Incorect Politic O Publicație Dizidentă
Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Martie 25, 2018
Astăzi parcă lipsește direcția, iar drumul e ascuns de bezna nopții culturale în care ne aflăm.
Generația interbelică a avut cerul senin, folosindu-se de stele călăuzitoare pentru a-și găsi direcția.
Una dintre acele stele, poate cea mai luminoasă, a fost Nae Ionescu.
Considerat nu de puţini ca fiind directorul de conştiinţă al generaţiei de aur a intelectualităţii interbelice româneşti, un adevărat Socrate românesc, Nae Ionescu este, prin excelenţă, un creator de valori autentice, un trezitor de conştiinţe.
Cultura pentru Nae Ionescu era o treabă pe viaţă şi pe moarte, urgentă, capitală, decisivă şi practică. Nu-l interesa decât un singur lucru: să fii tu însuţi, să regândeşti plecând de la propria-ţi trăire. În epoca în care se „lucrează“ la pseudo-pacte pentru Educaţie, a căror unică folosinţă este de a deveni ulterior maculatură, o reevaluare a modelului naeionescian ar fi binevenită.
Pe 15 martie 1940, „Profesorul“, aşa cum obişnuiau să-i spună tinerii săi ucenici, îşi lua rămas bun de la catedra Vieţii, viaţă pe care o vedea, după cuvintele lui Constantin Noica, ca fiind asemenea unui altar la care inteligenţa trebuie să slujească.
Profil renascentist, accentuat de nasul cu trei cocoaşe în stilul vremii, chip osos de Mefistofel, păr negru, ochi verzi şi fruntea lată. Mâini ce gesticulează cu sens. Gura cu buza de jos coborâtă dispreţuitor, pregătită pentru replici contondente (Mircea Vulcănescu).
Acesta a fost Nae Ionescu. O personalitate prea mare pentru a putea fi fixată în câteva cuvinte.
Într-o vreme în care nu televizorul sau filmele de la Hollywood dictau cultura, ci personalitățile, profesorii, oratorii, sănătatea unei nații depindea de integritatea morală și competența profesională acelor personalități.
Primii ani: între exmatriculare şi lagăr
Nae Ionescu, pe numele său Nicolae C. Ionescu, s-a născut pe 4/16 iunie 1890, la Brăila. În timpul studiilor liceale, urmate în oraşul natal, se apropie de cercul socialist şi se întâlneşte cu Panait Istrati. Acuzat de republicanism naţional, este exmatriculat în ultimul an de studiu din Liceul „Nicolae Bălcescu“, fiind nevoit să-şi termine studiile la un alt liceu.
Va urma cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, pe care le încheie în 1912, cu specializarea în filosofie. În acelaşi an va fi numit profesor la Liceul „Matei Basarab“ din Bucureşti. Din această perioadă datează şi începuturile sale gazetăreşti. Acum debutează la „Studii filosofice“ şi la „Noua Revistă Română“, aceasta din urmă fiind revista fostului său profesor, a cărui asistent la catedră va deveni, Constantin Rădulescu-Motru.
Va scrie sub pseudonimele: Niculae Ivascu (după numele bunicului său), Calicles, Nemo, Un prelat, Un preot de ţară, Un universitar etc. Cu ajutorul lui Constantin Rădulescu-Motru va pleca la studii în Germania, la Göttingen (1913). Pe 25 noiembrie se căsătoreşte cu Elena Margareta Fotino, împreună cu aceasta plecând la München în 1916, pentru a-şi susţine doctoratul.
Aici i se vor naşte doi copii. Întrucât România se afla în război cu Germania (în Primul Război Mondial), Nae Ionescu a fost închis în lagărul de prizonieri de la Cellle-Schloss (Hanovra).
„Să înveţi filosofie e o absurditate“
După susţinerea doctoratului în filosofie (1919) se va întoarce în ţară, dedicându-se carierei didactice şi jurnalistice. Astfel, va fi mai întâi director de studii la Liceul militar „Nicolae Titulescu“ de la Mănăstirea Dealu (de lângă Târgovişte), pentru ca în toamna aceluiaşi an să fie numit asistent la catedra de „Logica şi Teoria Cunoaşterii“ a profesorului Constantin Rădulescu-Motru.
De acum va începe o carieră extraordinară sub „veşmintele“ de dascăl al unei întregi generaţii. Va aduna în jurul său discipoli ca Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian sau Constantin Noica. Aşa cum spune Virgil Ierunca, „Pentru prima dată universitatea devine academie şi atelier. Catedra, ceva între alee şi altar. În ea, cuvântul dobândeşte ceva din puterile lui originare“.
Din mărturiile vremii aflam că sala era plină când Nae Ionescu ținea ore. Dacă nu ajungeai devreme, nu mai găseai loc!
Chiar și pe coridor se adunau studenții, stăteau și în picioare, centriștii, naționaliștii, socialiștii, chiar și evreii (Mihail Sebastian) depotrivă îl îndrăgeau pe Nae pentru geniul său și felul inedit de a expune fondul ideilor.
Faptul că prefera conţinutul în detrimentul formei îl făcea îndrăgit de studenţi, care aveau de-a face numai cu profesori ce-şi ascundeau mediocritatea în spatele frazelor bombastice. Plin de umor şi ironie, amintea perfect de Creangă. În puţine cuvinte, era un adevărat Socrate românesc.
Nu a publicat nimic în timpul vieţii, toată opera fiindu-i publicată de discipoli. Aceasta pentru că i se părea că prin scris este limitat, bătut în cuie, pe când cuvântul era viu. Detesta astfel gândirea încremenită: „Fereşte-te de omul care-ţi spune 20 de ani acelaşi lucru! Să înveţi filosofie e o absurditate. Tot ceea ce se scrie în filosofie nu este de învăţat, ci este de judecat din nou, gândit prin tine însuţi“.
Acelaşi Mircea Vulcănescu va spune în 1951: „Nae Ionescu ne-a învăţat să gândim. Geniul lui era, în primul rând, de structură socratică; ne ajuta să căutăm şi să scoatem singuri la iveală adevărul. Nu ni-l da de-a gata, nu ni-l impunea“.
„Trăirismul“
Paralel cu munca didactică, Nae Ionescu a depus un imens efort şi pe plan gazetăresc. Între 1919-1925 va scrie pentru „Ideea europeană“, iar între 1926-1933 se va remarca la ziarul „Cuvântul“, al cărui propietar va deveni din 1928. Se remarca printr-un stil sarcastic, ironia şi propoziţia scurtă fiind elementele care-l făcea original în epocă.
În 1924 N. Ionescu va înfiinţa publicaţia „Logos“ – „revistă internaţională de sinteză creştin-ortodoxă“, editată în limba franceză, cu colaborarea teologilor ruşi din Exil, dintre care amintim pe Ghiorghi Florovski sau Lev Kartasev. Atât prin munca de profesor, dar mai ales prin aceea de ziarist, Nae Ionescu va propune în epocă o nouă mişcare: aceea a „trăirismului“.
Nefiind de acord cu filosofia puternic ştiinţifică a mentorului său, C. Rădulescu-Motru, o direcţie de gândire psihologizantă şi în parte pozitivistă, Nae Ionescu propune o „soluţie răsăriteană“, bazată pe exprimare personală şi găsirea unui echilibru sufletesc. „O metodă creşte cu un om…“, va spune N. Ionescu, respingând în acest fel reţeta şi standardul, proprii Occidentului. Această poziţie a sa va naşte o lungă polemică, în care va fi acuzat de misticism, iar mişcarea sa, ca una care „ne va duce în logica aridă a abstracţiei“ (C. Rădulescu-Motru).
Politica unui veşnic opozant
O asemenea personalitate ca Nae Ionescu nu putea sta departe de viaţa politică, deşi nu a fost implicat în nici un partid. Nu are relaţii cordiale cu Brătienii, aşa că, în 1928, îi va susţine pe ţărănişti să ajungă la putere, după care va fi dezamăgit de aceştia şi va îndrepta articole acide împotriva lor. Mai apoi va fi de acord cu ideea întoarcerii lui Carol al II-lea, dar acelaşi Carol al II-lea îl va închide în două rânduri în lagărul de la Miercurea Ciuc (1934, 1939), fiind acuzat de instigare, în urma asasinării lui I. G. Duca.
Ortodox practicant şi inamic al raţionalismului
Nae Ionescu şi-a mărturisit pretutindeni credinţa ortodoxă. Din nici un curs de-al său nu lipseşte cel puţin o referinţă la Ortodoxie. Preocupările teologice apar în perioada în care începe să lucreze la „Ideea Europeană“, unde publică articolul „Pascalia“, în care va trata problema suferinţei în creştinism.
„De la răstignire – afirma Nae Ionescu – lumea ştia că nu durerea sau bucuria, ca atare, sunt hotărâtoare pentru suferinţa sau bucuria noastră, ci atitudinea pe care personalitatea noastră spirituală o păstrează în faţa lor.“
Suferinţa poate fi valorificată, poate deveni izvor de bucurie, ea nu are un sens, dar poate avea un rost. Deşi profesor de logică, N. Ionescu a combătut raţionalismul cartezian cu un eroism nebănuit. „Noi nu facem decât să lichidăm raţionalismul…“ Aceste poziţii îl vor face să afirme superioritatea teologiei faţă de ştiinţă şi, odată cu aceasta, afirmarea învăţăturii despre îndumnezeirea omului.
Prin Învierea Mântuitorului Hristos, spunea „Profesorul“, se înnoieşte întreaga făptură, iar omului, prin har, i se descoperă dumnezeirea. Problema mântuirii şi a păcatului vor fi îndelung discutate de filosof, care concluzionează în unul dintre articolele sale: „Problema este de a împăca cosmosul cu omul. Aceste două elemente, puse faţă în faţă, care se destramă şi se sfârtecă unul pe altul, trebuiesc puse de acord. Conflictul acesta se rezolvă în religie, se rezolvă cu ajutorul intervenţiei divinităţii. Deci, soluţia religioasă a problemei salvării este împăcarea personalităţii umane cu existenţa, cu ajutorul lui Dumnezeu“.
Curios lucru, înainte de a muri, la data de 15 martie 1940, în vila sa de la Băneasa, din cauza unei boli de inimă?, N. Ionescu lucra la un tratat de logică ortodoxă. Nu a reuşit să-l termine. Sau poate nu a vrut. Poate a realizat că Ortodoxia nu-şi găseşte logica decât în Biserică, şi nu în tratate scrise de mâini omeneşti.
Afirmarea cu tărie a ortodoxiei din partea unui om care a înțeles că spiritualitatea este superioara raționalismului ne destăinuie destinația metafizică spre care trebuie să ne îndreptăm.
Care este scopul final al unui neam? Prosperitate economică? Creștere demografică? Expansiune teritorială?
Corneliu Zelea Codreanu a descris scopul revoluției legionare ca fiind mântuirea neamului, împăcarea neamului românesc cu Dumnezeu.
Astăzi se încearcă depărtarea noastră de El, cultura ne este subminată, însăși identitatea noastră sub asalt.
Direcția trebuie regăsită. Nae Ionescu avea un curs faimos, despre metafizică, acesta încheiându-se cu Drumul la Dumnezeu:
5. Drumul la Dumnezeu — un drum prin comunitate
Aici, în aceste considerații metafizice, stă propriu-zis îndreptățirea tuturor doctrinelor și caracterul mesianic al acestor doctrine, în care nu există posibilitatea de tocmeală, de tranzacție, pentru că Dumnezeu este Dumnezeul comunității mele și comunitatea mea nu poate fi decât una singură.
Nu există posibilitate de tranzacție, pentru că Dumnezeu nu este o universală, o realitate logică.
Aici este deosebirea între catolicism și ortodoxie. Ortodoxia este credința într-un Dumnezeu real, viu, iar catolicismul este credința într-un Dumnezeu abstract.
Catolicismul este universalist și universalizant, pentru că Dumnezeul catolic este o universală. De aceea catolicii pot să se împace cu toată lumea. Pe unul nu-l lasă să se însoare, pe celălalt îl obligă să se radă, ețetera. El este tranzacțional.
Ortodoxia nu poate să fie tranzacțională pentru că Dumnezeu este ceva viu. Este într-un fel, nu în alt fel. Se impune o anumită lege: legea comunității în care se realizează, în care se realizează Dumnezeu, în care realizezi pe Dumnezeu.
Vedeți, prin urmare, unitatea aceasta care se numește Dumnezeu, și care este o realitate în sine, este realizată în alt înțeles, este realizată de mine în comunitatea din care fac parte.
Unitatea aceasta a lui Dumnezeu creează o unitate reală, nu logică, nici formală: Este unitatea din care fac eu parte, în care se realizează Dumnezeu, prin care se realizează Dumnezeu; unitatea noastră, care și ea este o unitate reală.
Drumul la Dumnezeu nu este, prin urmare un drum prin abstracțiuni, ci un drum prin realitate.
Cu așa repere, ar fi fost posibil ca generația interbelică să nu fie o generație de vârf a culturii românești?
În zilele noastre se pune întrebarea: Mai putem avea o cultură sănătoasă, autentic românească, când există Hollywood și mass-media deținută de cosmopoliții fără rădăcini?
Contracultura naționalistă a produs în occident veritabile opere de artă, muzică(link), emisiuni radio (link), chiar desene animate (Murdoch Murdoch).
Formele vechi de diseminare sunt pe cale de dispariție (presa scrisă).
Folosind internetul pentru a ne produce propria media, răspunsul la întrebarea de mai sus este da.
Mai putem avea o cultură sănătoasă, autentic românească.
Este nevoie de puțin efort, o doză de entuziasm și cunoștințe care să fie distilate în forme populare de comunicare (video, podcast, muzică, meme).
