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi, prima linie de apărare lungă de 100 km, la 22 august 1944, mareşalul întâlnindu-se ultima dată cu comandanţii de pe front şi stabilind oprirea înaintării sovietice pe această linie şi luându-şi obligaţia de a trimite pe front toate rezervele de care dispune. Doar în aceste condiţii se simţea pregătit să încheie armistiţiul care să asigure o cât mai mare independenţă ţării.
Conta şi faptul că soldaţii români erau dintre cei mai buni atunci.
„La întrebarea unui ofiţer britanic, referitoare la cine a fost cel mai bun aliat militar al nemţilor, generalul Heinrich Kreipe, care condusese o divizie de pe Frontul din Kuban, a răspuns: «A, românii, desigur! Au fost neînfricaţi în atac şi dacă trebuiau să apere o poziţie, erau ca nişte câini de pază! Rezistau uneori până la ultima suflare“. „Aceste opinii, formulate de generali germani care au luptat alături de români contra sovieticilor şi, apoi contra românilor, după trădarea de la 23 august 1944 comisă de regele-marionetă Mihai I şi acoliţii care-l trăgeau de sfori, sunt cele care trebuie luate în consideraţie… Evenimentele de la 23 august 1944 s-au petrecut contrar celor prezentate de unii istorici ai noştri. Regele Mihai I a fost înconjurat şi manipulat de masoni, care l-au intoxicat cu zvonuri, fără să ştie că aceştia erau în slujba sioniştilor.“ (Vasile Zărnescu, „Holocaustul, gogoriţa diabolică“)
*
Proclamaţia citită la radio „către ţară“ de regele Mihai, după ce l-a arestat pe mareşalul Antonescu, a fost considerată de sovietici drept capitulare necondiţionată
Prin actul regal, România a fost obligată mai apoi să plătească despăgubiri de război astronomice, să admită pierderile teritoriale din est din 1940 şi să deschidă calea comunismului, acordând funcţii din ce în ce mai importante comuniştilor.
Armata sovietică a ocupat întreaga Românie, intrând, la 31 august, în Bucureşti şi luând prizonieri soldaţii români.
*
Formal sau decorativ, echipa regelui a semnat totuşi un „armistiţiu“ la 12 septembrie 1944, la Moscova, dar era tardiv. România era ocupată de inamic, fără luptă.
„România nu trebuia să capituleze înainte de a fi semnat un armistiţiu. Acest armistiţiu trebuia semnat doar de mareşalul Antonescu. Actul de la 23 august 1944, asumat direct de regele Mihai a fost de fapt o capitulare necondiţionată cu consecinţe imediate: 130.000 de soldaţi români prizonieri: deportaţi 20.000 de români şi alţi 72.000 de români de origine germană, pierderea a 50% din totalul de 19 divizii, angajate în lupta alături de sovietici, pierderea libertăţii şi bolşevizarea cu forţa. Procedându-se la arestarea mareşalului şi la capitularea întregii armate înaintea semnării oricărui armistiţiu, am pierdut baza juridică şi morală a apărării drepturilor României şi ne-am dezonorat singuri, iar mareşalul în loc să fie tratat ca mareşalul Mannerheim al Finlandei, ca un erou, a fost considerat trădător şi criminal de război.
Prin «armistiţiul» regelui Mihai, dictat de Moscova la 12 septembrie 1944, în loc de 300 de milioane impuse, prin guvernul «frăţesc comunist», sovieticii au furat României cel puţin 3 miliarde de dolari în produse. Şeful Statului Major britanic Allen Brootie, susţinea că prin actul regelui de la 23 august 1944, România a deschis larg porţile sovieticilor, contribuind direct la ocuparea Europei de Răsărit de către aceştia.“ (prof Gh. C-tin Nistoroiu, op. citat.) (prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, „Privire sub Coroană – 23 august 1944 – de trei ori trădare“ / https://www.art-emis.ro/istorie/privire-sub-coroana-23-august-1944-de-trei-ori-tradare-1)
„Acest armistiţiu – afirma şi R.H. Markham în „Rumania under the Soviet yoke“ (1949) – a predat România cu mâinile şi picioarele legate Uniunii Sovietice şi a arătat că Marea Britanie şi Statele Unite au capitulat… Rezultatul loviturii de stat încercată şi realizată de Rege şi Maniu a fost să facă din România un stat vasal Uniunii Sovietice, ce a dobândit astfel oficial puterea de a controla jurnalele, radioul şi adunările, să suspende activitatea oricărei organizaţii, să aresteze pe orice român, declarându-l criminal de război, sau inamic al aliaţilor (al Uniunii Sovietice).“
*
Sovieticii nu le-a dat ce obţinuse Antonescu
„În septembrie 1944, când delegaţia română reprezentând noile autorităţi instalate după demiterea lui Antonescu, fiind convocată la Moscova pentru semnarea Armistiţiului cu Naţiunile Unite, liderul comunist Lucreţiu Pătrăşcanu s-a dovedit intrigat pe motiv că V. M. Molotov şi URSS nu manifestau aceeaşi «receptivitate» faţă de trimişii Bucureştilor la capitolul unor concesii admise României şi în privinţa cărora delegaţii lui Antonescu fuseseră, anterior lui 23 august 1944, asiguraţi.
Răspunsul primit din partea demnitarului sovietic, pe cât de sec, pe atât şocant şi de real: „Pentru că Antonescu reprezenta poporul român, iar dv. [nu reprezentaţi decât] o aventură“. (Gheorghe Buzatu „Despre raţiunile şi tehnica loviturilor de stat – 23 august 1944“ – https://www.art-emis.ro/analize/despre-ratiunile-si-tehnica-loviturilor-de-stat-23-august-1944).
*
În 23 august 1944, dacă camarila regală nu îl preda pe mareşalul Antonescu comuniştilor, chiar dacă îl reţinuse, şi nu trâmbiţa la radio capitularea înainte de a avea garanţii ferme (măcar şi prin canalul diplomatic de la Cairo, pe care se baza aşa de mult), încă mai putea fi salvată situaţia, poate, dar palatul se dăduse pe mâna comuniştilor români de câteva luni, prin Lucreţiu Pătrăşcanu, şi le făcuse promisiuni, cum ar fi să-l predea lor pe Antonescu, neînţelegând că predau şi ţara şi poporul român.
Dacă nu ar fi crezut în vrăjeala evreiască şi comunistă (Fittman & comp.)!