Prințul Alexandru Ghica – un monument demnităţii umane

Incorect Politic
Aprilie 16, 2021

Dacă ar fi să se înalţe un monument demnităţii umane, acesta ar trebui să-l reprezinte, fără îndoială, pe prinţul Alexandru Ghica aşa cum l-am cunoscut eu în Aiudul acelor vremi. Înalt, uscăţiv, cu faţa iluminată de o intensă trăire interioară, prinţul Alexandru Ghica părea un ascet căruia spiritul îi năpădise ţesuturile.

Demn fără ostentaţie, modest fără făţărnicie şi ferm fără nici cea mai mică urmă de rigiditate, el se comporta în toate împrejurările ca un adevărat prinţ. Desigur, în închisoarile prin care am trecut, am întâlnit şi alţi deţinuţi care, asumându-şi conştient suferinţa ca pe o datorie a vieţii lor, au reuşit să depăşească lumescul şi să trăiască la graniţa dintre omenesc şi sfinţenie. Nici unul însă (eu, cel puţin, nu am mai întâlnit pe nici unul) nu a reuşit să realizeze acest lucru, atât defiresc, atât de armonios, cum a reuşit să o facă el.

Majoritatea celor care reuşeau această performanţă, se refugiau în această zonă inaccesibilă mizeriilor condiţiei umane, dintr-un soi de egoism nevinovat, singularizându-se şi căutând să-şi creeze un anume „confort” sufletesc necesar supravieţuirii.

Prinţul Alexandru Ghica o făcea însă pentru că aşa îi era felul. Şi în alte condiţii, el ar fi trăit tot aşa. Mereu avea câte ceva de dat fără să pretindă nimic în schimb. Nu accepta niciodată să i se facă favoruri numai pentru faptul că era prinţul Ghica. Participa întotdeauna alături de ceilalţi la corvezile impuse de viaţa de celulă (măturat, căratul şi spălatul tinetelor, etc) şi totdeauna o făcea în mod exemplar. Prin celulele prin care a trecut a lăsat o dâră. Se străduia -şi de cele mai multe ori reuşea- ca acolo unde poposea el, să întroneze acea minimă armonie comunitară necesară supravieţuirii şi convieţuirii. ”Era – spune în cartea sa intitulată ”Din împărăţia morţii” Gabriel Bălănescu care a stat mai mult timp cu el şi l-a cunoscut bine – un desăvârşit camarad de suferinţă… Convieţuirea cu el era o adevărată desfătare sufletească”. Şi, într-adevăr, aşa era. Pe cât de exigent cu propria-i persoană, pe atât de înţelegător era cu ceilalţi. Ştia, ca nimeni altul, să menajeze susceptibilităţile celor din jur. Nu se lăsa niciodată antrenat în discuţii sterile şi niciodată nu a contrazis pe nimeni. Nu pentru că nu ar fi avut opinie, ci pentru a nu răni micile orgolii ale celor de lângă el. În raporturile cu administraţia penitenciarului era ferm dar niciodată nu avea atitudini demonstrative, bătăioase. Se supunea demn regulamentelor şi ordinelor pe care le primea dar, în cel mai elegant limbaj, refuza să o facă atunci când respectarea acestora ar fi adus o cât de mică atingere capitalului său moral şi spiritual.

Printre cei care au primit de la el lecţii de supuşenie demnă mă număr şi eu. Eram proaspăt venit în Aiud şi -dintr-un soi deteribilism juvenil- eram pus pe harţă. Ieşisem din anchetă şi din procesul care a urmat cu amorul propriu şifonat şi consideram de datoria mea ca, printr-o atitudine dârză, să-mi refac prestigiul.

Printre altele, regulamentul obliga pe deţinuţi să salute personalul închisorii (de la comandant la ultimul gardian) cu formula „Să trăiţi” şi prin ridicarea bonetei de pe cap. Cu prima ocazie, când am fost scoşi la plimbare, eu am refuzat ostentativ să fac acest lucru, considerând gestul umilitor. Gardianul care ne însoţea a observat atitudinea mea de frondă şi m-a apostrofat brutal : ”Bă, tu ăla, al treilea din rând, tu nu ştii să saluţi?”.

La care eu am răspuns ţâfnos: ”Fără bă, că doar n-am păzit porcii împreună!”. Gardianul a mormăit o înjurătură şi şi-a văzut mai departe de treabă. La întoarcerea în celulă, însă, mi-a notat numele în catastiful lui şi după o jumătate de oră am fost scos la ofiţerul politic care, fără prea multă vorbă, mi-a prescris şapte zile de izolare. După executarea celor şapte zile m-am întors în celulă îngheţat bocnă (era în decembrie), flămând şi frânt de oboseală căci la izolare nu puteai dormi decât în picioare sau cel mult rezemat de perete. Mi-au trebuit câteva zile până să-mi revin cât de cât. După ce mi-am revenit puţin prinţul Ghica m-a luat deoparte şi m-a mustrat părinteşte: ”De ce te expui pentru lucruri neesenţiale? Nu uita că eşti aici sub ascultare şi faptul că trebuie să-i saluţi nu te dezonorează pe tine mai ales că, până la urmă, tot îl vei saluta. Te vor mai izola o dată, de două ori, de nouă ori, până, te vor îmblânzi. Şi atunci îi vei saluta de frică şi va fi mai dezonorant. Păstreză-ţi energia şi cruţă-ţi sănătatea căci puşcăria e lungă şi se vor ivi destule ocazii când va trebui să iei atitudini pentru care, într-adevăr , va merita să faci izolare”. Nu-mi mai amintesc dacă atunci m-a convins, dar pe parcurs mi-am dat seama că avea dreptate.

Pe lângă toate aceste calităţi, prinţul Ghica era şi de o surprinzătoare luciditate. Surprinzătoare pentru că, în condiţiile vieţii de închisoare, rupţi de realitate şi lipsiţi de orice fel de informaţie, oamenii îşi pierdeau, în general, această capacitate. Chiar şi cei mai instruiţi şi mai realişti dintre ei deveneau, în aceste condiţii, de o subiectivitate şi de o credulitate aproape copilăreşti. Un gest mai omenos al câte unui gardian, o atitudine mai şovăielnică a altuia, un zvon oarecare, o informaţie perimată şi lipsită de importanţă, toate erau interpretate ca semne ale unei iminente schimbări. Au fost cazuri când s-au dat şi termene precise: ”S-au retras trupele sovietice din ţară! În câteva săptămâni ne vom elibera! La Geneva s-au întâlnit ”cei mari”. Fără îndoială că acolo s-a pus şi problema deţinuţilor politici. Sigur ne vom elibera”. Şi această adevărată infirmitate a deţinuţilor a fost abil întreţinută şi exploatată de colonelul Crăciun, în perioada reeducării, mai ales. Exemplu elocvent în această privinţă, îl constituie crearea, la sugestia şi cu ajutorul colonelului Crăciun şi a aparatului său politic bineînţeles, a aşa numitului ”nou comandament legionar de acţiune în închisoare”. Despre ce era vorba ? În vara anului 1962, după declanşarea acţiunii de reeducare, când în închisoare se făceau permanente mişcări şi componenţa celulelor se schimba de la o zila alta, într-o zi, ca din întâmplare, s-au pomenit adunaţi în aceeaşi celulă câteva vârfuri ale Mişcării Legionare. Aceeaşi care în perioada de pregătire a reeducării fuseseră plimbaţi prin ţară pentru a li se arăta realizările regimului comunist. Printre aceştia erau: Nistor Chioreanu, avocat, fost comandant al organizaţiilor legionare din Transilvania, Victor Biriş, fost Secretar General la Ministerul de Interne, Ilie Niculescu, fost comandant al aşa numitului Corp al Răzleţilor, Victor Vojen, fost ministru al României la Roma şi încă alţi câţiva. Printre ei se afla şi prinţul Alexandru Ghica.

Toţi aceştia se cunoşteau, activaseră şi luptaseră împreună şi nu se mai văzuseră de ani de zile. După ce s-a consumat bucuria revederii, oamenii au început să schimbe între ei informaţii, păreri, năzuinţe şi, cum era şi normal, au ajuns să discute despre situaţia politică internă şi internaţională.

Unii dintre ei deţineau câteva informaţii din anchetele la care fuseseră supuşi cu puţin timp în urmă la Bucureşti. Ştiau, de exemplu, câte ceva despre ceea ce atunci se numea ”spiritul Genevei”, ştiau despre conflictul care devenea tot mai acut, dintre China şi Uniunea Sovietică şi ştiau chiar şi despre animozităţile care începuseră între Bucureşti şi Moscova. Toate acestea i-au condus la concluzia că regimul comunist din România, constrâns de evoluţia situaţiei politice internaţionale, va fi nevoit să facă unele concesii. Unii erau de părere chiar că evoluţia politică din ţară va parcurge un drum invers celui parcurs în perioada 1945-1948 şi că, în aceste condiţii, comuniştii vor fi siliţi să accepte colaborarea cu fosta clasă politică românească atâta cât mai rămăsese ea. Odată ajunşi la această concluzie ei şi-au pus firesc întrebarea: În eventualitatea că se va ajunge la aşa ceva, ce atitudine vom adopta? Vom accepta această colaborare? Şi dacă o vom accepta în ce condiţii o vom face? La toate aceste discuţii au luat parte toţi cei din celulă cu excepţia prinţului Ghica care, în toată această perioadă, a stat deoparte tăcut şi inaccesibil. Când a fost întrebat care este părerea lui, el a răspuns: ”Nu vă îmbătaţi cu iluzii. Nu vă daţi seama ce cursă ni se întinde? Mai bine rugaţi-vă, căci ne aşteaptă vremuri grele”. Evenimentele ulterioare au demonstrat cu prisosinţă că prinţul a avut dreptate. După câteva zile, toţi cei care luaseră parte la aceste discuţii au fost izolaţi şi a urmat o anchetă extrem de dură. Securităţii, care era maestră în astfel de înscenări, nu ia fost greu să transforme această nevinovată discuţie într-o ”periculoasă conspiraţie”. Singurul care nu a putut fi implicat în această josnică înscenare a fost, datorită lucidităţii sale, prinţul Alexandru Ghica. Şi aceasta spre deziluzia furioasă a colonelului Crăciun care l-ar fi vrut implicat pentru a avea -şi împotriva lui- un element de şantaj în plus¹.

În toată perioada reeducării, prinţul Ghica a avut o atitudine fermă şi neechivocă. Dintru început, el şi-a precizat, demn şi echilibrat, atât verbal cât şi în scris atunci când i s-a cerut, poziţia, de pe care nu a putut fi clintit, oricât de mari şi de inumane au fost presiunile care s-au exercitat asupra lui. Printre altele, colonelul Crăciun avea o plăcere aproape diabolică să umilească şi să rănească oamenii, mai ales pe cei importanţi (personalităţile), în ceea ce aveau ei mai sfânt. Şi, unul dintre clienţii lui preferaţi în această privinţă era, fireşte, prinţul Ghica. De fiecare dată când regiza câte un ”spectacol” cu public (şi o făcea , după cum am mai amintit cu altă ocazie, destul de des), prinţul era adus de prin cotloanele închisorii în care era izolat pentru a fi ţinta batjocurilor lui. ”Uitaţi-vă la el – a spus într-o astfel de ocazie colonelul Crăciun, adresându-se celorlalţi deţinuţi – cică l-ar blestema strămoşii (făcea aluzie la iluştrii săi înaintaşi) dacă ar îndrăzni să întineze memoria lui Corneliu (acesta era Codreanu). Coboară cu picioarele pe pământ prinţe, coboară cu picioarele pe pământ că de nu, aici vei putrezi”.

Odată, intrând solemn şi plin de importanţă, cum o făcea de obicei, în sala în care eram adunaţi, colonelul Crăciun i s-a adresat fără vreo altă introducere prinţului: ”Ei, prinţe, cum e la izolare? Îţi mai arde de dans? Şi apoi adresându-se sălii: ”Uitaţi-vă la el! Pare om serios. L-am prins dansând în celulă. El spune că a făcut mişcări să se încălzească, dar nu e adevărat. Se zbenguia, dăduse incul în el. E, pe semne, prea bine hrănit. L-am băgat la izolare, bineînţeles”. La care prinţul Ghica, ridicându-se în picioare, a replicat calm: ”Domnule colonel, dumneavoastră ştiţi prea bine că nu am dansat. Niciunui om cu mintea întregă – şi eu am pretenţia că am, încă, mintea întreagă- nu-i arde în asemenea condiţii, de dans. Dar…” Şi nu a mai continuat căci ar fi însemnat să spună nişte adevăruri care l-ar fi mâniat pe Crăciun.

Altă dată, prinţul Ghica a fost luat, urcat într-o maşină şi dus prin împrejurimile Aiudului să vadă şi să se minuneze de măreţele realizări ale regimului. A vizitat ferme de stat, şantiere de construcţii, blocuri de locuinţe, etc. şi în drum a trecut şi pe lângă Mureş, pe malurile căruia cresc splendide sălcii plângătoare. La întoarcere prinţul a fost dus în faţa oamenilor adunaţi în sala în care se ţineau şedinţele de reeducare şi l-a îndemnat să le spună unde a fost şi ce i-a plăcut mai mult din cele câte a văzut. ”Sălciile plângătoare, domnule colonel, sălciile plângătoare” a răspuns prinţul Ghica cu o uşoară urmă de ironieîn glas. ”Auziţi, domnilor, ce i-a plăcut prinţului. Sălciile plângătoare! Altceva n-a văzut. N-a avut ochi decât pentru sălciile plângătoare”, a ţipat aproape colonelul şi a ieşit mânios din sală urmat de suita sa.

Bineînţeles, îndrăzneala de a nu fi avut ochi decât pentru sălciile plângătoare l-a costat pe prinţul Ghica alte zile de izolare, alte mizerii de neimaginat, dar cu toate acestea, el a rămas credincios sieşi până la sfârşit. (…)

Pentru că personalitatea prinţului Alexandru Ghica este atât de complexă încât nu poate fi definită doar prin câteva calităţi (demnitate, modestie, luciditate) pe care i le-am scos deja în evidenţă, voi mai zăbovi un timp în preajmă-i. Pentru a încerca, cu puţinătatea posibilităţilor mele de evocare, să o aproximez în toată complexitatea ei.

Am amintit deja că prinţul Ghica se numără printre acei întemniţaţi (şi aceştia nu erau puţini, lunga perioadă de detenţie şi condiţiile extrem de dure la care au fost supuşi făcându-i pe mulţi să înţeleagă acest lucru) care erau conştienţi de faptul că lupta în care erau angajaţi transcende lumescul, petrecându-se înspirit. Era conştient, de asemenea, că triumful răului în lume este numai vremelnic, chiar dacă această vremelnicie se va întinde peste o perioadă istorică. Conştiinţa că sub specie aeternitatis forţele binelui vor triumfa îi dădea -atât lui cât şi celorlalţi- tăria necesară să reziste împotriva asalturilor răului. Credea -ca nimeni altul dintre laici- în forţa mântuitoare a rugăciunii şi, fără să fie un bigot, îşi petrecea o mare parte din timp, chiar şi atunci când nu era singur în celulă, în meditaţie şi în rugăciune. Avea o mare înţelegere pentru oameni în general şi pentru cei ajunşi în situaţii limită în special, pentru îndoielile şi frământările lor sufleteşti. Nu a judecat niciodată pe nici unul dintre cei care au acceptat reeducarea, nici chiar pe aceia care, prin poziţia lor, ar fi avut datoria morală să reziste, considerând că fiecare are dreptul să încerce să se salveze, atunci când nu mai are resursele sufleteşti necesare continuării luptei, aşa după cum crede el de cuviinţă şi după cum îi dictează propria conştiinţă.

Desigur, om fiind, prinţul Ghica va fi avut şi el îndoielile, slăbiciunile şi dorurile lui. Va fi avut şi el, ca noi toţi ceilalţi, momentele lui de deznădejde. Niciodată însă nu s-a lăsat copleşit de ele. Niciodată nu a dat adversarului satisfacţia de a-l vedea clintindu-se din hotărârile lui. O singură dată a fost totuşi surprins, de către unii din camarazii săi de suferinţă cu lacrimi în ochi. Aceasta s-a întâmplat atunci când colonelul Crăciun i-a citit, în faţa deţinuţilor adunaţi în acest scop la „club” , o scrisoare de acasă, de la soţia lui. Căci securitatea care, de bună seamă, supraveghea îndeaproape acţiunea de reeducare, recurgea -în unele cazuri- la acest mârşav procedeu.

Punea pe cei din familie (părinţi, soţie, copii) să scrie celui în cauză o scrisoare prin care acesta era implorat să fie docil şi să să se supună regulamentelor închisorii, pentru a se putea bucura, ca şi alţii, de clemenţa regimului. O asemenea scrisoare a primit şi prinţul Ghica. Colonelul Crăciun a ţinut să i-o citească personal pentru a-i mări, credea el, efectul asupra lui, cât şi asupra celorlalţi deţinuţi.

„Prinţe, zise el, după ce urcă cele câteva trepte ale estradei pe care se cocoţa de obicei pentru a domina sala, uite, ai veşti de acasă. Vino aici, să ţi le citesc” . Şi după ce prinţul ajunse lângă estradă, Crăciun începu să-i citească scrisoarea în care cu uşurinţă se putea recunoaşte stilul securităţii. Căci conţinutul tuturor acestor scrisori era sugerat sau chiar dictat de către securitate. Soţia îi comunica că, atât ea cât şi copiii, sunt sănătoşi, că locuiesc în Galaţi unde are un serviciu la care câştigă suficient pentru a se întreţine şi pentru a-l ajuta pe băiat care este student în ultimul an la medicină, că fetele sunt stabilite în Bucureşti şi că amândouă au servicii bune, etc. Nu omitea să adauge că condiţiile de afară s-au schimbat mult în bine, că în ţară s-a construit enorm şi că regimul se ocupă îndeaproape de familiile celor închişi; sfârşea prin a-l implora să se comporte bine în închisoare, să fie supus şi ascultător şi să-şi recunoască greşelile pentru ca, în felul acesta, să poată beneficia şi el de decretele de graţiere care s-au dat şi pe baza cărora mulţi s-au eliberat deja.

Prinţul a ascultat lectura scrisorii fără să scoată un cuvânt. Nici o tresărire pe faţa-i uscată şi osoasă, nici un semn care să trădeze vreo emoţie. Părea o stană de piatră. La sfârşit, când colonelul Crăciun, după ce i-a ţinut şi discursul de rigoare, l-a poftit la loc, a zis doar un mulţumesc sec şi s-a îndreptat spre fundul sălii, de unde venise. În drum, deţinuţii printre care a trecut au observat că ochii îi erau scăldaţi în lacrimi.

În toamna anului 1962, când acţiunea de reeducare era întoi, l-am reîntâlnit pe prinţul Ghica cu prilejul unuia dintre „spectacolele” despre care am amintit că le regiza colonelul Crăciun cu anumite ocazii (eliberarea unor loturi de deţinuţi consideraţi reeducaţi, prezentarea autodemascării unor personalităţi , etc.) pentru a sensibiliza şi stimula masa de deţinuţi în general şi pe cei recalcitranţi în special. Nu ne mai văzusem, sau mai exact nu ne mai vorbisem, de mai bine de doi ani de când el fusese luat din celula în care stătusem împreună şi dus, după cum am aflat mai târziu, la Ministerul de Interne şi în vizită prin ţară, pentru a fi determinat să accepte reeducarea.

Cum , de data aceasta, bâlciul la care eram obligaţi să asistăm s-a prelungit până noaptea târziu, pe la ora 10 seara ni s-a dat o pauză pe durata căreia ni s-a permis să ne plimbăm într-o curte interioară puternic luminată, pentru a putea fi supravegheaţi. De îndată ce am ieşit afară, l-am căutat cu privirea şi am alergat la el. Ne-am îmbrăţişat şi, după ce ne-am întrebat unul pe altul de sănătate, m-a cuprins părinteşte pe după umeri şi ne-am plimbat o bună bucată de vreme în tăcere. Simţeam că îl frământă ceva, că vrea să-mi spună ceva, dar nu ştia cum să înceapă. Într-un târziu a început cu o voce blândă care aducea totuşi a mustrare:„Am auzit că nu eşti cuminte, că faci prostii” .

La început am crezut că este vorba de o neînţelegere sau că cineva, vrând să mă compromită, i-a şoptit cine ştie ce despre mine. Căci şi atunci, şi acolo, funcţiona maşina de zvonuri denigratoare, abil mânuită de aparatul politic al închisorii, pentru a semăna neîncrederea între oameni. Nedumerit, l-am privit întrebător. „Da, mi-a răspuns, am auzit că refuzi să accepţi reeducarea. De ce ? Nu-ţi dai seama că aceasta este singura cale de a ieşi de aici ? „ . L-am întrebat, cu o urmă de revoltă în glas : „Cum, domnule Ghica, dumneavoastră, tocmai dumneavoastră care refuzaţi cu atâta îndârjire această monstruozitate care se cheamă reeducare, mă îndemnaţi pe mine să o accept ?” . Oprindu-se în loc şi punându-mi mâna pe umăr mi-a spus: „Măi băiete , voi sunteţi tineri, voi trebuie să ieşiţi de aici şi să vă refaceţi viaţa. Aveţi acest drept care este, în acelaşi timp, şi o datorie. V-aţi dăruit destul. Acum aveţi obligaţia să şi trăiţi şi să vă realizaţi în măsura în care vă mai puteţi realiza. Lăsaţi-ne pe noi, bătrânii, pe aceia dintre noi care ne simţim în stare, să achităm nota de plată, căci noi avem obligaţii mai mari decât voi. Suntem datori faţă de trecutul nostru, suntem datori să apărăm memoria martirilor noştri” .

-”Să iau acest îndemn ca pe o dezlegare ?, l-am întrebat.

-”Nu, mi-a răspuns , eu nu am dreptul nici să leg, nici să dezleg. Eu îţi dau doar un sfat. Tu vei face însă ceea ce îţi va dicta conştiinţa. Dacă te vei hotărî să rezişti, să o faci însă cu umilinţă creştină, netrufindu-te. Şi încă ceva: încearcă să-i înţelegi pe cei care au ales sau vor alege de acum încolo celălalt drum. Nu-i judeca prea aspru. Suntem cu toţii oameni şi cu toţii avem limite. Fiecare pe ale noastre”.

Între timp, pauza se terminase şi gardienii ne îndemnau să intrăm şi să ne ocupăm locurile în sală. Ne-am despărţit îmbrăţişându-ne, plecând fiecare să ne împlinim destinul. A fost pentru ultima dată când am avut prilejul să stăm de vorbă. De văzut n-am mai văzut cu ocazia altor asemenea „spectacole” ,dar de vorbit nu ne-am mai putut vorbi. Am schimbat numai priviri. Semnificative.

(Demostene Andronescu – Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii și versuri din închisoare, Editura Christiana, București, 2009, pp. 146-154)

1. A nu se înțelege că Prințul Ghica a făcut vreun compromis prin care ar fi putut fi șantajat dacă nu colabora cu regimul comunist. Pentru mărturisitorii cu verticalitate exemplară șantajul era de ordin sentimental. Securitatea îi ”sfătuia” pe cei din familiile deținuților ”îndărătnici” să le trimită scrisori și fotografii prin care copiii sau părinții bătrâni de acasă să le ceară să facă „tot ce se poate”, adică toate concesiile cerute, pentru a veni acasă. Astfel, după mărturia lui Marcel Petrișor Prințul Ghica a fost pus în fața unui astfel de șantaj de către Colonelul Crăciun cu o scrisoare a fiului.

Prințul care i-a iubit pe oameni ca pe sine însuși

Urmaș al familiei domnitoare Ghica și doctor în drept, prințul Alecu primește întâia condamnare în anul 1941. I s-au dat 12 ani de închisoare pentru convingerile sale politice și religioase. Trei ani mai târziu, în 1944, comuniștii aveau să corecteze această situație printr-o falsă „rejudecare”. Acum avea să fie condamnat la muncă silnică pe viață; așa credeau autoritățile vremii că vor sfârși caracterul și eleganța princiară.

S-au înșelat în privința prințului Alecu Ghica, pentru că acesta „trece prin temnițele țării cu o demnitate și o ținută morală de la care nu va abdica niciodată, cu toate pedepsele și umilințele la care era supus sistematic de conducerea închisorii (la un moment dat a fost trimis ca servitor la o crescătorie de porci, unde prin firea sa nobilă a câștigat în scurt timp simpatia tuturor porcarilor femei)”.

A reușit să scape curat, fără compromisuri, și din ultima încercare a comuniștilor de a frânge caracterele dure: reeducarea aplicată deținuților din zarca Aiudului.

Părintele Gheorghe Calciu mărturisea în lucrarea sa autobiografică¹ că a primit lecții de bună-creștere de la prințul Ghica:

„Prințul Ghica era un om înalt și foarte politicos. El te saluta întâi. Deși noi eram mai tineri, venea el primul și ne dădea „Bună dimineața“.

Te întreba: „Îmi dai voie să mătur eu astăzi în celulă în locul dumitale?“ Cum să-i dai voie!? Cum să-i zici:

„Da, dom’le, mătură!?“… Dar el insista: „Te rog, te rog!“.

Și-ți era rușine să-l refuzi până la urmă. Sau dacă era cineva bolnav ori slăbit, prințul se scula de dimineață și mătura înainte ca acela să apuce². Și era de o eleganță în expresie, de o noblețe, ceva extraordinar! Nu a făcut niciun compromis, a avut o demnitate princiară. Și era și foarte credincios”.

Și fiicele prințului Ghica își amintesc cu dragoste de tatăl lor: „Niciodată tata nu ne-a povestit despre ce a făcut și a trăit el în închisoare. Târziu am aflat, de la unii și alții… Iar când,după venirea lui acasă, încercam să-i dăruim ceva, să-i facem o bucurie măruntă, ne spunea parcă stânjenit: „Nu, nu trebuie, eu nu v-am dăruit vouă nimic…“.

Aceeași dragoste i-o va arăta prințul Alecu Ghica și soției sale, care s-a îmbolnăvit de cancer după o viață de luptă pentru creșterea celor trei copii. Nobilul Ghica o va îngriji cu dragoste și devotament până la sfârșitul vieții.

(Revista Argeșul Ortodox, nr. 404 din aprilie 2009, pag. 5)

1. Viața Părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, pag. 73

2. Mântuitorul nostru Iisus Hristos spune: „Dacă vrea cineva să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor“ (Marcu 9:35) și „Deci dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori să ca să spălaţi picioarele unii altora; Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi.” (Ev. Ioan, 13: 14-15)

Prin aceste fapte de slujire, Prințul Ghica s-a făcut pildă de iubire jertfelnică asemenea lui Hristos, care a arătat că cel dintâi este cel care slujește tuturor. Și acesta a fost Prințul Alexandru Ghica.

„A intrat și a ieșit din închisoare curat ca o lacrimă”

Nu pot, nu-i o falsă scuză, să scriu despre acest om, titan în suferință; voi încerca totuși să vi-l prezint:

Întră în Mișcarea Legionară, nu atunci când a venit valul spre ea, ci mai devreme. Despre cultura sa, nu sunt eu îndreptățit să scriu.

În guvernarea legionară este numit Directorul Siguranței Statului. Semăna mult cu Căpitanul, ba, când acesta era închis la Jilava, a vrut să-l înlocuiască, ceea ce Căpitanul a refuzat. După rebeliune, este condamnat la 25 ani temniță. Îl întâlnesc, adică aud în 1948 că e la Aiud. Când ajung din nou la Aiud prin 1962-63, era la Zarcă. Era locul cel mai greu pentru deținuții Aiudului. Celularul avea 312 celule. Zarca era de pe timpul ungurilor și avea faimă mare, criminalii fiind aduși la Aiud în Zarcă. În momentul când a început reeducarea, în sala cea mare a fost adus și prințul Ghica. Colonelul Crăciun, directorul penitenciarului, ne anunța că va începe a doua zi reeducarea și se vor spune și vorbe tari; cine nu-i de acord, poate pleca. Aud un glas sonor și o mână ridicată în sus și cuvantul lui. Era Ghica. Colonelul Craciu, nervos, începe să strige: „Poți pleca! N-avem nevoie de prinți!”.

Iată greșeala mea: nu l-am urmat pe acest om în Zarcă. O remușcare și o rușine planează pe conștiința mea până îmi voi încredința viața Celui Atotputernic. Ce m-a îndemnat la acest act? Frica de Zarcă? Absolut nu! Această pată nu mi-o pot ierta niciodată. Iată pentru mine o palidă justificare: Conducerea legionara de la Aiud a hotărât o cedare față de reeducare. Nicolae Petrascu, dr. Niculescu care se afla de 24 de ani și alte figuri de frunte ale Mișcării, s-au supus. Eram izolat, singur de șapte luni în celulă, nevoind să mă murdăresc. În plină sală de reeducare, la presiunea așa zișilor lectori, am zis că nu accept nimic și mâinile mele nu-s pline de sânge. Colonelul Crăciun a spus că îl va aduce și pe Ghica în sală. Acesta a refuzat, și la ademeniri, și la amenințări. Era desenat pe afișe interne cu coroana pe cap și măncând bunătăți din pachetele primite, în timp ce camarazii lui se uitau la el. El, munte de credință în Căpitan și Legiune, pe care nu-l interesa decât linia lui, conștiința lui. În primul rând că nu se primeau pachete, în altă ordine, un om ca prințul Ghica dacă ar fi primit pachet, l-ar fi dat camarazilor lui. Până la eliberarea sa a refuzat să participe la reeducare și a ieșit curat ca o lacrimă, acest nemaipomenit om și legionar.

Au fost oameni care după primele 24 ore au cedat, dar să stai 24 de ani, ultimii 18 în condițiile în care te puneau asiaticii comuniști… Și insultele, înfometarea, izolarea și lanțurile; mai ales când ajungeai la izolare, de acolo ieșeai ori la spital -adică grav, grav bolnav-, ori la cimitirul temniței.

Prințul Ghica le-a înfruntat pe toate și a ieșit așa cum a intrat.

(Dumitru Banea – Acuzat, martor, apărător în procesul vieții mele, Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1995, pag. 163-164)

Alecu Ghica – ”cel mai desăvârșit camarad de suferință”

După o săptămână de conviețuire, într-o dimineață, fratele meu a fost luat ca după o jumătate de oră să fiu expediat, la rându-mi într-o altă celulă, obișnuită, fără cearceafuri și într-o murdărie îngrozitoare. Recunoșteam Zarca. (…)

A doua zi dimineața, sunt condus la secție, într-o celulă cu profesorul Vasile Stoian, Eugen Rațiu și prințul Alecu Ghica. În această secție erau organizate cluburile de reeducare. Schimbăm impresiile și informațiile, puțin agitați, cu excepția lui Alecu Ghica, perfect stăpân pe el tot timpul. (…)

De remarcat că pe culoarul ”secției” era o activitate febrilă. Auzeam târșitul saboților sau al bocancilor, a numeroase grupuri care treceau în dreapta și în stânga. Dinstingeam și un oareacare murmur. Părea a fi o aglomerație. În timp ce făceam tot felul de ipoteze, prințul Ghica se așează în pat turcește și își pleacă fruntea în mâinile sprijinite în coate pe genunchi. Și-a început rugăciunea în care a rămas cufundat circa o jumătate de oră.

Ridicându-se din pat, ne întreabă, în șagă:

– Ei, ați descoperit secretele? Mai bine, rugați-vă. Nu ne așteaptă nimic mai bun, decât un simulacru de libertate și ne vom revedea, probabil, familiile, dacă le mai găsim în viață. Dar să vedem ce va fi până atunci!

În toate împrejurările prin care am trecut, atât la Jilava, unde am stat în aceeași celulă cu prințul Ghica, aproape un an, cât și după aceea, refugiul lui era rugăciunea. Senin și egal cu sine întotdeauna Alecu Ghica era cel mai desăvârșit camarad de suferință, cel mai modest și mai echilibrat. N-a acceptat niciodată să fie scutit de corvezile celulei (mătura, căratul tinetelor, spălatul gamelelor, etc.) și întotdeauna le-a făcut în modul cel mai exemplar. Chiar în raporturile cu administrația penitenciarului, niciodată nu avea atitudini demonstrative, bătăioase. Cu cea mai perfectă supunere în formă și în cel mai elegant limbaj, nu accepta nici o atingere, însă, a ceea ce constituia capitalul lui moral și spiritual. Atitudinea lui era întotdeauna fermă, dar nu ostentativă. Vorbea rar despre strămoșii a căror viață s-a împletit cu istoria românilor, iar familia era un domeniu sacru, despre care pomenea cu discreție și rareori. În câteva cuvinte, conviețuirea cu Alecu Ghica era o desfătare sufletească.

(Gabriel Bălănescu – Din împărăția morții. Pagini din istoria Gărzii de Fier, Editura Gordian, Timișoara, 1994, pp. 233-234)

Alexandru Ghika – Prinţul cel blând şi rugător

Cu zurgălăii la picioare, am ajuns în aşa zisa secţie TBC, pe acelaşi coridor, câteva camere mai spre ieşire [acţiunea se petrece la închisoarea Jilava n.n.]. Erau patru rânduri de paturi, câte trei suprapuse, numai de o parte a peretelui. Spaţiul era mult mai mare, lumină mai multă, aer curat şi hrană puţin mai bună.

Am avut cinstea şi norocul să-l am vecin de pat pe Principele Alexandru Ghika şi, de partea stângă, pe Mihai Timaru. Alte vieţi, alţi oameni, alte romane!

Principele Alexandru Ghika, participant în guvernarea legionară, de profesie magistrat, închis din bunăvoinţa mareşalului Antonescu, încă din 1941, era un bărbat înalt, drept, senin, cu păr cărunt şi cu ochi albaştri. Se acomodase total cu viaţa de închisoare, cu celula şi suferinţa. Era descendent din familia domnitoare Ghika, cu o ascendenţă de câteva sute de ani, care a dat ţării noastre mulţi oameni mari. Când l-am cunoscut eu, împlinise deja 15 ani de închisoare de zi cu zi.[…]

Cu Prinţul Ghika m-am împrietenit repede, ca şi cum ne-am fi cunoscut de când lumea. Dânsul era un om foarte blând şi comunicativ. I-au plăcut povestirile mele despre cele ce am trăit şi am văzut în Cercul Polar de Nord şi mi-a schimbat numele în “Vorkuta”.

În anul 1958, când am ajuns la Aiud, toţi deţinuţii din Celular ştiau deja de Nicu Popescu Vorkuta.

Din conversaţiile avute cu dânsul, am auzit pentru prima dată de rugăciunea inimii, pe care o practica de mulţi ani.

– Datorită acestei rugăciuni, îmi spunea dânsul cu toată convingerea, n-am căpătat nicio lovitură, atunci când aici, în Jilava, năvăleau zilnic gardienii în celule şi băteau cu bâta, cu bocancii, cu pumnii!

Tot dânsul mi-a povestit de “Miracolul de la Vladimireşti”, ca de o mare graţie acordată de Dumnezeu neamului românesc.

Am crezut total în cele relatate de dânsul, m-am cutremurat şi am plâns când am auzit de minunile ce s-au petrecut acolo!

La încercările comuniştilor de a afla de la dânsul cum mai stă cu convingerile sale politice, a fost chemat şi interogat mai multe zile în şir, acolo, la Jilava. A scris pagini întregi cu propria-i mână şi a încheiat statornic declaraţiile cu: “Trăiască legiunea şi Căpitanul!”.

Întrebat de ce face asta, a răspuns ferm:

– Pentru că aşa simt eu!

Mult mai târziu am avut ocazia să citesc că, la eliberarea din Aiud, în 1964, gânditorul Petre Ţuţea, care era închis de 13 ani, l-a invitat pe Prinţul Ghika, care avea 23 de ani de închisoare: “Luaţi-o înainte, că aveţi 23 de ani de închisoare; dacă ies eu întâi, zic ăştia că sunt omul guvernului”. (Cuvântul românesc, Ontario – Canada, nr. 179 Martie 1991).

Tot Prinţul Ghika mi-a povestit că mamei mareşalului Antonescu i s-a permis să-şi vadă fiul înainte de a fi executat.

Sosită la Jilava cu o gabrioletă, primele cuvinte pe care i le-a spus fiului ei, după ce l-a îmbrăţişat, au fost:

– Bine, Ioane, să nu spui tu nimic la proces despre Basarabia?

– Ce să fac, mamă, a răspuns mareşalul, dacă neisprăviţii ăştia doi (Mihai Antonescu şi Alexianu), timp de două săptămâni s-au rugat de mine, plângând şi văicărindu-se, că lor li s-a promis viaţa, dacă eu nu voi pomeni nimic la proces despre Basarabia?! Nu era mai bine să fi mers eu cu tinerii aceia (legionarii n.a.), că aceia barem ştiau să moară?!

[…]am auzit de atitudinea eroică a mareşalului Antonescu în faţa plutonului de execuţie, pe care l-a comandat, nelegat la ochi, în timpul propriei sale execuţii.”

(Nicu Popescu Vorkuta – Crez şi adevăr, Bucureşti, 2009, pp. 245-247)

Printul Ghyka, neînfricatul Iov al veacului modern

Printul Alexandru Ghyka, fost comandant legionar, fost sef al Politiei române si om cu 24 de ani de închisoare politica, n-a fost – precum stramosul sau domn al Moldovei – consacrat de istoria românilor ca personalitate de referinta. Noi, cei care l-am cunoscut în închisoare însa, stim cine a fost Printul Ghyka, model de demnitate si de rezistenta anticomunista, de o corectitudine exemplara si o putere de suferinta pentru idealul sau de neînchipuit. Nimic nu l-a putut înfrînge.

El a ramas Printul pîna la capat.

Încercarile la care a fost supus nu au fost putine. Istoria veacului trecut, atît de framîntata, sîngeroasa si întoarsa cu fata de la Dumnezeu, nu i-a stirbit personalitatea, ci dimpotriva i-a aratat-o în adevarata sa dimensiune. Le-a facut fata tuturor cu un vesnic zîmbet princiar pe buze. Catarg pe care nici o furtuna sufleteasca nu l-a putut nici îndoi, nici rupe. Asa ni-l amintim.

Le-a strabatut pe toate cu ochii mereu atintiti spre steaua care l-a calauzit pe cele mai drepte cai, prin cele mai întortocheate spatii. Spatii carcerale si situatii limita prin care adversarii nu l-au putut rapune, nici prietenii deruta.

Si cîte nu s-au încercat cu neînfricatul Iov al veacului modern. Diavolul si-a schimbat stategia si nu a mai respectat biblicul contract din Cer: a încercat sa i se atinga si de suflet, dupa ce foamea, setea, frigul si întunericul temnitei, care i-au dat tîrcoale zeci de ani, muscasera cu pofta din carnea-i abia mai ramasa pe oase. Frigul atîtor ani însa nu l-a înghetat, l-a sleit doar, ca sa nu tremure în fata nimanui. Iar întunericul, în loc sa-l orbeasca, i-a ascutit si mai mult privirea. O privire de sfinx, cu care si-a urmarit obsedat idealul: mîntuirea. Mîntuirea lui si mîntuirea întregului neam.

Represiunii fizice i-au urmat apoi ispitele, zdrobite si ele, cu tot cortegiul lor funebru. Dar nu pe un munte biblic, ci pe cel al unei suferinte omenesti profunde. Si diavolul i s-a atins apoi de suflet, nu cu propria-i mîna, ci cu a aproapelui. De mai multe ori, pîna cînd îngaduinta divina a pus punct. „Iese Printul în lume!” – a exclamat atunci un gardian al temnitei Aiudiului, vazîndu-l cum pasea pe poarta deschisa a închisorii. Era 1964, anul în care regimul comunist a mimat clementa, deschizînd portile puscariilor spre a ne turna în temnita mai mare care era România. Printul însa, trecut prin istorie, pasea spre legenda.

Si cum sa nu se mire paznicii încercarilor sale de tinuta-i princiara, sau cum sa-l uite martorii calvarului sau cînd el, de fapt:

1. Niciodata, în nici o zi din toti cei 24 de ani de închisoare pe care i-a facut, mîna lui nu s-a întins sa ia din pîiinea sau din malaiul dat ca hrana celor din celula sau din camera cu el decît spre cea mai mica portie. Nici cînd era grav bolnav n-a vrut decît cea mai putina hrana.

2. Niciodata, în toata detentia, nu ezitat sa dea apa sa de baut unuia mai însetat sau mai în nevoie decît el. Cazut într-o noapte în murdaria unei celule, pe mine m-a spalat cu ultima apa ce-i mai ramasese în gamela.

3. Toti cei care au fost pedepsiti alaturi de el la carcera sau la izolare îsi amintesc vreun gest de afectiune din parte-i, daca nu chiar de oferta pîinii, a portiei sale de mîncare sau de apa calda pentru o zi.

4. Niciodata Printul Alexandru Ghyka n-a fost vazut sau auzit cerînd de la cineva ceva. Dispus fiind însa în acelasi timp sa ofere tot ce putea oricui. Pîna si propria-i identitate, pentru suportarea unei pedepse carcerale, cînd confuzia ar fi fost posibila – si a fost de multe ori.

5. În nici o împrejurare nu a acuzat pe cineva de ceea ce i s-a întîmplat lui pe drept sau pe nedrept.

6. Niciodata nu a fost auzit plîngîndu-se de cineva sau de ceva, oftînd. Nici macar de cei care îl osîndisera la închisoare pe viata pentru ca a crezut în ceea ce a crezut si fusese ceea ce fusese.

7. Niciodata nu a mintit si nu a acceptat vreun compromis. Odata, ministrul de interne Draghici i-a propus libertatea în schimbul unei declaratii acuzatorii la adresa lui Lucretiu Patrascanu – pe baza careia acesta sa fie condamnat la moarte. Printul a spus: „Domnule ministru, dumneavoastra stiti cît si cum va iubesc eu si cîti as mai vrea sa ramîneti în viata ca adversari; dar ca sa triumf printr-o miselie împotriva oricui – chiar si împotriva lui Patrascanu, pe care l-am compatimit ca dusman si iubit ca om, mai bine sa cad pe drumul onoarei, cum spunea Capitanul. Asadar, gasiti-va alt client pentru acest gen de crima, domnule ministru”.

8. Niciodata n-a fost aspru, acuzator sau nepoliticos cu cineva. Cu sine însa a fost întotdeauna neînduplecat.

9. În faimoasa si capitularda „reeducare” din penitenciarul Aiud, din perioada 1961-1964 (cît a durat aceasta siluire a constiintelor si torturare a carnii trupurilor epuizate de zeci de ani de recluziune), printul Alexandru Ghyka n-a facut nici o concesie, pastrîndu-si permanent pe buze surîsul aristocratic, iar pe trup hlamida de mucegai. Dus fortat într-o calatorie supravegheata prin tara de ministerul de interne, ca sa vada „marile realizari ale socialismului triumfator la sate si orase” si întrebat la întoarcere ce l-a impresionat din cele vazute, a raspuns tot surîzator: „Ce frumos plîng salciile de pe Aiudel, domnule clonel!”. Aiudelul fiind pîrîul ce înconjura penitenciarul Aiud. Urmarea: o explozie de indignare din partea „organizatorilor” silitului voiaj, uluirea auditorului – detinuti strînsi cu forta în curtea închisorii, ca sa-l auda ce spune – si un numar imens de zile de carcera pentru Print, din care omul n-a mai iesit decît la eliberare.

10. Tot în cadrul preparativelor de eliberare conditionata, de renuntare la identitatea politica, într-o zi, în fata a sute de detinuti strînsi ca sa-l vada si sa-l auda ce spune dupa citirea unei scrisori trimise de familie – în care cei de acasa îl implorau sa renunte la ceea ce n-a renuntat în cei 24 de ani de închisoare -, Printul Ghyka a raspuns tot surîzînd: „Domnule colonel, cu mai bine de o suta de ani în urma, un stramos al meu si-a pierdut capul pentru Bucovina, iar un alt stramos comun de data asta si mie si dumneavoastra, si întregului neam românesc, Constantin Brîncoveanu, si-a pierdut pentru credinta, la Constantinopol, capul sau si pe al copiilor sai, care îl implorau sa cedeze vointei sultanului. Pot fi mai prejos decît ei, cînd mie nu mi se cere capul, ci numai identitatea si onoarea?”

„Print blestemat, nu stii pe ce lume traiesti!”- a exclamat atunci colonelul Craciun, comandantul închisorii Aiud.

Dar Alexandru Ghyka stia. Traia într-o lume pe care o efigie, chiar si princiara, cu greu ar fi putut-o cuprinde. Si niciodata n-a iesit din ea.

(Marcel Petrişor – Revista Rost, numarul 46, decembrie 2006)

Alexandru Ghica – noblețea morală în persoană

Sunt readus pe Celular. În timpul cât am fost la Secţie, Aiudul s-a supraaglomerat. Un mare val de arestări s-a abătut asupra românilor în 1958. Cei arestaţi atunci, după un stagiu pe la Securitate şi tribunale militare, vin la Aiud ca o avalanşă nestăvilită. Nu mai există celule cu patru persoane, ci doar cu şase sau opt. În marele penitenciar din Aiud începe calvarul supraaglomerării.

Ajung într-o celulă pe scurta-sud, pe latura vestică. Prima mare surpriză: în celulă este prinţulAlexandru Ghica, arestat din 1941. (…)

Cunoscându-l pe prinţul Alexandru Ghica, mă gândesc la unele teorii despre degenerescenţa nobilimii. În cazul prinţului Ghica s-a produs un fenomen invers. Selecţia pozitivă a concentrat şi amplificat în persoana lui toate calităţile ascendenţilor. Este un om dotat deplin din punct de vedere fizic şi intelectual. În ceea ce priveşte caracterul moral, este nobil în cel mai propriu sens al cuvântului. El constituie un caz în care nobleţea socială coincide cu nobleţea morală. Datorită atitudinii sale din lunga lui detenţie, va fi supranumit “Prinţul demnităţii legionare”. Alexandru Ghica onorează descendenţa sa dintr-o familie domnitoare. Este din spiţa lui Grigore Ghica-Vodă, martirul integrităţii hotarelor româneşti. Este o personalitate de referinţă a Mişcării Legionare.

Prinţul este frământat de viitorul Mişcării Legionare, mai ales într-un prelungit regim de dominaţie bolşevică.

– Ce crezi în această privinţă? mă întreabă el. Ce s-ar putea face, mai ales în raport de tineret?

Stau puţin pe gânduri. Ce pot eu să răspund într-o astfel de problemă, unui asemenea om? Dar îmi dau seama că pentru omul de spiţă nobilă, care şi-a părăsit culcuşul cald şi somptuos pentru a se dărui unei cauze pentru care suferă de un sfert de veac, răspunsul este de mare importanţă. Şi probabil că nu întâmplător a pus întrebarea celui mai tânăr din celulă.

(Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)

Prințul Alecu Ghica – Avocat neînfricat al poporului român

Aici se afla prințul Alecu Ghica, fost șef al Siguranței Statului sub legionari, magistrat cu zece înaintași care stătuseră pe tronurile Munteniei și Moldovei. Era din Iasi, figură frumoasă, bine pregtit, cu o ținută demnă, senin și blând, deloc distant, avea o condamnare de 12 ani. […]

După o lungă despărțire m-am reîntâlnit cu prințul Alecu Ghica.

Peregrinase prin multe locuri, mai ales la Jilava și la Interne la București. Fusese condamnat la 12 ani de muncă silnică. Când i s-a terminat pedeapsa dată de Antonescu, cu o reducere de un sfert din ea, comuniștii nevoind să-l elibereze l-au dus la București să-i facă un nou proces, fără să mai fi făcut ceva.

Dar în sala de ședinte, în fața completului de judecată, el a refuzat să răspundă la interogatoriul pentru identificarea persoanei sale. Şi astfel, procedura de judecată nu se putea îndeplini. Ei l-au întrebat:

– De ce nu răspunzi?

– Fiindcă nu vă recunosc ca justiție legitimă a poporului român. V-ați așezat peste poporul român prin forță, puși de o putere străină. Poporul român nu v-a ales, nu v-a dorit și nu vă dorește. Stați și astăzi peste poporul român sustinuți de ruși. Dacă poporul român ar fi liber să se pronunțe v-ar respinge imediat. Deci sunteți o justiție străină, reprezentați interesele unei puteri străine și nu sunteți legitimați a judeca pe fiii poporului român.

Declarându-l nebun, l-au trimis la un spital de psihiatrie. Dar doctorii l-au declarat sănătos.

– Şi așa, îmi spuse, nu mi-au putut face al doilea proces. M-au reținut, dar reținerea mea nu mai are un suport legal. Să văd ce vor face de acum încolo. La Jilava m-am întâlnit cu unii dintre cei de la serviciul secret (Siguranța) de sub Antonescu, continuă el, care erau acum condamnați si ei la ani mulți și nu știau cum să-și ceară iertare pentru greșelile ce le-au făcut cu noi. Unul dintre ei a plâns fiindcă refuzam să iau din bunătățile ce i le-a adus soția, considerând că așa nu-l iert. Am stat si cu Ion Stănescu care m-a rugat stăruitor să cer iertare unui popă din Bacău, fost profesor, „pe care l-am condamnat fiind cu totul nevinovat și pentru care am regrete mari.” Nu-și mai amintea numele, dar după ce i-am spus eu câteva nume, Stănescu exclamă:

– Da, da! Acesta e, Grebenea.

L-am iertat de mult, precum i-am iertat pe toți care au contribuit cumva la necazurile mele. Au intrat acum și ei la pușcărie ca să se arate că roata vieții se învârte mereu și cei de sus oricând pot să fie coborâți jos. De aceea trebuie să ne purtăm astfel ca atunci când suntem sus să nu facem acte care să ne îngrijoreze când valurile vieții ne vor azvârli jos. Dictonul rușilor:„După fiecare judecător și milițian fuge o zeghe de deținut” pare a fi îndreptățit.

Prințul mi-a povestit multe cu privire la cum vede el dezvoltarea lucrurilor la noi și în lume. Era într-o bună stare de spirit. Nu regreta faptul că a fost legionar și că i-au fost rezervați atâția ani de temniță, atât de grei. Nu acuza pe nimeni de greșelile guvernării legionare din 1940, căci stia că în Miscare se strecuraseră agenți străini care au lucrat la compromiterea Mișcării și care au făcut tot ce e posibil pentru a crea dușmănie între ea și popor.

Rebeliunea din ianuarie 1941, prințul o numea lovitura de stat a lui Ion Antonescu pentru răsturnarea legionarilor de la putere. Iar legile draconice ce le-a adus Antonescu după „rebeliune”, cu lipsa dreptului la recurs, au evidentiat asprimea caracterului acestui om numit „câinele rosu” de unii ofițeri care l-au cunoscut. Lipsa dreptului de recurs i-a împins pe unii judecători la cele mai mari fărădelegi și Antonescu nu trebuia să le dea acest prilej.

Regretul lui Antonescu după ce a fost adus din Rusia pentru procesul său din mai 1946: „Îmi pare rău de băieții aceștia că au rămas în temniță, pentru că unii erau băieți buni și i-am băgat de-a valma în temniță”, arată că era conștient de greșeala ce o făcuse cu noi. Dar marele criminal a fost Eugen Cristescu, seful serviciului secret, care i-a prezentat o imagine răsturnată a situației și și-a înșelat stăpânul.

Deși un mare dusman al nostru, totuși nu ne-am bucurat că Antonescu a fost dat rușilor și nu englezilor. Cei ce l-au arestat în frunte cu regele trebuiau să aibă în vedere unde-l trimit după arestare și nu să-i surprindă evenimentele. Toți sunt vinovați de această lipsă de patriotism. Antonescu a fost conducătorul țării și pentru obrazul țării nu trebuia predat celor mai mari dușmani ai lui. Ghica avea știri despre familia lui și mi-a spus că cei trei fii ai lui se dezvoltau frumos și era mulțumit de ei.

Nu rețin momentul de despărțire de Alecu Ghica, căruia i-am păstrat în inimă o amintire dintre cele mai frumoase.

Am auzit mai târziu că nu l-au eliberat, ci l-au trimis ca servitor la o crescătorie de porci, într-o pozitie de semi-liber, unde a fost vizitat de copiii lui ce l-au găsit ca ”porcar”, dar care câștigase simpatia tuturor ”porcarilor” de acolo.

Doamne! Cât de mult și-au bătut joc comuniștii de oamenii noștri din clasele de sus! Vintilă Brătianu a fost pus la canal să facă cizmele milițienilor, să le lustruiască.

(Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric)

Ghica – Prinț și la propriu și la figurat

Iarna din 1963-1964 a fost cea mai grea perioadă din toată detenţia mea. Atunci, am executat un număr de 65 zile de izolare, singurul care m-a depăşit în domeniul pedepselor fiind prinţul Alexandru Ghica, care a executat peste 70 de zile. Nu vreau să fac nici o comparaţie cu această personalitate marcantă a neamului românesc şi a celor întemniţaţi pentru o idee în slujba unui ideal atât de mare, atât de sfânt, sunt însă obligat să scot în evidenţă acest lucru.

După câte ştiu, prinţul Ghica nu a reuşit să scrie şi să-şi publice memoriile. Măcar peaceastă cale să fie cunoscute suferinţele acestui mare om.

Pe aripa stângă a Celularului, începând de la celula 1 şi până la a 20-a, am stat izolaţi ultimele zile din noiembrie, decembrie şi douăsprezece zile din ianuarie, cu un regim straşnic de sever şi, din acel moment, pedepsele au început să se ţină lanţ. În luna decembrie, un ger cumplit m-a prins într-o celulă ai cărei pereţi erau împroşcaţi cu grund şi sare pentru a menţine continuu umiditatea în încăpere. În celulele de izolare din secţia I, mâncam o singură dată la trei zile iar seara primeam apă rece amestecată cu sare. Timp de 17 ore eram nevoit să mă plimb prin celulă până ce, extenuat, cădeam pe cimentul rece, îngheţat. Îmi aduc aminte că un gardian a spus că afară este un frig groaznic şi că termometrul ar fi coborât la -20 grade Celsius. Ştiu că atunci administraţia temniţei a făcut singura excepţie cu noi, scoţându-ne pe toţi de la izolare şi trimiţându-ne în celulele de unde plecasem.

Acolo, m-a primit zâmbind prinţul Alexandru Ghica, prinţ şi la propriu, şi la figurat, un mare domn al pământului. Vorbind despre dimensiunile acestui om, l-aş alătura marilor cavaleri medievali plecaţi din inima Europei să elibereze Ierusalimul, sau Ceahlăului care domină întinsa Moldovă până departe, peste hotare. Cei care am luat atitudine în faţa reeducării trebuia să stăm continuu sub teroare, una din modalităţi fiind şi cea de a spăla duşumeaua celulei, chiar şi de două ori pe zi, aruncând apă cât mai multă care nu mai apuca să se usuce şi al cărui abur îl trăgeam în plămâni. Executam cu rândul această silnicie. N-am uitat niciodată că, ori de câte ori îmi venea rândul, prinţul Ghica nu mă lăsa, pe considerentul că sunt bolnav. Făcea el această operaţie şi pentru mine, intrând pe burtă pe sub paturi şi frecând o duşumea care, pe zi ce trecea, parcă se subţia tot mai mult.

Pe 13 ianuarie 1963, am fost scos din celular şi dus în Zarcă. Luni de zile mai târziu, prin noiembrie a aceluiaşi an, am fost scoşi cu forţa din Zarcă şi duşi în fosta sală de mese, unde aveau loc şedinţele reeducaţilor, patronate de casapul Gheorghe Crăciun. Când ne-am apropiat, am dat cu ochii de mai multe personalităţi, cunoscute în România şi străinătate, care trecuseră – de voie, de nevoie – în tabăra opusă.

Victor Biriş, care se afla printre aceştia, şi-a încrucişat privirile cu prinţul Ghica. Buni prieteni, amândoi executau un mandat din ianuarie 1941. Ceea ce îi diferenţia era faptul că acum se situau pe poziţii opuse.

– Ce faci, Alecule? întrebă Victor Biriş.

– Bine! îi răspunse prinţul. Dar tu ce faci, ce cauţi acolo? Tu, Victore, crezi că, într-adevăr,e bun locul unde stai?

– Da, sunt convins că este bun.

– Şi, dacă vei ajunge la convingerea că alegerea ta nu este bună, ce vei face?

– Mă voi sinucide! veni răspunsul…

– Ei, bine, Victore, te vei sinucide!

În urma decretelor de graţiere din 1964, s-a eliberat şi Victor Biriş. Câţiva ani mai târziu, în gara din Mediaş, întâlnindu-l întâmplător, un fost camarad de temniţă îi zise:

– Ei, Victore, ce zici de poziţia ta din Aiud?!

În gară, tocmai intra un accelerat care venea de la Cluj. Prinzându-l de braţ, i-a spus:

– Un moment, te rog! Şi Biriş a plecat în grabă ca şi cum ar fi văzut pe cineva care nu trebuia pierdut, îndreptându-se spre trenul care sosea. În doar câteva clipe, de pe peron, Biriş făcu un salt, ajungând exact sub roţile acestuia…«

– Ce faci, Alecule? întrebă Victor Biriş.

– Bine! îi răspunse prinţul. Dar tu ce faci, ce cauţi acolo? Tu, Victore, crezi că, întradevăr,e bun locul unde stai?

– Da, sunt convins că este bun.

– Şi, dacă vei ajunge la convingerea că alegerea ta nu este bună, ce vei face?

– Mă voi sinucide! veni răspunsul…

– Ei, bine, Victore, te vei sinucide!”

Acesta a fost deznodământul dialogului dintre cei doi foşti camarazi şi prieteni.

(Grigore Caraza – Aiud însângerat)

Alexandru Ghica – glasul mărturisitor al unui popor umilit

Într-una din zilele următoare au fost deschise uşile celulelor şi toţi deţinuţii scoşi afară pe balustradă. La etajul doi se afla maiorul Muntean, în mijlocul unui grup de jandarmi cu automatele îndreptate înspre noi. Era în uniformă de magistrat cu mâinile într-o pelerină. A început dispreţuitor:

„Uitaţi-vă la voi şi vă vedeţi cum arătaţi, şi voi aţi vrut să conduceţi România! Vedeţi-vă halul în care aţi ajuns! Cereţi-vă iertare până se mai găsesc dintre cei dispuşi să vi-o acorde! De azi înainte voi avea grijă ca Aiudul să fie închisoare, nu pension.”

Într-adevăr deţinuţii arătau jalnic. Unii înalţi, îmbrăcaţi în haine scurte păreau sperietori de păsări, alţii mici cu haine mari păreau cerşetori. Bonetele de puşcăriaşi şi feţele nebărbierite (că au fost ridicate şi uneltele de ras) ştergeau orice urmă de personalitate ale chipurilor. Ne uitam unii la alţii şi nu ne recunoşteam.

Maiorul Muntean a continuat batjocoritor şi ameninţător încă o bucată de vreme, apoi a întrebat dacă are cineva ceva de spus. A luat cuvântul Alexandru Ghica. Era dintre puţinii pe care orice uniformă nu-i putea reduce calitatea lui de a fi impunător.

„Sunt Alexandru Ghica…”.

“Ai fost, interveni maiorul cu răutate, acum eşti un număr!”.

“Şi voi rămâne Alexandru Ghica, domnule maior Munteanu! Am de spus că în istorie, batjocura şi umilirea unui popor se întoarce împotriva celui care o porunceşte şi a celor care o execută”.

„Destul”, răspunse maiorul Munteanu nervos, „intraţi în celulă!”. Noii gardieni se repeziră să execute ordinele. Trebuie spus că odată cu războiul, în rândul poliţiei, jandarmeriei şi pazei închisorilor a apărut un aflux de personal recrutat din toţi învârtiţii şi protejaţii regimului, gata să execute orice ordin numai de a scăpa de front.

(Ion Gavrilă Ogoranu – Brazii se frâng dar nu se îndoiesc. La pas prin frăția de cruce)

Mărturia unui sfânt – Alexandru Ghica

Într-o duminică dimineața – se auzeau clopotele bisericilor din oraș – ne-au scos pe toți, au mai adus din celular, din secții, din fabrica, în jur de 2000 de oameni. În “bomba” în care se făcuse trierea noastră în 1959 se adunaseră bănci, iar pe o platforma de scânduri mai ridicată, masa prezidiului, la care după ce s-a umplut sala au luat loc Crăciun, doi civili foarte eleganți, ofițeri și nelipsitul “Rodica”, secretar.

Au fost aduși cei din Zarcă și puși în primele rânduri. Niște umbre printre care prințul Ghica și alți fruntași ai vieții politice din 1940.

De o parte, puterea reprezentată prin colonelul Gheorghe Crăciun și de cealaltă, un fost demnitar, un prinț a cărui demnitate n-a putut fi îngenunchiată în 20 de ani de suferință.Alexandru Ghica fusese șeful Siguranței statului în timpul guvernării legionare. Primul, comunist pus unde era de către partid, iar celalat convins de noblețea cauzei pentru care purta lanțuri din 1940. Era deci de 21 de ani la Aiud.

Crăciun: – “Ați vândut țara nemților! Ați trădat interesele poporului român!”

Ghica: – “Și voi rușilor! Noi le-am dat nemților grâu și petrol, voi ați vândut sufletul neamului! Vă va judeca istoria. Aș vrea să trăiți până atunci, să vedeți cum vă vor blestema fiii și nepoții că ați fost slugile diavolului de la răsărit!¹ Comunismul e o utopie, d-le colonel! E cel mai greu blestem ce a căzut pe neamul românesc! Viitorul o va dovedi. Pe noi o să ne terminați, dar veți fi blestemați, din neam în neam, de copiii și nepoții voștri, cărora le-ați închis ochii de dragul unei idei sortită eșecului! Noi cei de aici vă iertăm, dar istoria nu iartă!²”

Crăciun: – “Deținut Ghica! Nu mai ești șeful siguranței statului! Când vorbești cu mine să stai în poziție de drepți!”

Ghica: – “Tu ar trebui să stai în genunchi în fața acestei mulțimi de martiri, care duc crucea unui neam, pe care voi îl răstigniți în fiecare zi de peste 20 de ani!” ³

Se ridicase drept, alb, demn și în clipa următoare la un semn al lui Crăciun a fost ridicat.

A fost scos din adunare, dar din ușă s-a întors și a strigat:

“- Prefer să mor aici, decât în libertatea voastră!⁴”

O mână i-a acoperit gura. Ca el au mai fost câțiva pe care nu i-au mai adus la mărturisirile ce se făceau.

(Ilie Tudor – De sub tăvălug, Ediția a III-a, Editura MJM, Constanța, 2010, p. 93)

1. Observăm câtă luciditate a dobândit prințul Ghica în toți acești ani de temniță, luciditate care depășea condiția de moment a prigonitului și a prigonitoului. Mai mult decât atât, mărturisirea s-a dovedit a fi profetică deoarece colonelul Gheorghe Crăciun a apucat să trăiască până la dărmarea comunismului, și să vadă căderea în dizgrație a tuturor comuniștilor în ochii generațiilor următoare.

Totodată, această mărturisire a prințului, pe lângă caracterul ei profetic, arată și curajul neînfricat de a rosti adevărul cu prețul vieții deoarece câteva zile pedeapsă cu izolarea, după atâția ani de temniță, puteau însemna chiar moartea.

2. Aici se poate surprinde iubirea de vrăjmași a prințului Ghica, cea mai înaltă treaptă a iubirii creștine. ”Noi cei de aici vă iertăm” este iertarea pe care prințul Ghica o acordă asupritorilor săi chiar în acel moment, în numele tuturor deținuților, în prigoniri fiind încă, la fel cum Hristos Domnul și-a iertat vrăjmașii, răstignit fiind pe cruce. Totuși este drept că ”istoria nu iartă” pentru că oricâtă iertare ar primi un prigonitor, el va cădea în dizgrația generațiilor viitoare atâta timp cât nu și-a însușit pocăința, deci iertarea acordată de întreaga Biserică. Apoi, în istorie, memoria martirilor este și ea o formă de justiție față de cei care i-au martirizat.

Pe de altă parte, prevestirea sentinței dată de generațiile viitoare poate fi interpretată și ca o ”palmă rece” prin care prințului Ghica a încercat să-și trezească prigonitorii la realitate, de a-i determina să se desprindă de ateism și ura luptei de clasă care i-a orbit, pentru ca prigonitorii să realizeze că ideologia comunistă este una sortită eșecului indiferent de aparența victoriei de moment.

3. Prin aceste cuvinte, prințul Ghica se face apărător al tuturor mărturisitorilor din temnița Aiudului, a căror demnitate era sistematic călcată în picioare de colonelul Gheorghe Craciun.

4. Prințul Ghica era conștient că România la acea vreme era defapt o temniță mai mare decât cea de zid, așadar o pseudo-libertate. Despre tragismul acestei situații va da mărturie Ioan Ianolide în memoriile sale: ”Acum părăseam cu toţii temniţa, slabi, zdrenţăroşi, murdari, umbre ale celor ce fusesem cu 20 de ani în urmă. Mulţi au plecat pe tărgi fiind bolnavi. Toţi arătam jalnic. Aşteptam în fiecare staţie să ne aresteze şi să se termine gluma asta proastă dar ne înşelam: mergeam de fapt spre temniţa cea mare. Mi se părea că port în mine un mormânt, că mă mişc într-un mormânt şi că mă duc spre un mormânt. O, îmi spuneam, cât de fericiţi sunt cei ce au murit şi n-au mai apucat să trăiască amărăciunea acestei eliberări!”

Notă finală: Titlul articolului nu este unul prin care să încercăm forțarea evlaviei față de prințul Ghica ci este chiar titlul dat de autor în carte. Ilie Tudor așa la perceput, așa l-a simțit pe prințul Ghica, ca fiind sfânt, deci experiența personală a autorului ar trebui să ne dea de gândit.

Omul care din iubire de vrăjmaș a renunțat la propria lui libertate

Prințul Alexandru Ghika, fost șef al Poliției Capitalei în scurta perioadă de guvernare legionară din 1940-41, condamnat, după căderea acesteia, la muncă silnică pe viață și dus laAiud pentru ispășire, se pomeni într-o zi a anului 1951 că este luat din penitenciar și dus în beciurile Ministerului de Interne din București.

De acolo, fu scos într-o noapte din celulă și dus într-un birou unde se pomeni față-n față cu însuși ministrul Drăghici, care-i făcu o propunere:

– Domnule Ghika, știu ce ai fost, când ai fost și cum ai fost, în timpul guvernării legionare. Ai fost șeful Poliției sau al Siguranței, da?

– Da! ii raspunse, foarte stăpân pe sine, Alexandru. Și?

– Și uite că eu îți fac acum o propunere! Știu că ești prinț, dar asta nu contează, pentru noi, comuniștii.

Ghika il privea de sus, curios să audă despre ce-i vorba.

– Și mai știu – continuă ministrul – că n-ai fost doar șeful Siguranței legionare, ci chiar organizatorul acesteia. Așa că, în această fostă calitate și funcție, iți cer să-mi dai o declarație despre Lucrețiu Pătrășcanu, cum că ți-a fost informator în acea perioadă și eu îți dau cuvântul meu de onoare că te pun imediat în libertate. Am această posibilitate, precum și acordul Partidului Comunist.

După clipa de tăcere care urmă și-n care ministrul credea că surprinzătoarea sa ofertă va produce efectul scontat, Alecu Ghika se ridică de pe fotoliul ce i se oferise la sosire și, din inalțimea staturii sale pe care ministrul abia atunci o remarca, zise:

– Domnule ministru! Dumneavoastră, comuniștii, știti cât vă iubesc eu și câți aș vrea să mai rămâneți în viață la conducerea României? Dar dacă prețul vieții și al libertății mele acum este viața și onoarea unui om, chiar dacă acesta îmi este dușman, atunci răspunsul meu categoric este NU!

Ministrul Draghici, holbând ochii cât cepele la auzul refuzului unei oferte atât de generoase, din partea lui și a Partidului, aștepta și explicația. Iar aceasta nu întârzie, pentru că Alecu Ghika, înaintând cu un pas spre biroul ministerial, începu:

– Domnule ministru! Pe mine, ca și pe toți camarazii mei din Legiune, Căpitanul Corneliu Codreanu m-a învățat că-n luptă e mai bine să cazi pe câmpul de onoare, decât să învingi printr-o mișelie îndreptată împotriva dușmanului. De aceea NU-ul meu este categoric și onoarea mea nu-i de vânzare. Nu pot accepta o libertate în schimbul ticăloșiei pe care mi-o propuneți. Lucretiu Pătrășcanu nu a fost nici agentul, nici informatorul meu!

– Bineee! rânji ministrul. N-ai decat să rămâi cu onoarea legionară și să-ți ispășești condamnarea pe care nu noi ți-am dat-o, ci Antonescu, pe care tot voi l-ați adus la conducere.

– Intocmai, domnule ministru! încheie prințul, asteptând să fie trimis de unde-l aduseseră.

Și ministrul, deși nemulțumit de nereușita încercării sale, îi indeplini dorința, după înca o lungă așteptare în beci.

Ajuns din nou, după ani de zile, la Aiud, în aceeași celulă cu Petre Pandrea, care-l intreba cum a fost pe unde umblase, Alecu Ghika îi răspunse doar:

– Nu!

– Cum adică? intrebă Pandrea. Ce nu? Pe unde-ai fost, cu cine ai fost confruntat? Pe cine ai mai întâlnit?

– Pe Draghici, ministrul! îi răspunse laconic și concesiv Ghika:

– Și? holba Pandrea ochii, mai abitir decât Drăghici după ce auzise refuzul prințului. Ce-a zis? De ce te-a chemat? Dă-i drumul și zi-i!

– Mâine, Petre, că acu-i timpul să ne culcăm. Sunt obosit și s-a dat stingerea! încheie Ghika discuția, lăsându-i lui Pandrea curiozitatea nesatisfacută.

A doua zi, dis-de-dimineață, chiar înainte de a se da deșteptarea, Pandrea începu să-l zgâțâie, căci, de curiozitate, nu putuse dormi deloc.

– Spune, Alecule, cum a fost?

– Petrică! De ce ești așa de curios și de nerăbdator? Știu eu că vrei să scrii anumite lucruri cu „lampa eternității pe masă”, așa cum i-ai declarat și lui Crăciun, dar de ce te interesează așa de tare întâlnirea mea cu Drăghici?

– Alecule, știi că suntem prieteni de atâta vreme; știi că, atunci când l-ați arestat voi, legionarii, pe Coca – adică pe Lucrețiu Pătrășcanu, cumnatul meu – în 1940, când ați ajuns la guvernare, eu la tine am venit îndată ca să mi-l scapi, nu?

– Nu chiar la mine, ci la Petrică Țuțea, prietenul nostru. Și el, când te-a vazut așa speriat, a dat fuga la mine.

– Așa-i, Alecule! Și tu ce-ai făcut, ca șef al Siguranței?

– L-am eliberat în câteva ore, căci Petrică Țuțea venise la mine cu sufletul la gură, cum veniseși și tu la el, zicând:

„Alecule, știi că l-au umflat pe Coca? Pe Lucrețiu, prietenul nostru?”

Iar eu, știi bine că eram prieten și cu adversarii politici, cum sunt și cu tine, așa că am zis „Bine!” și l-am eliberat îndată.

– Ei, da! Nu ca Antonescu, pe tine, dupa lovitura de stat din ianuarie 1941!

– Da, dar Antonescu… încerca să spună Ghika.

– Știu ce vrei să spui: că Antonescu nu era prinț.

– N-am vrut sa spun asta. Știi doar că și lui Petrovicescu îi dăduse cuvântul de onoare că nu-i va face nimic după rebeliune, dar l-a condamnat și l-a „executat”. Unde-i era onoarea?

– Pai, Alecule, a la guerre comme a la guerre, cum se zice! Dar cu voi, ar fi putut s-o scoată altfel la capăt?

– Da’ eu cum am scos-o cu cumnatul tău? Dar, de! Dragul meu Petrică, prietenia și îngăduința față de ideile altora sunt flori rare pe care nici voi, nici Antonescu nu le-ați prea cultivat în grădina voastră.

Pandrea tăcea și ceilalți din celulă căzusera pe gânduri.

– Așa o fi, Alecule! reluă Pandrea. Da? hai, spune-ne ce-a vrut de la tine ministrul Draghici?

– Ce să vrea? Mi-a propus libertatea în schimbul unei declarații prin care să spun că onor cumnatul tău, Lucrețiu Pătrășcanu – Coca, cum îi ziceați voi – mi-a fost agent și informator.

– Șiii? întrebă speriat Pandrea.

– Și ce vezi, Petrică! Am preferat să mă întorc aici, printre prietenii mei, decât să fac așa o mișelie. Iți dai seama? Să declar că Pătrășcanu mi-a fost informator și apoi să ies în libertate, după ce le-am dat pretext să-l ucidă, cu sau fără proces, în urma declarației mele? N-aveau decât sa-l ucidă ei, cu mâna lor, nu cu prețul libertății mele!

– Of! Of! Of! se auzi geamătul unui amărât din fundul celulei.

– Alecule! Am să marturisesc asta și-n scris, se angaja atunci Pandrea!

– În scrisul ăla al tău, „cu lampa eternității pe masă”? zâmbi Ghika.

Un țăran din Oltenia, rătăcit și el prin celula lor, îi spuse vecinului de prici:

– Acuma, când am să mai aud că omul ăsta, prințul Alecu Ghika, iî toți zecii de ani de când e în pușcărie, n-a întins niciodată mâna să ia altceva de pe targa cu pâine decât cea mai mică bucată, o s-o cred din tot sufletul…

Între timp, se adusese în încăpere pâinea împărțită în porții egale cu numărul ocupanților. Și după ce Alecu Ghika, deși era primul la rand, luă, ca de obicei, cea mai mică bucată, Olteanul strigă:

– Uite prințul! Tot prinț rămâne!

Vecinul său de prici îl aprobă, mestecându-și însă mai puțin bucuros porția de pâine.

(Marcel Petrișor – Trecute vieți de domni, de robi și de tovarăși)

A fost gata să calce pe urmele mucenicului Constantin Brâncoveanu

Revenind la perioada de reeducare sau de „autoanaliza”, cum ii zicea ministrul de Interne si pe care Petre Pandrea capatase invoirea s-o descrie in cele mai „luminoase culori”, „cu lampa eternitatii pe masa” (ceea ce a si facut) in schimbul unui mai generos regim de penitenta, nu se poate spune ca toti detinutii din Aiud au cedat opresiunii.

Nu toti se autoanalizasera, desi se recursese si la mari tentatii, dintre care eliberarea fusese cea mai importanta. Nu putini ii cazusera victime. O luna, sau chiar o jumatate de an, dupa zeci de ani de anchete si de viata dupa gratii, conta enorm. Si ce sa fi facut omul epuizat de temnita? Ceda.

Celor pentru care libertatea nu mai conta, li se inventase, in schimb, evidenta marilor realizari ale „socialismului victorios la orase si sate”. Sperand astfel ca printre caposii refuznici se vor mai gasi unii care sa cedeze…
Aceasta „evidenta” fiind greu de realizat doar prin poze, grafice si vorbe, s-a luat hotararea ca ea sa fie facuta printr-o actiune de mai mare anvergura, costisitoare chiar, deplasand pe teren, in masini luxoase, pe capii indaratnicilor. Asa ca, plimbati vreme de cateva zile prin tara, cu automobilul, pe la cele mai spectaculoase uzine, colhozuri si sovhozuri, in fata „evidentelor”, multi ajunsesera sa recunoasca:

„Da, am gresit; n-am stiut ca se putea face tot ce-a facut Partidul Comunist in tara. Ne-am meritat pedeapsa, abia acum o intelegem!”

Nu de aceeasi parere fusese insa si printul Alexandru Ghika. Cand il adusesera inapoi dupa „excursia” in care fusese dus, ca sa admire realizarile socialismului victorios, iar colonelul Craciun il intrebase ce i-a placut mai mult si ce l-a impresionat, raspunsese visator, privind zidurile inchisorii:

– Salciile de pe Aiudel, domnule director!

– Tot bandit ai ramas, printule! racnise directorul. Si cate nu ti-am aratat!…

Drept e ca multe ii aratase Craciun, din goana masinii, atat lui, cat si celorlalti. Dar printul vazuse doar salciile de pe Aiudel si putin ii pasa lui, fata de ceilalti detinuti, ca doar atata vazuse.

Si cata osteneala isi daduse Partidul pentru reeducarea indaratnicilor, mai ales la Aiud! Organizase, in incinta penitenciarului, conferinte la care fusesera adusi sa vorbeasca oameni de litere, profesori universitari de la Cluj, ziaristi si fosti demnitari care „intelesesera” mersul vremilor… si tot nu cedasera, banditii! Ce naiba sa mai incerce?

Si atunci se mai gasi ceva: santajul sentimental.

Securitatea ii sfatuia pe cei din familiile detinutilor indaratnici sa le trimita scrisori si fotografii prin care copiii sau parintii batrani de acasa sa le ceara sa faca „tot ce se poate”, adica toate concesiile cerute, pentru a veni acasa.

Pe unele poze, chiar copilul scria: „Taticule, uite ce mare m-am facut! De ce nu vrei sa vii sa ma vezi?”.

Pe altele, nevestele, in numele lor sau al copiilor, se laudau cu reusita lor in viata sau la serviciu, dupa ce, gratie Partidului, obtinusera vreun post sau vreo functie de seama la Stat, universitate, liceu sau fabrica.

Iar intrebarea lor finala, tot la sugestia Securitatii, suna cam asa: „Si atunci, tu, tata (sau fiu, sau sot) de ce nu vrei sa faci ceea ce ti se cere, ca sa vii mai repede acasa?”.

Si totusi, respingand ispitele, somatiile familiale, neinduplecati de rugaminti, multi dintre ei ramasesera in Aiud. Iar cel mai neinduplecat era tot Alecu Ghika.

Si intr-o zi, cand, in fata a sute de detinuti, in curtea inchisorii – de pe un podium de unde putea fi bine auzit – un tanar in haine vargate citi scrisoarea pe care mezinul lui Alecu Ghika i-o adresase tatalui sau, spunand ca isi putuse termina studiile universitare de Medicina si ca obtinuse post de cercetator, printul nu spuse decat:

„Si ce daca?”.

Scos din fire, colonelul director incepu atunci iar sa urle, ca sa-l auda toata lumea:

– Pai, bine, printe! Nici de propriul fiu nu-ti pasa? Partidul i-a oferit si post la facultate, pe cand copiii mei nici nu pot intra la ea! Si tu tot nimic?

– Domnule colonel, dumneavoastra stiti din istorie poate ca un stramos al meu si-a pierdut capul, pe la 1700, pentru Bucovina. Si tot din carti cred ca mai stiti ca un domn valah, Constantin Brancoveanu, a fost dus de turci la Constantinopol, ca sa fie taiat cu intreaga familie, daca nu renunta la crestinism. Iar cand mezinul lui l-a rugat, plangand, sa-l induplece pe Sultan, caci el e gata sa se faca musulman, tatal i-a raspuns:

„Mai bine mori in legea ta!”.

Or, domnule colonel, stiind toate acestea, ce i-as putea spune si eu fiului meu? Decat sa moara-n legea lui, cum probabil o sa fac si eu.

De murit insa, Alexandru Ghika n-a murit in temnita, dar de ramas in istorie ca un adevarat print, tot a ramas…

(Marcel Petrișor – Trecute vieți de domni, de robi și de tovarăși)

Prințul Ghica – omul care n-a îngenunchiat niciodată în fața mișeilor comuniști

La arest sever cu prințul Ghica

S-a nimerit un arest sever împreună cu prinţul Ghica.

Prinţul Ghica, condamnat la muncă silnică pe viaţă, avea de executat 40 de zile de arest sever. Eu, un biet ţăran, aveam de executat doar 29 de zile de arest sever.

Urmăream cu atenţie câte uşi se deschid la arest, ca să ştim câte celule de pedeapsă sunt. Apoi, în fiecare celulă câte căni de apă se dau. Făcând socotelile, a rezultat că peste 20 de oameni ispăşeau în permanenţă cruntele pedepse.

După ce am primit cana cu apă caldă sărată, prinţul mi-a zis:

– Ah, ce bună a fost! Ştii că nu-i rea? Ce ar fi ca după ce termină să le cerem un supliment?

– De ce, domnu’ Ghica ? Să ne compromitem pentru o cană cu apă? Îi bag în mă-sa pe toţi!

-În mă-sa cu ei! a strigat prinţul cu voce tare, încât s-a sesizat chiar gardianul, dar n-a ştiut exact de unde vine înjurătura.

În una din zile, când frigul s-a mai potolit, i-am zis prinţului că ar trebui să studiem posibilitatea unei mici odihne.

Eram atât de epuizaţi şi de obosiţi, încât nu ne mai puteam ţine pe picioare. Deşi apa o aruncase pe pardoseala de ciment cu trei săptămâni în urmă, încă nu se evaporase complet. Cimentul era umed. Ne-am lăsat pe vine, spate în spate, rezemaţi unul de celălalt. S-a întâmplat un fenomen curios cu amândoi.

Nu ne-am dat seama, când şi cum, că am adormit. Eu am fost primul care m-am trezit. Eram fericit şi refăcut. În plus, mă simţeam şi sătul.

Deodată mi-am adus aminte unde mă aflu. Pipăi în dreapta, pipăi în stânga, constat că amândoi eram întinşi şi „fericiţi” pe cimentul umed. N-am putut să apreciez cât am dormit.

I-am dat un cot prinţului, trezindu-l din dulcele lui somn:

– Sus, prinţe, că murim!

Prinţul s-a ridicat brusc de jos, bălăgănindu-se puţin ca un om beat şi mi-a zis:

– Dacă scăpăm cu viaţă şi nevătămaţi din acest somn bicisnic, înseamnă că ne e dat de sus să ne mai bucurăm de viaţă.

Rapid ne-am frecţionat reciproc pe părţile care au fost în contact cu betonul umed şi deosebit de rece. Am mai făcut şi puţină gimnastică, punând sângele în circulaţie şi astfel ne-am înviorat. N-am avut nici o urmare. Nici măcar cel mai banal guturai.

În aceeaşi zi, la o oră nepotrivită, uşa s-a deschis şi în celulă au intrat trei „Jmecheri” bine îmbrăcaţi, toţi trei în echipament civil. Unul a pus o întrebare prinţului:

– Ce condamnare ai?

– Muncă silnică pe viaţă.

Apoi către mine:

– Dar dumneata?

– 21 de ani muncă silnică.

– De ce sunteţi aici?

-Nu ştim.

Prinţul, mult mai îndrăzneţ decât mine, privindu-l crunt din adâncul orbitelor, îi pune şi el o întrebare „Jmecherului”:

– Nu vă supăraţi, cu cine stăm de vorbă?

– Cu procurorul.

– Încă odată vă spun, domnule procuror, nu ştim pentru ce stăm aici.

– Procurorul a făcut o figură plină de mirare (prost mascată). A poruncit gardianului să-i aducă raportul. Ofiţerul politic cu un aer plin de „omenie” îi zise gardianului:

– Cum de nu spuneţi oamenilor pentru ce sunt pedepsiţi?

Între timp sosi gardianul cu rapoartele şi procurorul începu să citească marile „crime” înfăptuite de noi:

– în ziua de… a vorbit tare că s-a auzit până la a treia celulă. În ziua de… a ascultat cu urechea la uşă. În ziua de… n-a fost corect încheiat la nasturi, etc…

Procurorul făcu o strâmbătură de aprobare şi neputinţă, apoi trecu mai departe. Gardianul a închis uşa triumfător.

Prințul e un adevărat cavaler

Au trecut cele 29 de zile pentru mine. Au trecut şi cele 40 ale prinţului şi iată-ne din nou în aceeaşi celulă de unde fuseserăm duşi la arest.

Numai că simbioza n-a durat prea mult. După două zile m-au despărţit de omul care n-a îngenuncheat niciodată în faţa mişeilor comunişti.

După un timp oarecare, am auzit un fel de ceartă undeva mai în capătul coridorului. N-am înţeles replicile care s-au dat, dar am recunoscut vocea prinţului.

Eram din cale-afară de curios să ştiu ce replici s-au dat şi mă rugam lui Dumnezeu să ajung din nou în celulă cu prinţul.

Dumnezeu mi-a ascultat ruga şi la o nouă „organizare” am nimerit în celulă cu prinţul.

Iată ce mi-a mărturisit prinţul:

– Eram singur în celulă. Gardianul mi-a dat la prânz două turtoaie.

– Domnu’ gardian, aţi gresit, aici în celulă e numai un singur deţinut.

A privit gardianul la numărul celulei, a confruntat-o de câteva ori cu o listă ce o avea, apoi a răspuns:

– Dumneata eşti trecut la supliment.

– De ce sunt trecut la supliment?

– Nu ştiu. Eu asta am primit, asta dau.

– Nu primesc. I-am restituit turtoiul.

Gardianul a anunţat ofiţerul de serviciu şi s-a prezentat acesta.

– Domnule Ghica, dumneata eşti trecut aici pe lista distroficilor. Medicul ţi-a prescris raţia dublă de mâncare.

– Domnule ofiţer, eu n-am fost la nici o vizită medicală. Nici medicul n-a venit vreodată să mă vadă. Nu primesc acest supliment de mâncare.

– Domnule Dimcică (mi-a zis apoi prinţul), dacă eu primeam atunci acel supliment de mâncare (de care aveam atât de mare nevoie) ar fi trebuit să-l plătesc. Preţul unui turtoi şi al unui polonic de poşircă este terfelirea onoarei şi murdărirea conştiinţei.

Prințul Ghica mai mărturisește

Tot atunci, prinţul Ghica mi-a povestit o întâmplare, o noutate cu adevărat senzaţională:

– Am fost scos din închisoare împreună cu alţi comandanţi legionari şi plimbaţi prin ţară cu automobile ca să vedem realizările regimului comunist.

La întoarcere, colonelul Crăciun m-a luat de o parte ca să discute cu mine ceva „de la om la om”. M-a dus tocmai în grădina de zarzavat unde era mai multă linişte:

– Ei, Ghica, ai văzut câte a făcut regimul comunist în ţară?

– Am văzut.

Ce zici ?

– Ce să zic. Noi făceam mai mult şi fără robi.

La una din şedinţele de club a fost dus şi prinţul Ghica. Colonelul Crăciun a insistat să ia cuvântul şi prinţul.

– Spune tu, Ghica, cu propria ta gură, ce ţi-au văzut ochii pe întinsul ţării?

Prinţul, provocat cu atâta insistenţă, i-a răspuns:

– Ce să văd, domnule colonel, am văzut o salcie ce plânge.

Colonelul s-a întunecat la faţă şi a zis celorlalţi deţinuţi:

– Formidabil! Câţi bani am cheltuit cu prinţul Ghica să vadă o salcie ce plânge!

S-a desumflat atunci comandantul închisorii, dar n-a abandonat încercările lui. Antrenat în mişelii de tot felul a schimbat discuţia:

-Uite ce frumoasă grădină de zarzavat are închisoarea. Cum udai pe vremea lui Antonescu plantele?

– Cu stropitoarea.

– Ei, vezi? Acum avem motopompe şi pompe electrice. Ia şi dumneata două roşii frumoase de pe tufa asta.

– Mulţumesc. Nu iau.

– Ia şi mai multe şi du-le camarazilor tăi din celulă.

Colonelul s-a prefăcut foarte afectat de discuţia cu mine. Ca să-i fac pe plac am luat două roşii pentru cei din celulă.

Ultimele zile de prigoană cu Prințul Ghica

Din camera Zărcii unde eram încarcerat au tot scos câte unul până am rămas singur.

Eram din cale afară de slăbit din cauza înfometării. Făceam doi paşi prin celulă şi iar trebuia să mă aşez pe dunga tăioasă a patului.

Deodată uşa se deschise şi gardianul îmi porunci să-mi fac bagajele. Mi-a pus pătura pe cap (să nu văd pe unde trec). Când mi-a ridicat-o eram într-o cameră goală din spitalul închisorii.

Nu peste mult doi gardieni au adus pe o targă pe altul. Era prinţul Ghica. Atât de mult slăbise prinţul, încât nu se mai putea ţine pe picioare. Era distrofic, mai slăbit decât mine.

Ne-am bucurat de reîntâlnire. Au început să ne servească mâncare bună şi consistentă.

Ne-am revenit rapid şi puteam să umblăm pe picioarele noastre.

– Ce i-o fi apucat pe aceştia, nea Dimcică, să ne omenească cu un asemenea regim?

– Ori ne pregătesc să lucrăm în fabrica închisorii, ori pentru vreo colonie de muncă în aer liber şi soare mult.

– Cam aşa îmi vine şi mie să cred.

– Eu zic că, în cazul că ajung primul la vreo colonie de muncă, voi transmite prin cei ce vor fi puşi în libertate, că dumneata eşti viu şi sănătos. Să ne bucurăm măcar cu atât familiile noastre. Să faci la fel şi dumneata.

– Fără doar şi poate, aşa voi face şi eu, prinţe.

În timp ce noi făceam astfel de planuri, din închisoare erau puşi în libertate loturi de câte 100-200 de deţinuţi în fiecare zi.

În ceasul când noi făceam aceste planuri, mai mult de jumătate din efectivul închisorii era pus în libertate. De unde să ştim noi care e situaţia?

Au trecut aşa mai multe zile, când apăru un gardian cu o listă în mână.

– Ghica Alexandru.

– Eu sunt.

– Îţi faci bagajele. Şi-a luat prinţul bocceaua şi dus a fost. (…)

Pe scări se auzeau paşi urcând. Am închis rapid oblonul intrând în celula mea. Paşii pe care i-am auzit urcând pe scări erau ai lui Gula Caranica, un camarad de-al meu. Acesta îmi aduse vestea cea mare şi bună:

-Toată lumea e jos în curte. Ne îmbrăcăm în civil şi plecăm acasă. În curte erau bagajele noastre orânduite unul lângă altul cu etichete purtând numele fiecărui deţinut, pentru a fi mai uşor găsite.

După 15 ani mă văd îmbrăcat cu hainele mele. Alături era o mare grămadă de încălţăminte aparţinând deţinuţilor, încălţăminte ce nu mai putea fi folosită.

Şi eu mi-am aruncat pe acea grămadă ghetele, primind în schimb o pereche de bocanci ceva mai buni, care mi se potriveau. (…)

În capătul celălalt al curţii l-am zărit pe prinţul Ghica, înalt şi subţire ca o trestie rămasă în mlaştină după un incendiu.

M-a zărit şi dânsul şi a venit direct la mine, îmbrăţişându-mă:

– Nea Dimcică, de data asta plecăm cu adevărat acasă.

– Parcă nu-mi vine a crede. Mi-e teamă să nu ni se întâmple ca lui Radu Leonte. După ce l-au pus în libertate, l-au înhăţat hingherii la coborârea din tren în satul său natal şi l-au arestat din nou. Apoi l-au condamnat la muncă silnică pe viaţă ca să fie siguri că nu se va mai elibera vreodată.

– Nu. De data asta punerea în libertate e sigură.

(Mărturia lui Dimcică Sima – Mărturii din iadul temniţelor comuniste, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica)

Binecuvântarea prințului Ghica

Țin minte că la 5 august 1948 s-a făcut un prim lot de studenți care a fost expediat la închisoarea Pitești. După vreo două săptămâni, un nou lot, format de data asta, din elevi, printre care eram și eu, a fost trimis la închisoarea Târgșor.

Mi-au rămas limpezi în minte două momente, petrecute atunci, pe care vreau să le povestesc: După ce am primit bagajele de la magazie, am putut circula pe la celule ca să ne putem lua rămas bun. Veneam de la celula mea când, de la parter, m-a chemat domnul general Petrovicescu. M-a poftit în celulă, și spunând că nu poate să ia legătura cu toți cei care plecau, vrea, prin mine, să dea binecuvântarea sa întregului grup care părăsea Aiudul. Rețin urarea: ”Fie ca reeducarea să se prindă de voi ca apa de gâscă”. Și s-a adeverit, chiar așa s-a prins reeducarea de noi. Se știa atunci, de la Aiud, că închisorile de la Pitești și Târgșor sunt destinate studenților și elevilor, în acest scop.

Al doilea moment a cărui amintire m-a urmărit, păstrându-se de-a lungul anilor, a fost cel al despărțirii de domnul Ghica. Forfota de pe coridoare se terminase, se închiseseră ușile, și așteptam să fim scoși să ni se pună lanțurile pentru drum când aud că se trage zăvorul și în celulă intră domnul Ghica, un bărbat înalt, drept, cu ținută de adevărat prinț, care îmi spune: ”Măi băiete, era să nu-mi pot lua rămas bun de la voi. Dormeam. Noroc cu domnul Agapie care mi-a deschis”. Mi-a făcut o urare frumoasă și în încheiere: ”Să nu uitați că ați fost crescuți în duhul Căpitanului. Să mergeți numai pe căile onoarei!” După care m-a salutat cu salutul legionar: ”Trăiască legiunea și Căpitanul!” Brațul lui întins părea să-mi arate zările. Ca electrizat am răspuns cu același salut. Domnul Ghica a zâmbit. Nu l-am văzut niciodată așa. Ochii albaștri, senini, blânzi, m-au învăluit cu o dulce, părintească dragoste, apoi m-a îmbrățișat și m-a sărutat pe amândoi obrajii. Atunci am simțit o lacrimă caldă pe fața mea. M-a mai sărutat pe frunte, apoi privind în sus a spus: ”Dumnezeu să aibă grijă de voi. Spada Arhanghelului să vă fie pază. Cine știe câte veți avea de înfruntat și câți vor cădea dintre voi în acestă încleștare între puterea binelui și a răului?” Părea trasfigurat. S-a întors către ușă și a ieșit.

De multe ori m-am întrebat ce-a văzut domnul Ghica, în clipa aceea, a despărțirii noastre de la Aiud? Și astăzi, când povestesc aceste lucruri, parcă îl văd stând în ușa celulei, înalt, drept, demn și parcă-i simt lacrima caldă, rămasă pe obrazul meu. De-a lungul anilor de temniță, canal, deltă, binecuvântarea prințului Ghica m-a însoțit, întărindu-mă, îmbărbătându-mă.

(Mărturia lui Traian Coriciuc – Închisoarea inocenților. Memoria ca exercițiu de uitare, Vol. I, ediție îngrijită de Constantin Iorgulescu, Ed. Crisserv, Mediaș, 2000, pp. 17-19)

Omul născut parcă să stea deasupra altora

La un oarecare timp¹, a fost scos din celulă profesorul Alexandru Mironescu și înlocuit cu prințul Alexandru Ghica. Om în jur de șaizeci de ani, cu prestanță de prinț adevărat, care ne-a povestit cum a fost arestat dintr-o comună din Bărăgan, unde i se fixase domiciliu obligatoriu² și unde fusese repartizat la o maternitate de scroafe, care trebuiau supravegheate la fătare, să nu-și mănânce purceii.

Ne povestea cum toată noaptea stătea de pază și alăpta purceii. El, prințul Ghica, descendent din familia domnitoare a Ghiculeștilor, porcar în Bărăgan.³De la acest prinț, am aflat câte ceva despre viețile romanțate ale fetelor lui Ferdinant I al României. Alexandru Ghica era om comunicativ, glumeț, prietenos, cu viață și trecut istoric bogate în evenimente, bun român. Cu soție pariziancă și un băiat, stabiliți în Brăila. Om impunător prin prestanță și atitudine, născut parcă să stea deasupra altora. Ne-a povestit cu multă căldură istoricul familiei lui.

(George Ungureanu – Camera zero, Editura Fundația Culturală Alexandru Bogza, Câmpulung Moldovenesc, 2009, p. 154)

1. Acțiunea se petrece în temnița Aiudului și cel mai probabil că era perioada de pritrocire din timpul reeducării, în care deținuții erau mutați des dintr-o celulă în alta, cu scopul de a se culege informații, de a se testa reacțiile deținuților și de a se identifica elementele de rezinstență.

2. Este vorba de perioada de după prima detenție.

3. De altfel comuniștii, a căror cinism nu avea limite, erau experți în a umili ”dușmanii de clasă”. Cu toate aceste, prințul Ghica nu s-a plâns niciodată de condiția în care l-au adus comuniștii, semn al unei autentice smerenii.

Prințul Ghica era de o delicatețe extraordinară

M-au impresionat cel mai mult cei care în situațiile acelea grele nu au făcut niciun compromis, care n-au făcut caz de principii, de misticism, de nimeni și nimic, ci dintr-o elementară onoare n-au vrut să facă niciun compromis, să pactizeze de exemplu cu inamicul. La capitolul ăsta este prințul Ghica, cu care am stat împreună la Suceava. Am fost mutat disciplinar acolo doi ani. Prințul Ghica era de o delicatețe extraordinară: și bun, și răbdător, și săritor, o bomboană, să-l pui la inimă. Dar niciodată nu s-a dezis de Mișcarea legionară, niciodată.

(Interviu dat lui Vasile Turtureanu – Aiudule… Aiudule…, ediție îngrijită de Dragoș Ursu și Ioana Ursu, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2011, p. 241)

Alexandru Ghica – Un cavaler-luptător

Al doilea cavaler despre care vreau să vorbesc a fost prinţul Alexandru Ghyka. Era legionar, Şef al Siguranţei legionare. A pus în libertate pe avocatul Lucreţiu Pătrăşcanu, cu această motivare: „Eu sunt un luptător de dreapta, nu vreau să persecut un luptător de stânga”. Eu îi trimisesem pe cap pe soacră-mea, cu o carte de vizită, în franţuzeşte, amintindu-i de le chevalier Bayard, sanspeur et sansreproche.

Fusesem colegi de liceu. I s-a reproşat acest lucru după rebeliunea din ianuarie 1941, cu prilejul procesului său, unde a fost condamnat la 25 de ani, pentru că a avut legături cu Kominternul!

De ce i-a dat drumul corifeului comunist? I-a dat drumul într-un acces de cavalerism. Atunci, l-a văzut pe Lucreţiu. Pe mine nu mă mai văzuse din liceu. În procesul din martie 1954, lui Lucreţiu Pătrăşcanu, condamnat la moarte şi executat, i s-a reproşat că a avut legături cu legionarii. Un gest cavaleresc i-a înmormântat pe amândoi.

În 1953, Alex Ghyka se afla în beciul de la Uranus, în celulă cu Duiliu Vinogradski, şi-i povestea cursul anchetei. Îl văzusem şi eu la Aiud şi discutam dialectica. Imbecilul anchetator încerca să smulgă de la Ghyka o declaraţie prin care să spună că l-a pus în libertate pe Pătrăşcanu, cu condiţia ca să-i devină informator în cadrul mişcării muncitoreşti. Alex Ghyka era indignat. S-ar mai fi uitat în ochii mei? Nu s-ar fi scuipat în oglindă? Cum i-ar fi putut trece prin minte unui luptător-cavaler ca să-l oblige pe alt luptător, aflat la ananghie, şi în ghearele sale, ca să-l degradeze şi să-i servească drept instrument? Această bănuială îl sufoca pe prinţ.

Lui Ghyka i s-a întins şi cursa concupiscenţei. Va fi eliberat! Îşi va vedea soţia şi copiii, după 13 ani de detenţie. Totul a fost în zadar. Prinţul a fost inflexibil. Un cavaler nu năpăstuieşte un om, cu atât mai mult pe un luptător, cu toate că se află de cealaltă parte a baricadei.

Testimoniile lui Vinogradski şi ale mele fac statuie lui Alexandru Ghyka şi lui Lucreţiu D. Pătrăşcanu. Din acest gest cavaleresc al prinţului Ghyka, din octombrie 1940, s-a tras moartea lui Lucreţiu Pătrăşcanu în martie 1954. Gestul a fost răstălmăcit şi luat ca pretext de favorizare şi de pactizare a doi duşmani de clasă. Dacă aş fi fost chemat sau lăsat ca avocat, dărâmam procesul.

(Petre Pandrea – Soarele Melancoliei. Memorii)

sursa: Fericiti cei Prigoniti

Incorect Politic O Publicație Dizidentă

Prințul Alexandru Ghica – un monument demnităţii umane

Prințul care i-a iubit pe oameni ca pe sine însuși

„A intrat și a ieșit din închisoare curat ca o lacrimă”

Alecu Ghica – ”cel mai desăvârșit camarad de suferință”

Alexandru Ghika – Prinţul cel blând şi rugător

Printul Ghyka, neînfricatul Iov al veacului modern

Alexandru Ghica – noblețea morală în persoană

Prințul Alecu Ghica – Avocat neînfricat al poporului român

Ghica – Prinț și la propriu și la figurat

Alexandru Ghica – glasul mărturisitor al unui popor umilit

Mărturia unui sfânt – Alexandru Ghica

Omul care din iubire de vrăjmaș a renunțat la propria lui libertate

A fost gata să calce pe urmele mucenicului Constantin Brâncoveanu

Prințul Ghica – omul care n-a îngenunchiat niciodată în fața mișeilor comuniști

Binecuvântarea prințului Ghica

Omul născut parcă să stea deasupra altora

Prințul Ghica era de o delicatețe extraordinară

Alexandru Ghica – Un cavaler-luptător

Related Articles

One comment

Leave a Reply Cancel reply

Prințul Alexandru Ghica – un monument demnităţii umane

Prințul care i-a iubit pe oameni ca pe sine însuși

„A intrat și a ieșit din închisoare curat ca o lacrimă”

Alecu Ghica – ”cel mai desăvârșit camarad de suferință”

Alexandru Ghika – Prinţul cel blând şi rugător

Printul Ghyka, neînfricatul Iov al veacului modern

Alexandru Ghica – noblețea morală în persoană

Prințul Alecu Ghica – Avocat neînfricat al poporului român

Ghica – Prinț și la propriu și la figurat

Alexandru Ghica – glasul mărturisitor al unui popor umilit

Mărturia unui sfânt – Alexandru Ghica

Omul care din iubire de vrăjmaș a renunțat la propria lui libertate

A fost gata să calce pe urmele mucenicului Constantin Brâncoveanu

Prințul Ghica – omul care n-a îngenunchiat niciodată în fața mișeilor comuniști

Binecuvântarea prințului Ghica

Omul născut parcă să stea deasupra altora

Prințul Ghica era de o delicatețe extraordinară

Alexandru Ghica – Un cavaler-luptător

Related Articles

Colonel Vasile Zărnescu: George Simion vrea să schimbe ADN-ul poporului român, pretinzînd că „fibra evreilor” este împletită cu a poporului român

Călin Kasper: Votaţi cu Albă ca Zăpada

La Pas prin Frăția de Cruce (25)

One comment

Leave a Reply Cancel reply