Val de adeziuni la AUR după ce jurnalistul Cristian Pantazi i-a comparat cu Mișcarea Legionară

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Octombrie 28, 2021

Titlul articolului scris de Cristian Pantazi (foto)

Jurnalistul Cristian Pantazi trăiește într-o lume paralelă în care cei din AUR organizează comandouri de șoc, folosesc violența să-și elimine adversarii și imită organizații paramilitare interbelice.

Surse apropiate redacției au transmis că numărul de adeziuni în AUR a crescut semnificativ în ultimele zile. Din cei care au aderat recent, majoritatea s-au săturat de regimul totalitar care a pus stăpânire pe România și de presa mincinoasă total aservită intereselor străine, iar unii au invocat cel mai recent articol anti-AUR postat pe g4media:

g4media:

Liderii AUR au ajuns la un punct la care statul și societatea trebuie să spună stop. Violența fizică și verbală a lui George Simion, Claudiu Târziu, Sorin Lavric a devenit o banalitate în Parlament, sub ochii îngăduitori ai colegilor și societății, în general. Iar acesta e primul pas spre instalarea fărădelegii la Putere, a violenței ca politică de stat, a pumnului ca substitut al dialogului. România le-a mai trăit pe toate în epoca Gărzii de Fier, de la care unii lideri ai partidului se revendică deschis.

De fiecare dată când Sorin Lavric elogiază un luptător anticomunist, acești oameni tremură de frică. “Violența verbală” e acuzația slabă pe care o folosesc pentru a justifica cenzura ideilor. Folosind aceeași retorică cu a lui William Totok, Pantazi sustine că de la exprimarea verbală a unor opinii se va ajunge la violență fizică. Problema cu această retorică este efectul ei invers, în sensul în care Alexandru Florian, Pantazi, Alexandru Muraru și toți aceștia care acuză neîncetat naționaliștii de ură si crime imaginare, chair ei atrag ura pe care pretind să o combată și la un moment dat s-ar putea ajunge ca aceste acuzații mincinoase să genereze violență fizică din partea unui popor care nu mai suportă.

Cât despre “România le-a mai trăit pe toate în epoca Gărzii de Fier“, într-adevăr România a mai trăit o dictatură în care autoritățile și regele au nesocotit constituția si legile țării. S-a ajuns la situația în care, Regele, nemulțumit de rezultatul alegerilor, a desființat constituția și a impus tirania sângeroasă în care zeci de mii de tineri au fost uciși și arestați. Asta se întâmplă cu un “stat democratic” atunci când democrația nu mai dă rezultatele pe care sistemul le vrea. Regulile jocului se abrogă dacă poporul se trezește să le foloseasca în favoarea lui.

Să nu uităm că AUR l-a propus premier pe Călin Georgescu, care anul trecut a publicat un clip pe Facebook în care spune că Ion Antonescu și Corneliu Zelea Codreanu sunt eroi prin care „a trăit istoria națională, prin ei vorbește și a vorbit istoria națională și nu prin lachei de serviciu ai puterilor globaliste care astăzi conduc România vremelnic”. Vorbim deci de un partid care propune în fruntea statului un simpatizant legionar, un admirator al autorului holocaustului din România.

Pe câte critici primește Georgescu pentru apartenența la clubul de la Roma, postările în care promvoează personalitatea Căpitanului și a Mareșalului nu pot fi descrise decât ca fiind BAZATE.

Cât despre “holocaustul din România”…care holocaust? Acela în care Mareșalul a facilitat evacuarea a 400.000 de Jidani cărora le-a furnizat pașapoarte în alb și pentru care Shimon Peres, un părinte fondator al Israelului modern, ne-a mulțumit?

Sau se referă cu precădere la holocaustul european, în care Jidanii erau puși să bage o pușcă în perete și să tragă, țeava fiind cumva îndoită ca în desene animate?

Ultimul episod de violență l-am văzut marți, când George Simion și alți camarazi l-au îmbrâncit pe deputatul liberal Daniel Fenechiu. Comandoul de șoc al al AUR a forțat intrarea într-o comisie a Parlamentului, deși AUR avea reprezentanți în comisie. A fost o mișcare violentă deliberată a AUR, o acțiune premeditată, făcută pentru a denunța o presupusă înțelegere ocultă a ”Sistemului” pentru impunerea Certificatului verde. În drumul spre eliberarea poporului român de sub dictatura medicală, ce mai contează un parlamentar călcat în picioare?

Am râs copios la această exprimare, “comandou de șoc”, imaginându-mi o brigadă în uniforme Hugo Boss tăbărând peste trădătorii din comisia senatorială cu pistoalele în mână…din nefericire trăim în vremuri castrate, cea mai scandaloasă “violență fizică” fiind o mică îmbrânceală pe care Pantazi o tratează de parcă ar fi un asasinat.

În drumul spre eliberarea poporului român de sub dictatura medicală, ce mai contează un parlamentar călcat în picioare? – Un parlamentar călcat în picioare este un preț mic de plătit pentru eliberarea unui popor, dar parcă ar merge și niște jurnaliști înghesuiți sub copitele cailor triumfători ai comandourilor AUR.

Cu două săptămâni în urmă, Claudiu Târziu, copreședinte al AUR, l-a amenințat direct de la tribuna Parlamentului pe Alexandru Muraru, consilierul premierului pentru pentru Promovarea Politicilor Memoriei, Combaterea Antisemitismului și Xenofobiei, spunându-i ”O să dai socoteală pentru mizeriile pe care le verși în capul AUR”. În discursul susținut la moțiunea de cenzură, Târziu a spus și că ”dacă eram legionar, știți cum procedam, da? Așa, doar cu cuvintele”, referindu-se la acuzații venite din sală.

Târziu a răspuns întocmai cum antiromânul Muraru merita să i se răspundă. Decât să-ți ceri scuze ca un nevertebrat și să “condamni antisemitismul”, mai bine-ți aperi demnitatea, avertizând că va veni o zi când vor da socoteală, când vor răspunde pentru faptele lor. Electoratul AUR va vedea în acest răspuns o poziție de forță, pe când scuzele le-ar interpreta ca semn de slăbiciune. Presa e irelevantă în ecuație, oricum vor ataca AUR indiferent ce declară.

Trimiterea la mișcarea legionară e cutremurătoare din partea unui politician precum Claudiu Târziu, admirator al fenomenului, care apare în fotografii alături de de șeful Mișcării Legionare, Șerban Suru. Același Târziu care a refuzat constant să spună dacă îl consideră sau nu criminal pe Corneliu Zelea Codreanu: ”este un personaj istoric care trebuie tratat ca atare. Adică istoricii să-l judece, nu eu”.

Șerban Suru nu este șeful Mișcării Legionare în adevăratul sens al cuvîntului, ci este șeful auto-intitulat al asociației Mișcarea Legionară, în realitate un uzurpator nerecunoscut de comunitatea de simpatizanți legionari din țară, mai nou și vaccinist convins, portavoce a sistemului.

Fiind parlamentar, cu imunitate în cazul declarațiilor politice, Claudiu Târziu putea lejer să susțină adevărul istoric în cazul lui Corneliu Zelea Codreanu, erou al neamului și martir al credinței creștine. Sau dacă asta ar fi fost considerat prea pe față, măcar să fi îndemnat publicul la căutarea adevărului în felul următor “Corneliu Zelea Codreanu este un personaj istoric despre care cunoaștem prea puține, totuși putem să-i studiem mentalitatea, caracterul și modul de acțiune dacă citim cartea scrisă de dânsul, Pentru Legionari. O carte memorabilă.”

Și tot la tribuna Parlamentului s-a înregistrat un alt act violent al unor parlamentari din AUR. Parlamentarii Antonio Andrușceac și Titi Stoica, poreclit și Titi ”Patru Mâini”, l-au evacuat cu forța de la microfon pe deputatul liberal, Florin Roman, care încerca să conducă ședința Parlamentului în locul Ancăi Dragu. ”Bodyguarzii” lui Simion au făcut ordine în sală ca niște adevărați camarazi din anii 30, când nimeni nu sufla în fața asasinilor trimiși de Zelea Codreanu să suprime tot ce mișca în front.

Comandantul Lavric dând ordinul de evacuare pentru Florin Roman

Florin Roman n-avea voie să conducă ședința și de aceea au intervenit, PNL nu considera că trebuie să respecte regulamentele camerelor, a făcut acest lucru pentru că nu doreau să se citească moțiunea de cenzură împotriva lui Florin Cîțu, așadar intervenția AUR a fost binevenită, chiar aplaudată de cei din sală.

Și tot în acest an, în luna martie, deputatul Silviu Vexler deplângea drept o „umilinţă îngrozitoare la adresa victimelor Holocaustului” existenţa a două proiecte de lege prin care se doreşte reintroducerea indemnizaţiilor oferite de statul român „pentru foştii legionari, urmaşii lor şi urmaşii criminalilor de război sau ai celor care au făcut parte din organizaţiile naziste”. În replică, senatorul AUR Sorin Lavric, ideolog al partidului, spunea că ”nu mă dezic o iotă de cuvintele pe care le-am spus despre Vulcănescu sau despre Gafencu şi voi continua să-i omagiez mai departe”. Același Lavric care a făcut apologia de la tribuna Senatului a doi criminali de război condamnați –  Mircea Vulcănescu și Radu Gyr (decizie confirmată de justiție după 1989), cu încălcarea art. 5 al Ordonanței de Urgență 31/2002, sub acoperirea imunității parlamentare și profitând de lipsa totală de reacție a președintei Senatului, Anca Dragu.

Activitatea politică a lui Silviu Vexler este o pată neagră pe istoria României, deputatul fiind inițiatorul legii antiromânești 157/2018 care interzice exprimarea anumitor idei în spațiul public, prin acest proiect Vexler a circumcis libertatea de exprimare și Constituției României. Dar nu a plătit, ci a fost răsplătit. Ca prefectul Manciu, care după ce a schingiuit studenții arestați în timp ce își ridicau o fabrică de căramizi, acest monstru a fost răsplătit cu un automobil nou nouț. Iată istorisirea lui Corneliu Zelea Codreanu, citiți și vă îngroziți:

COPLEŞIT DE LOVITURI LA GRĂDINĂ

Terminasem de săpat grădina. Venisem de la Ungheni să punem roşii. În dimineaţa de 31 mai, la orele cinci, erau în front, gata să înceapă lucrul, 50 de studenţi. Făcusem apelul. Nu terminasem bine, când observ câţiva soldaţi prin dosul grădinii. Apoi un număr de peste 200 năvălesc în curte încărcând armele. Ne înconjoară. Eu spun băieţilor:
– Toată lumea stă pe loc şi nu face nimic.

În acelaşi minut văd dinspre poartă ca un nor negru, vreo 40 de persoane, venind în pas alergător, cu revolvere în mână, scoţând strigăte şi înjurând. Era prefectul Manciu cu poliţia. În scurt timp au fost lângă noi. Doi comisari de poliţie îmi pun trei revolvere în frunte. Se uită la mine cu ochii injectaţi şi mă înjură. Manciu strigă:
– Legaţi-l cu mâinile la spate!

Mă loveşte. Alţi doi se reped la mine, îmi scot brâul cu forţa, mă leagă cu mâinile la spate cât de strâns pot. Apoi simt o lovitură trasă pe la spate, cu pumnul în maxilarul drept. Un altul, Vasile Voinea, se apropie şi-mi şopteşte la ureche:

– Până deseară te omorâm. Nu mai ajungi tu să dai jidanii afară!

Mă înjură şi-mi trage un picior. Au urmat mai multe lovituri peste faţă, după care unii m-au scuipat în obraz. Tot frontul nostru, fixat şi el între arme şi revolvere, stătea nemişcat şi se uita la mine, fără să-mi poată veni în ajutor. De sus coborâse D-na Ghica, întrebând:

– Ce-i asta, Domnule Prefect?

Acesta i-a răspuns:

– Te arestez şi pe d-ta!

Mai la o parte, am zărit şi pe procurorul Buzea, asistând la cele ce se petreceau.

Apoi cu revolverele în mână au percheziţionat pe rând pe cei din front. Cine se mişca era lovit şi trântit la pământ.

După aceasta, pe mine m-au pus la 10 m înainte, încadrat de 8 jandarmi cu baionetele la armă; pe ceilalţi i-au încadrat la fel între 200 de jandarmi. Şi ne-au pornit. Eu mergeam înainte, legat cu mâinile la spate şi scuipat în obraz, iar ceilalţi în urma mea. Am fost purtaţi aşa pe toată strada Carol, prin faţa Universităţii, pe str. Lăpuşneanu, Piaţa Unirii şi Cuza-Vodă, până la Prefectura de Poliţie. Prefectul şi cu poliţiştii mergeau pe trotuar frecându-şi mâinile.

Jidanii ieşeau plini de mulţumire în uşile prăvăliilor şi-i salutau respectuos. Eu, de supărare, aproape nu mai vedeam înaintea ochilor. Simţeam că de acum s-a sfârşit totul. Câţiva elevi de liceu din cursul superior, trecând pe lângă mine, s-au oprit şi m-au salutat. Au fost imediat prinşi, loviţi şi introduşi între cordoane. După ce am fost purtaţi aproape 2 km prin mijlocul oraşului şi prin faţa populaţiei jidăneşti, în această stare de umilire îngrozitoare, am fost băgaţi la Prefectura de Poliţie. Pe mine m-au aruncat aşa legat într-o încăpere infectă, iar ceilalţi au fost ţinuţi în curte.

 

SUS, ÎN CABINETUL PREFECTULUI

Acolo sus, în cabinetul prefectului, tinerii prizonieri din curte erau chemaţi la interogatoriu unul câte unul. Prefectul stătea la birou, iar ceilalţi, peste 30 la număr, pe scaune în jurul său.

– Ce v-a spus Codreanu?

– Nu ne-a spus nimic, Domnule Prefect, răspundea tânărul student sau elev.

Cel interogat era descălţat de ghete şi legat cu lanţuri la picioare. I se introducea între picioare o armă şi apoi era ridicat cu tălpile în sus, arma fiind ţinută pe umeri de doi soldaţi. Manciu dezbrăcat de haină începea să bată la tălpi cu o râncă de bou. Sărmanii copii, spânzuraţi cu capul în jos şi loviţi peste tălpile picioarelor, neamiputând suporta durerile, începeau să răcnească. Văzându-se în faţa călăilor de comisari, rânjind cu poftă la înfiorătorul tablou – în care copiii neamului românesc erau torturaţi de nişte canalii plătite de duşmani – departe de orice inimă care să plângă şi să intervină pentru ei, strigau:

– Ajutor!

Atunci, comisarul Vasiliu îi băga cu capul într-o căldare cu apă pentru ca să nu se audă afară strigătele de durere şi disperare. Când, în sfârşit, durerile ajungeau la culme şi simţeau că trupurile lor nu mai puteau suporta loviturile, atunci strigau că declară totul. Prefectul trecea la masă în aşteptarea destăinuirilor, iar ei, dezlegaţi de lanţuri, priveau ameţiţi în jur. Apoi izbucneau în plâns şi cădeau în genunchi în faţa prefectului:

– Iartă-ne, Domnule, căci nu ştim ce să declarăm.

– Nu? Nu ştii? Mai ridicaţi-l odată, striga comisarilor şi jandarmilor.

Şi bietul copil, cu inima îngheţată, privea cum i se fac din nou preparativele supliciului.

Din nou ridicaţi pe armă şi spânzuraţi cu capul în jos şi cu picioarele în sus. Din nou lovituri peste picioare. Din nou simţeau cum cad peste tălpile lor una câte una râncile prefectului nemilos. Tălpile deveneau negre de sânge ca abanosul şi picioarele umflate, încât tinerii nu se mai puteau încălţa. Printre cei schingiuiţi astfel au fost: copilul actualului procuror de Ilfov, Dimitriu, băiatul maiorului Ambrozie, căruia i s-a spart timpanul şi care a ajuns şi el comisar la aceeaşi prefectură de poliţie şi alţii.

Bătuţi în modul acesta, erau duşi într-o cameră separată, secretă. Pe la orele 9 m-au chemat pe mine. Cu mâinile legate şi amorţite mau dus sus într-o cameră doi jandarmi. Acolo, la birou, stătea prefectul, iar în jurul lui, pe scaune, peste 30 de persoane, comisari, subcomisari şi agenţi.

M-am uitat în ochii lor. Poate din toţi voi găsi pe vreunul cu durere.

Nimic! O satisfacţie generală. Surâdeau: şeful Siguranţei, Botez, Dimitriu, directorul Prefecturii, comisarul Vasiliu, Clos şi ceilalţi. Prefectul ia o coală de hârtie. Îmi scrie numele. Apoi:

– Cum te cheamă exact?

– Sunt Corneliu Codreanu, student la doctoratul juridic şi avocat în acelaşi barou cu Dv.

– Pune-ţi-l jos.

Trei, cu inima de slugă, se reped şi mă trântesc jos, în faţa biroului.

– Descălţaţi-l de ghete!

Doi mă descalţă, unul de o gheată şi unu de alta.

– Puneţi-i lanţuri!

Îmi leagă picioarele în lanţuri.

Le spun:

– Domnule prefect, acum eşti d-ta mai puternic, stăpân pe viaţă şi pe moarte, dar mâine când voi ieşi de aici, mă voi răzbuna pe d-ta şi pe d-lui care m-a înjurat.

În acest moment aud zgomot şi glasuri în sală.

Veniseră profesorul Cuza, profesorul Şumuleanu şi părinţi de ai copiilor: col. Nădejde, maior Dumitriu, Butnariu, maior Ambrozie şi alţii, cu procurorul şi cu medicul legist, profesor universitar Bogdan.

Prefectul şi cu ceilalţi sar de pe scaune şi ies pe sală. Aud pe prefect:

– Ce căutaţi aici? Vă poftesc să ieşiţi afară!

Aud glasul profesorului Cuza:

– Pe cine dai D-ta afară? Am venit în vizită la D-ta ca să ne dai afară? Noi am venit cu procurorul ca reclamanţi în contra d-tale.

– Jandarmi, daţi-i afară!

Profesorul Şumuleanu se postează la uşa camerei în care erau închişi cei bătuţi şi spune:

– Domnule procuror, un plecăm de aici până nu ni se deschide această cameră!

Mai mulţi comisari:

– Nu e nimeni în camera asta. E goală.

Profesorul Şumuleanu:

– Să se deschidă acum această cameră!

Cu intervenţia procurorului se deschide camera şi şase tineri sunt scoşi aproape pe braţe de părinţii lor şi introduşi în cabinetul prefectului. Medicul legist, profesorul Bogdan, cercetează pe toţi şi eliberează certificate medicale. Peste câteva ore sunt eliberaţi toţi ceilalţi din curte. Eu sunt însă reţinut două zile, după care sunttrimis la judecătorul de instrucţie. Îmi dă drumul. Îi spun:

– Domnule judecător de instrucţie, dacă nu mi se va face dreptate, am să mi-o fac eu singur.

M-am dus acasă. Acolo a venit profesorul Cuza cu Liviu Sadoveanu:

– Am auzit că ai spus că vrei să-ţi faci singur dreptate. Să nu faci una ca asta. O să raportăm la minister şi o să cerem anchetă. Nu se poate să nu ni se dea satisfacţie.

Eu eram zdrobit sufleteşte. Mi s-au năruit toate planurile. Am lăsat în voia sorţii şi cărămidăria şi am plecat cu primul tren în Bucovina la Câmpulung. De acolo, pe cărările înverzite, m-am ridicat încet în munte, ducând poveri în suflet, durerile umilinţei de ieri şi chinurile nelămuririi pentru ziua de mâine.

Pare că nu mai aveam nici un prieten în lume în afară de muntele acesta: Rarăul, cu schitul de pe el. Sus, m-am oprit la aproape 1.500 m înălţime. Privesc peste munţi şi peste dealuri la sute de kilometri, dar nici o privelişte nu-mi putea alunga dinaintea ochilor priveliştea infamiei şi umilirii la care am fost expus, alături de tinerii mei camarazi. Plânsul lor îl auzeam şi acum şi mă durea.

Se înserează!

Nici o ţipenie de om. Numai copaci şi vulturi care ţipă la stânci. Cu mine nu am decât sumanul şi o pâine. Mănânc puţină pâine şi beau apă dintr-un izvor care şerpuieşte printre pietre. Îmi adun lemn cu lemn şi-mi fac un adăpost. O colibă. Aici în această locuinţă am rămas o lună şi jumătate. Puţina hrană de care aveam nevoie, mi-o aduceau ciobanii de la stâna lui moş Piticaru. Stăteam pe gânduri şi-mi era ruşine să mă dau jos printre oameni.

Oare ce păcate voi fi făcut de mi-a trimis Dumnezeu această nenorocire pe cap, tocmai acum când voiam să încep un plan aşa de mare şi frumos?

Îi scriu lui Moţa: „Nu ştiu ce am: parcă nu mai sunt eu! M-a părăsit norocul. Mă urmăreşte pas cu pas nenorocul de o bucată de vreme ; de orice mă apuc, îmi merge rău. Şi când în luptă nu te mai slujeşte norocul, încep să te părăsească toţi cei din jur. Cu 30 de victorii îi aduni, e suficient o singură înfrângere ca să te prăsească.” Sufletul îmi era străbătut de îndoieli. Eram la răspântie de drumuri. Luptam pentru ţară şi eram trataţi ca inamici ai neamului. Eram loviţi fără milă de guvern, de poliţie, de jandarmi, de armată. Să întrebuinţăm şi noi forţa? Ei sunt Statul: cu zeci de mii, cu sute de mii. Noi, o mână de tineri, cu trup istovit de greutăţi, de foame, de frig, de închisoare. Ce forţă suntem noi, ca să putem avea măcar o mică şansă de victorie? Dacă încercăm, vom cădea striviţi. Şi la urmă, Ţara zăpăcită de presa jidănească, va zice că am fost nişte nebuni.

Să nu întrebuinţăm violenţa şi forţa, cum o întrebuinţează ei? Te provoacă, îţi schingiuiesc oamenii, ţi-i împrăştie şi te omoară. Să ne lăsăm omorâţi? Dar până la vârsta noastră, noi n-am apucat să scriem nimic şi lumea nici măcar nu va şti pentru ce ne-au omorât.

Mai bine să plecăm cu toţii din ţară. Să plecăm şi să blestemăm; să pribegim prin lumea largă. Mai bine să cerşim din ţară în ţară, decât să fim umiliţi aici pe pământul nostru, până la ultima expresie a umilirii.

Sau să cobor de aici cu arma în mână şi să fac dreptate.

Să înlătur fiara care s-a pus de-a curmezişul drumului şi a vieţii unui neam. Dar ce mai facem cu planurile noastre după aceea? Voi muri, atunci pe loc, ori voi muri în închisoare; căci eu nu mai pot rezista regimului din temniţă. Mie-mi place libertatea. Dacă nu o am, mor. Dar cu Moţa ce fac? Căci o astfel de încercare înseamnă sacrificare mea şi sacrificare lui Moţa, ale cărui sorţi de achitare vor scădea complet. Tot grupul nostru va fi sfărâmat. Degeaba toate gândurile noastre, toate planurile de organizare; totul se sfârşeşte aici.

O lună jumătate, stând acolo în vârful muntelui, m-au chinuit aceste gânduri fără să le pot da o dezlegare. De griji, de chinuri, începuse să mă doară pieptul şi simţeam cum mi se sleiesc puterile.

Eu fusesem un om aprig, căruia nimeni nu-i stătea înainte. Aveam siguranţă şi încredere în puterile mele. Oriunde mă duceam, învingeam. Acum mă încovoiaseră greutăţile vremii! Mă cobor. Las totul în voia sorţii; au nu pot să dau nici o dezlegare.

De acum însă umblu cu revolverul la mine. Şi la cea dintâi, cea mai mică provocare, trag; de la această hotărâre nu mă va mai clinti nimeni.

Plec la cărămidărie. Acolo, Grigore Ghica, rămas şef, şi-a făcut datoria în mod exemplar. Numărul cărămizilor se înmulţise în mod simţitor. Se făcuseră două cuptoare de câte 40.000 de cărămizi. Era pe 15 iulie. Băieţii m-au primit cu duioşie. Pe şantier nu se întâmplase nimic deosebit.

La Iaşi am găsit schimbări. Comisarii care nu avea ghete în picioare, erau acum înnoiţi din tălpi până în creştet. Îmbrăcaţi de jidănime. Prefectura de poliţie avea automobil pus al dispoziţie de jidani. Aceştia se simţeau stăpâni absoluţi. Erau de o obrăznicie pe care nu o mai întâlnisem de la 1919, din timpul mişcărilor comuniste, când se credeau în ajunul revoluţiei şi fiecare jidănaş de peste Prut sau din Iaşi îşi lua aere de comisar al poporului. 

*

Corneliu Zelea Codreanu s-a ținut de hotărârea luată atunci când a coborât de pe Rarău. Când, în fața judecătoriei și în văzul tuturor, a fost agresat de prefectul Manciu, care s-a năpustit asupra lui, Codreanu a tras și l-a doborât. Apoi a fost achitat pentru că se afla în legitimă apărare. Asta se întâmplă când statul se transformă în tiranie și dreptatea este abandonată. Se vor găsi oameni care să facă dreptate, chiar cu prețul vieții.

Să revenim la articolul lui Pantazi…

Aplecarea AUR spre violență și glorificarea trecutului legionar are rădăcini vechi însă. Istoricul Roland Clark, lector la Universitatea Liverpool din Anglia, autor al cărții ”Sfântă Tinerețe Legionară” a remarcat asemănări izbitoare între AUR și Mișcarea Legionară: “Prima provine din imitație. Codreanu a preluat din Germania zvastici, uniforme paramilitare, salutul nazist. Asta face și AUR copiindu-l pe Trump cu știrile false, caravana AUR arată ca autocarul campaniei Brexit din Marea Britanie, iar oameni ca Sorin Lavric cunosc multe despre Legiune și o imită în mod deliberat, creează panici morale, provoacă represiune și apoi pozează în victime, tema anti-corupției, legătura cu pământul”. O altă asemănare între Mișcarea Legionară și AUR, remarcată de Roland Clark este poziția anti-sistem.

Roland Clark, istoricul ce compară AUR cu Mișcarea Legionară

 

Istoricul lui pește n-a studiat suficient să știe că România a folosit zvastica cu ani buni înaintea lui Hitler, Liga Apărării Național Creștine fiind fondată în 1923.

Wikipedia. Ideologia oficială era în realitate Naționalism-Creștin, care si astăzi este prezentat ca fiind “ultranaționalism” “extremism” “antisemitism”.

 

Tocmai din această poziționare anti-sistem vin și derivele violente ale liderilor actuali ai AUR și ale Dianei Șoșoacă (ex-AUR). În locul unei gherile de idei, politicienii AUR se transformă într-o ceată de briganzi politici care împart LIVE dreptatea cu forța, în aplauzele a milioane de urmăritori pe Facebook care apasă cu năduf butonul LIKE.

Până să apară Diana Șoșoacă și AUR, nu prea erau transmisiuni în direct din Parlament, nu erau “live-uri” pe rețelele sociale unde poporul să interacționeze direct cu parlamentarul prin chat. Această practică a schimbat datele problemei, Românii își doresc să vadă poziții mai ferme din partea parlamentarilor patrioți și să-i vadă pe antiromâni puși la punct.

Intrarea în spirala violenței s-a produs. Într-o societate profund divizată pe marile falii ideologice, cu încrederea în liderii politici prăbușită la un nivel fără precedent – o adevărată problemă de securitate națională, comportamentul AUR e cu atât mai periculos. Un astfel de partid riscă să ducă România într-o zonă periculoasă, cu o rapidă decuplare de valorile democratice și europene.

Prefer spirala violenței decât spirala la care participă Cioloș.

Spirala lui Cioloș

Spirala violenței

…

Dacă acest partid cu apucături legionaroide devine frecventabil pentru restul clasei politice, ideologia AUR va deveni un pericol existențial pentru România. De aceea derapajele sale trebuie denunțate cu tărie, iar liderii săi arătați exact așa cum se comportă: niște băieți de galerie, violenți și xenofobi, promotori ai forței brute, urletului și minciunii repetate până la saturație.

Pericole existențiale

Pericolul existențial pentru România este format din mai mulți factori care împreună ne șterg identitatea, ne otrăvesc cultura și ne rescriu istoria, așa-numita corectitudine politică, doctrina anală (lgbt) și în general “valorile democratice” promovate de U.E. – N.A.T.O.

Pentru AUR, pericolul existențial este dezamăgirea Românilor care se uită cu speranță la ei și care sunt răniți de fiecare dată când George Simion spune că evreii sunt “frații noștri” sau când votează în favoarea unor legi cu caracter bolșevic, cum a fost legea 134/2021, care prevede pedepse cu închisoarea pentru “discriminare”.

Să vă ferească Dumnezeu să-i dezamăgiți pe Români!

Cu reclama făcută de jurnaliști ca Pantazi, scorul AUR în sondaje continuă să fie ascendent. Alegerile anticipate, dacă ar fi după colț, ar ajunge a treia forță politică din țară, similar cu Mișcarea Legionară la alegerile din 1937 în urma cărora regele Carol al II-lea a instaurat dictatura sângeroasă.

Un moment sublim din istoria neamului nostru a fost în acel an 1933, un moment plăcut în ochii lui Dumnezeu:

Momentul 1937