Ion V. Emilian – Ordon: Treceți Prutul! (III)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Octombrie 27, 2020

Capitolul II

Regimentul 2 Călărași. – Mihai Coliopol. – Paza Nistrului. – Gheorghe
Tătărescu. – Abandonul. – Căpitanul Epure spală rușinea.

Episoadele anterioare: I, II.

Poștașul mă trezește. Il recunosc după felul cum sună – trei sonerii scurte, apoi una lungă. Nu strică să fi precaut…

Omul pare copleșit de importanța telegramei galbene, oficiale, pe care o scoate din geantă : « Prezentați-vă imediat la Regimentul II Călărași din Caracal. Ținută de campanie ! ».

Dintr-un salt, sunt în cizme. In sfârșit, ceva se petrece. Suntem către sfârșitul lui martie 1939.

La Caracal, Regimentul II Călărași arde de nerăbdare. Pentru mine, este cel mai frumos regiment din lume și așa va rămâne. Nechezatul cailor, mirosul pătrunzător al grajdurilor, parfumul cailor ascultători și nerăbdători mă îmbată.

Afectându-mă la un escadron de mitraliere și încredințându-mi comanda unui pluton, colonelul mă aduce cu picioarele pe pământ.

Sunt furios de-a dreptul. Iată-mă cu fundul peste tot felul de boarfe și efecte militare. Nu suport căruțele, nici calabalâcul.

Din fericire fac cunoștință cu sublocotenentul Mihai Coliopol, comandantul celui de al doilea pluton de mitraliere al regimentului. Vecinul din dreapta, cum s-ar zice.

Mă simt atras irezistibil de acest om devorat de un foc interior, trădat de strălucirea caldă a ochilor pe o față totuși tristă.

Din buzunarul vestonului său iese pe jumătate volumul Florile răului, din care tânărul ofițer recită fără încetare evanghelia lui Baudelaire, Dumnezeului său.

Îl surprind cu cartea-i nelipsită sub nas.

— Deci așa Mihai, viața ta-i în cartea asta ?

— Mai mult decât viața… Ascultă :

Trist suflet, cald odată în lupta începută,
Speranța, ce cu-n pinten avântul ți-a-ntețit,
Ne-ncălecat, te uită! Poți adormi trudit,
Cal gârbov, azi de cioturi copita ți-e durută(*8)

8. Charles Baudelaire, Les Fleurs du mal – Florile răului, ediție de Geo Dumitrescu, Editura pentru Literatură Universală, București 1968, p, 236. Traducere de Șerban Bascovici, (NT).

Îmi scapă printre degete acest Coliopol, patriot ce habar n-are de politică și democrație. Este fiul unic al unor cultivatori înstăriți, posedând peste o sută de hectare de pământ, ceea ce este enorm. Coliopol și-a terminat studiile superioare în Franța, fără să adere la niciun partid politic, la nicio mișcare, disprețuindu-le pe toate cu o egală indiferență.

Pe cât disprețuiește partidele, pe atât Coliopol prețuiește oamenii, soldații ce-i sunt încredințați. Cunoaște problemele și necazurile lor, trecutul și gândurile fiecăruia. Plutonul său este cel mai închegat și mai sudat din întreg escadronul.

Este un fel de pariu, aproape o provocare de a face ca întreg plutonul să simtă ca un singur om, mai ales că particularitatea călărașilor, voluntari pe propriul lor cal, după cum am spus, este de a proveni din același ținut, din același sat, dacă se poate.

Ofițerul este pus în situația de a comanda o celulă foarte secretă, închisă în ea însăși, aproape o familie. Se întâmplă adesea ca frați, veri sau cumnați să fie mai reuniți în militărie decât în civilie. Prietenii din copilărie se cunosc din totdeauna.

Legați între ei prin mii de fire nevăzute, posesori ai unui cod indescifrabil pentru cel ce nu este de-al lor, călărașii sunt un fel de beton de nepătruns pentru ofițerul « străin » ce are fericirea să-i comande pe nepusă masă.

Sudați între ei fără de fisură, niciunul nu iese din farmecul grupului, niciunul nu creează posibilitatea de a acționa asupra celorlalți.

Iată câteva explicații privind organizarea Cavaleriei Române. Pentru a simplifica lucrurile, amintesc mai întâi cavaleria de meserie sau carieră, numită « Corpul de Roșiori », cavalerie de linie formată din 75% efective active și 25% efective de recruți sau rezerviști. Exista apoi o cavalerie de voluntari ce forma « Corpul Călărașilor », format în proporție de 75% voluntari și 25% militari de carieră.

Cazul călărașilor este unic în analele cavaleriei mondiale(*9). Pentru a aparține acestei elite, candidatul trebuia să sacrifice cei mai frumoși cinci ani din viață, oferind, pe deasupra, patriei un cal.

9. A se vedea « Originea și importanța istorică a cavaleriei române. Călărași și roșiori », în Nic. Densușianu, Istoria militară a poporului român, București, Vestala, 2003. Concluzia lui Densușianu : “… Originea formării trupelor regulate de cavalerie, organizate, instruite și disciplinate după anumite reguli, care la Romani ne apar sub numele de « Celeres », la Egipteni de « Calasiries », și, în fine, la Români de « Călărași », se reduce la epoca cea mai depărtată a poporului Pelasg, care cel dintâi a constituit în Europa organisme de stat, cel dintâi a pus fundamentul instituțiilor politice, militare și religioase, ce ni se prezintă ca formate încă pe la începutul istoriei greco romane“. Op. cit. p. 91. (NT).

In România, un cal înseamnă o mică avere. Totuși, călărașii voluntari au fost totdeauna țărani simpli, fără resurse materiale importante. Posesia unui cal reprezenta pentru ei echivalentul a cinci, șase sau șapte ani de muncă, fie pe propriul pământ, fie pe pământul unuia mai bogat.

Am cunoscut călărași ce și-au câștigat calul cu secera sub clar de lună, după ce ziua seceraseră în bătaia soarelui. La vârsta și mentalitatea lor, odihna se reduce la strictul necesar. Scopul fiecăruia este reunirea sumei necesare pentru a cumpăra cel mai frumos cal posibil, un cal cu care fiecare aspira să se prezinte mândru la inspecția-examen, la vizita de admitere.

Omul și calul trec împreună prin fața unei comisii în halate albe, de o exigență strictă. Nu se știe care sunt doctorii și care sunt veterinarii… Picioarele calului nu sunt tocmai cum trebuie, sucite înăuntru sau în afară ? În acest caz, omul este refuzat și reformat împreună cu calul. Neîmplinirea unuia atrage automat eliminarea amândurora.

Dacă este acceptat, omul-cal sau centaur semnează un contract pe cinci ani. Serviciul nu este permanent ci se efectuează pe scurte perioade, în timpul anului. În rest, călărașul se întoarce în familia sa, ducându-și viața ca toți ceilalți, în modul cel mai firesc cu putință. Va trebui să respecte cu strictețe o singură și unică cerință : interdicția absolută de a înhăma calul dăruit țării, de a-l pune la vreo muncă. La cea mai mică abatere, stăpânul calului riscă tribunalul militar.

În plus, dacă este solicitat, omul-cal trebuie să participe la manevre aplicații și parade militare organizate cu diverse ocazii. Când calul este bolnav și nu poate fi încălecat, el este trimis la grajd împreună cu călărețul, jumătatea lui firească. Îmbolnăvirea calului este ceva foarte grav pentru călăraș. Asta îl elimină din oficiu și nu va mai fi reprimit cu alt cal.

După cum am spus, călărașul este un fel de centaur, omul și calul fiind inseparabili.

La împlinirea celor cinci ani, călărașul redevine liber dar calul trebuie dăruit armatei. Rari sunt cei ce pot suporta amputarea de jumătatea lor firească. Majoritatea reînnoiesc contractul pe încă cinci ani și tot așa în continuare, până ce calul este reformat sau lăsat la vatră, pentru limită de vârstă, ceea ce liberează automat și pe călăraș. Cei doi veterani se lasă împreună la vatră, plecând cum au venit : unul călare pe celălalt. Reîntorși în satul de baștină, cei doi vor continua dialogul lor mut până în ultima zi de viață a calului, căci acesta moare primul.

Rămas singur, călărașul nu-și va mai regăsi rostul decât în lungul și largul retrăirii amintirilor comune. Bineînțeles, va avea alți cai. Cu niciunul însă nu se va mai repeta dragostea centaurică a primei bărbății. Inima călărașului nu iubește decât odată. Prima lui dragoste rămâne iubirea vieții întregi.

Vârsta calului este egală cu tinerețea călărașului. La moartea lui, către 25 de ani, calul duce cu el entuziasmul și întreaga tinerețe a călărașului, pentru care nimic pe lume nu va mai avea savoarea primelor impresii, călare pe calul iubitor și iubit.

După copilărie, cavaleristul român traversează două etape în viață. Mai întâi aceea de călăraș, apoi aceea de om, ca toți ceilalți…

Oricât ar părea de incredibil, reduta călărașilor lui Coliopol s-a încredințat și predat acestuia de la bun început și fără condiții, ferventul admirator al lui Baudelaire grefându-și propria persoană în sufletele și materia plutonului. Fără să aștepte instrucțiunile nimănui, Mișu începu pregătirea sufletească a plutonului în vederea previzibilei încercări capitale, ce nu va întârzia. Foarte repede, plutonul lui deveni un trib aparte în cadrul escadronului, fiecare soldat având funcțiunea și misiunea lui clară, fiecare îndrăgindu-i instinctiv și automat pe ceilalți, încercând să-i ajute chiar cu prețul vieții sale. Coeziunea lor era impresionantă. Coliopol domnea peste ei ca un patriarh sau șef de familie, ca un frate mai mare. Nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să îi conteste o decizie. De altfel, Coliopol nu ordona niciodată nimic. El vorbea oamenilor și totul se împlinea într-o secundă, la modul cel mai firesc cu putință.

Din exercițiu în exercițiu și din falsă alarmă în falsă alarmă, călărașii găseau că jocul de-a armata este cam lung. Pe lungime de undă cu starea de spirit a trupei, șefii ne-au procurat o falsă bucurie, dirijându-ne la extremitatea vestică a țării, în acel gen de triunghi numit Banat, între frontierele maghiară și iugoslavă.

În primele zile suntem frecați cu tot felul de inspecții, una mai înaltă decât alta : se verifică starea de întreținere a armelor și a echipamentului, se pretinde perfecțiune absolută, se controlează la sânge muniția, pregătirea generală…

Li s-o fi urât Maghiarilor cu binele ? N-ar fi o problemă. Am mai băgat și altora mințile la cap…

Pregătirea era ireproșabilă. În spiritul lui, fiecare era cu degetul pe trăgaci, gata să intre în acțiune contra tulburenților Unguri doritori să repună mâna pe Transilvania.

Alta pe cap ! Ni se ordonă încălecarea, pentru defilarea de 10 Mai 1939, la Arad. Pentru alții, spectacolul merita să fie văzut. Nu însă pentru noi. Au defilat patru regimente de cavalerie, un regiment de artilerie hipo-mobilă, un batalion motorizat. In clinchetul săbiilor noastre, șase mii de centauri, douăzeci și patru de mii de potcoave au răscolit caldarâmul Aradului. A fost probabil ultima mare concentrare istorică de oameni și de cai într-o urbe. Întorși la cazarmă, soldații încep să-și manifeste indispoziția.

— Ăștia ne cred păpuși de paradă, domnule locotenent, îmi spuse indignat călărașul Dimitriu. Eu și calul ne vom întoarce acasă, lucrările sunt în toi. Am venit aici să mă lupt, nu să-mi pun coadă de păun la caschetă, să mă fotografieze domnișoarele și civilii cu ochelari pe nas…

Il calmez cum pot, dar nu pot mare lucru.

Informat cu privire la starea de spirit a trupei, statul major decide să ne ocupe cum știe el. Se rechiziționează vechi unelte și utilaje agricole de la țărani, pluguri, grape, fierăraie ce trebuie transformată în obstacole anti-tanc, contra carelor de luptă.

— Suntem călărași sau țigani-negustori de fiare vechi, își spun oamenii între ei și adaugă bătându-și vitejește pieptul :

— Cu asta vom opri toate blindatele lor !

Iată că un șoc teribil zguduie lumea întreagă : mână în mână, Nemții și Rușii se aruncă asupra Poloniei ce se zbate într-un eroism frenetic.

Franța și Anglia declară război Germaniei, nu însă și Rusiei. Cu toată declarația lor de război, Franța și Anglia nu mișcă un deget. Pe 27 septembrie, URSS-ul și Reichul german își împart Polonia decapitată, ce încă mișcă…

Iată-ne și mai singuri, disperați între cele două blocuri militare. Regentul Horthy pactizează cu Hitler.

Măcar atâta să facem și noi. Ce așteptăm ? Hoardele bolșevice amenință frontierele Basarabiei și Bucovinei.

Urmăresc situația internațională la Radio Londra. Ușor de înțeles că adevăratul pericol vine dinspre Ruși, nu dinspre Unguri, unde suntem concentrați fără nicio logică.

Intuiția noastră este justă. La sfârșitul lui noiembrie 1939, înaltul comandament ne concentrează în grabă la frontiera sovietică, în sudul Basarabiei.

Intre timp m-am dat peste cap, mi-am plimbat cu succes pintenii prin biroul colonelului. Sătul de gesticulația mea călărășească, acesta mă repartizează, în sfârșit, la un escadron « de săbii ». Am vrut să fiu călăraș pur. Iată-mă servit.

Mândri de noi, asigurăm paza frontierei sacre a Nistrului, fluviu simbol al României Mari. In fața noastră se ridică meterezele sublime ale faimosului castel-redută Cetatea Albă, construit de genovezi și refăcut de voievozii noștri. Ștefan cel Mare i-a dublat forța defensivă, Turcii au transformat întreg ansamblul în fortăreață invincibilă.

Regimentul s-a împărțit. Jumătate la nord, către izvoarele Nistrului, jumătate la sud, lângă Chaba. Aparțin celei de-a doua jumătăți.

Într-o după-amiază, călare pe Dac, mă plimb de unul singur, către intrarea în Chaba. În fața unei case, trei oameni discută aprins între ei. Pe măsură ce mă apropii, vorbele lor se răresc. Duc mâna către revolver, care este la locul lui.

— Nu de frică, dar nu strică, zise unul dintre ei într-o excelentă franceză. Ceilalți confirmă râzând.

Ridic sprâncenele de surpriză, mai-mai să-mi cadă casca. Tot în franceză, un altul își dă cu părerea:

— Armăsarul lui nu face doi bani pentru arătură. Cât privește galopul, vai de cerbul pe urmele căruia s-ar lansa zburătorul ăsta tras ca prin inel…

Auzind asta, mă opresc scurt.

Surprinși, cei trei se strâng instinctiv între ei.

— Sunteți francezi, domnilor? îi întreb eu cu cel mai curat accent al lui Voltaire.

Auzindu-mă pe limba lor, surpriza le este și mai mare. Unul pe altul, se invită din ochi să-mi răspundă. In sfârșit, unul se decide :

— Nu, domnule ofițer, suntem elvețieni…

Apoi mi se spune că strămoșii lor s-au instalat în Basarabia, pe vremea țarului Alexandru I, formând o colonie viticolă. Dacă mi-e greu să-i cred, le-aș putea eventual gusta vinul, mă invită ei.

Intru într-o casă dichisită, de o curățenie meticuloasă, aproape jenantă, ca în Elveția. Pe zid, un cuc alb-roșu își face cuibul din oră în oră, așteptând semnalul limbilor ceasornicului pentru a saluta cu câte plecăciuni trebuie.

Ulcica plină și paharele cu picior sosesc parcă singure pe masă. Ciocnim. Bonne-chance, jeune officier, îmi urează cei trei. Surpriză plăcută. Parfumul Chabei împinge limba spre cerul gurii cu aceeași senzație ca Vinul de Lausanne.

— Rușii n-au ce trebuie pentru a gusta vinul nostru, spuse unul dintre ei. Credeți că ar putea trece Nistrul, domnule ofițer ? Toți trei așteaptă răspunsul. Gust încă odată licoarea din pahar, apoi adaug cu cea mai inocentă bună credință :

— În el vor rămâne, de vor încerca să-l treacă. Nu vor mai bea
niciodată altceva…

Răsuflă cu toții ușurați. Le-am spus exact ce vor să audă.

— Nu-s civilizați și nu merită mai mult, domnule ofițer…

Iarna bate la ușă. Cad fulgi plini și grei. Pășesc pe covorul alb din lungul Nistrului, înghețat parțial la maluri. Mă uit de cealaltă parte, încerc să ghicesc cum s-ar putea pune în mișcare inamicul.

Disting dintr-o dată, pe fondul alb, șase, poate chiar șapte sau opt puncte negre. Aleargă în zig-zag și în salturi, pe malul sovietic. Sunt soldați ce se încălzesc ? Ce minune-i acolo, îmi zic în sinea mea.

Lătratul unei mitraliere mă fixează locului. O alta își încrucișează focul cu prima într-un tir exasperant, pe care-l aud prima dată în viață. Punctele negre au mai crescut, zigzaghează tot mai energic, rămân trei, apoi dispar și acestea dintr-o dată. Inghițiți de apă sau uciși de mitraliere ?

Soldații de gardă supraveghează atent orice mișcare. Pâcla adusă de vânt nu ne permite să vedem mare lucru. Ca de ulei, Nistrul abia-și mișcă valurile tot mai mici, mai curând de brumă, decât de apă. După un infinit de peste un sfert de oră, o puternică clipoceală ne cheamă vreo 25 de metri în aval.

Mustind de apa ce le îngheță straiele sub ochii noștri, doi oameni ajung cu multă dificultate la mal. Se prăbușesc aproape la fiecare pas. Fără noi ar fi devenit sloiuri de gheață până în primăvară.

Îi transportăm în viteză la căldură, îi dezbrăcăm și îi frecționăm. Unul din ei pare de vreo treizeci de ani. Este rănit la clavicula dreaptă. Glonțul l-a travesat între gât și umăr. Sângle curge abundent. Celălalt, un adolescent de vreo 16 ani, plânge și sughiță, fără să scoată o vorbă.

— Mama și sora lui au rămas pe celălalt mal, explică rănitul pe rusește. Săptămâna trecută, i-au ucis tatăl în șuturi… Bătrânul refuza să predea statului cele două vaci…

— Și ceilalți ? Câți ați fost ?

— Nouă am fost cu toții. Ceilalți veneau de departe, dinspre Nord, la vreo sută de verste(*10). Preferau să moară, decât să continue… Au murit. Slavă Domnului ! Nu-i așa, Feodor ?

Feodor se oprise din plâns, dar nu și din tremurat. Lungi sughițuri îl împiedicau să-și tragă sufletul.

Cei doi au fost primii noștri refugiați ruși din regimul brutal al sovietelor, cărora plutonul le-a acordat ospitalitate. În primăvară, sub ochii noștri îngroziți, Nistrul transporta mai multe cadavre decât sloiuri de gheață. Pentru libertate, bărbați, femei și copii abandonau totul pe mâna călăilor.

Regimentul 2 Călărași face parte din Divizia a III-a, sub comanda generalului Pantazi, viitorul ministru de Război al mareșalului Antonescu.

Deși pe picior de război, suntem încă în stare de pace. Mă familiarizez cu oamenii, cu funcționarea noilor carabine cehoslovace, mai moderne, cu care am fost dotați. Împreună cu Cehoslovacii și Iugoslavii, formăm Mica Antantă(*11). În cadrul acestei organizații de apărare, Cehii s-au însărcinat cu fabricarea armelor necesare celor trei țări. Armele lor sunt excelente, robuste, de o precizie incredibilă.

10 . O verstă măsoară 1067 metri.

11. La data celor relatate (iarna 1939-1940) Cehoslovacia nu mai exista pe harta Europei. Între septembrie 1938 și martie 1939, Boemia și ținutul Sudet sunt încorporate Reichului german iar Slovacia se declară republică independentă, sub protectorat german, Același lucru se va petrece cu Iugoslavia, în martie-aprilie 1941. În urma unei lovituri de Stat, noul guvern de la Belgrad (generalul Simovici) provoacă intervenția armatei germane, cerută, între altele, și de eșecul aventurii mussoliniene din Grecia. Aceste evenimente vor avea importanța lor, în ce privește războiul Europei contra Rusiei sovietice. Aceleași evenimente arată însă și șubrezenia Micii Antante, adică a întregii politici externe românești, din perioada interbelică. Politica lui Nicolae Titulescu ne-a condus la ciuntirile teritoriale din vara lui 1940 și la prăbușirea României Mari, lucru de care ar trebui să țină seamă chiar și subscriptorii glorioaselor statui dedicate lui Titulescu, omul pe care un alt fost ministru de externe îl considera « ministrul dușmanului ». (Cf. Mihail Strudza, România și sfârșitul Europei. Amintiri din Țara pierdută). (NT).

 

Carabinele « ZB » (« Zobroiozska Brno ») de calibru 7,65 cu încărcătoare de cinci gloanțe, ne-au cucerit prin maniabilitatea și eficacitatea lor. Oamenii mei sunt trăgători de elită, atât din fuga calului cât și în lupta pe propriile lor picioare.

Ne instruim cu mitraliera « FM » și carabina « ZB ». FM-ul cehoslovac este superior celui francez, fabricat la Saint-Etienne, care se blochează din nimic, cu care am fost dotați până acum. FMul și ZB-ul ne fascinează. Ne jucăm cu ele, le montăm, le demontăm, legați la ochi, în două minute…

Plouă cu refugiați ruși. Din ce în ce mai numeroși, aceștia ne povestesc sălbăticii pe care nu ne vine să le credem. Cadavrele tot mai numeroase de pe Nistru demonstrează adevărul elocvent, zilnic sub ochii noștri.

Mulți din acești nefericiți se aruncă în apă deși nu știu înota. Se scufundă imediat. Teroarea bolșevică trebuie să fie teribilă, dacă oamenii sunt reduși la astfel de acte disperate. Toți repetă aceleași motive de fugă. Ușor de stabilit cel mai obiectiv bilanț cu putință.

Rezultatul ne îngheață sângele în vine. Știm ce ne așteaptă dacă… În întâmpinarea Sfintelor Paști, armele noastre strălucesc ca soarele. Primul ministru Tătărescu vine în vizită. Omul ăsta-i plin până peste urechi de discursuri patriotice :

— « Ofițeri, subofițeri și soldați…

Din înaltul zidurilor sfinte ale Cetății Albe, vă privesc strămoșii… In fața lor, sub aceste ziduri, jur că nu vom ceda nimănui niciun centimetru din teritoriul național. Sunteți aici pentru salvarea onoarei steagurilor noastre ».

În gura miniștrilor cuvintele spumegă ca Dunărea la Cazane… Două luni mai târziu, ordinul-bombă al aceluiași Tătărescu explodează la Cartierul General al Armatei :

Ordon tuturor trupelor din lungul Nistrului să se retragă dincoace de Prut. In niciun caz și sub niciun pretext, nu trebuie să se folosească armele.

Cât despre el, regele Carol al II-lea umpluse România Mare cu trompeta lui regală : « Am construit în jurul națiunii un zid de foc și de oțel ». Vorba vine. Nedemnul rege utilizase focul, oțelul, chiar și ștreangul, contra tinerimii românești… Cu așa zid, mai curând de minciuni și de lașitate, iată că ne luăm adio de la Basarabia și ne facem bagajele.

Radioul german ne informează : după pactul Ribbentrop- Molotov, din vara trecută, la 26 iunie 1940, același Molotov prezintă un ultimatum ambasadorului Davidescu, la Moscova, cerându-ne să predăm Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herța.

Ni s-au dat trei zile pentru a ne retrage.

Ne-am retras.

Nu mai îndrăznesc să-mi privesc călărașii în ochi.

Sigur pe disciplina lor impecabilă, le ascund din proprie inițiativă și pe răspunderea mea ordinul de a nu face uz de arme.  In orice caz și oricum s-ar prezenta lucrurile, sunt sigur că niciunul dintre ei nu va trage înainte de a solicita un ordin în acest sens.

Intre timp mă întreb dacă într-adevăr sunt chiar așa sigur de asta…

Îndoiala mi se înfige în suflet, căci comuniștii plantează cu ironie primele drapele roșii sub ochii noștri. Steagul cu secera și ciocanul flutură deja în înaltul « zidurilor sfinte » pe care jurase Tătărescu acum două luni : « Jur că nu vom ceda nimănui niciun centimetru din teritoriul național ! ».

Fugim ca potârnichile, fără să tragem un foc. Bravo, Tătărescu ! Zdrobit de rușine, întâlnesc elvețienii din Chaba. Plâng cu toții. Printre ei disting pe cei trei, care mi-au oferit o ulcică din vinul lor. Cu întregul ei calabalâc, minoritatea rusă se refugiază împreună cu noi la adăpostul frontierei mutate pe Prut.

— Luați-ne și pe noi, domnule locotenent, luați-ne…

Fără să-mi ceară permisiunea, primii refugiați de « acolo » ni se alătură. Trist cortegiu.

— Vom trece Prutul împreună cu dumneavoastră. Asasinii nu ne vor prinde pentru nimic în lume. In orice caz, nu în viață…

Cât despre « în viață », nimeni dintre ei nu-și face vreo iluzie. O oră mai târziu, zidurile Cetății Albe dispar la orizont.

Primul nostru bastion contra dușmanului de la Răsărit se topește în noaptea rușinii.

Dimineața următoare, altă surpriză : plouă cu flori gigantice peste noi. Parașutiștii ruși au umplut cerul.

Cu rapiditatea lui obișnuită, Smarandache a ascuns caii la adăpostul unor tufișuri.

Călărașii s-au pus instinctiv în poziție de luptă.

În jurul nostru, parașutiștii își pliază liniștiți « umbrelele », apoi se pun la drum cu mitraliera pregătită, țeava în jos. Nu manifestă niciun fel de frică sau agresivitate. Ca și noi, o iau tot către Sărata.

Ploaia de parașutiști continuă din toate părțile.

E limpede… Vor să ne taie orice posibilitate de retragere, în cazul în care cuiva dintre noi i-ar veni ideea să opună rezistență ultimatumului lor.

Ajunși la Sărata, dăm peste două regimente de parașutiști regrupați ca la carte.

Iată însă că nu scăpăm bine de dracu și dăm peste tasu. O mie de manifestanți pro-comuniști blochează șoseaua. Fețele călărașilor se întunecă și mai mult. Niciunul nu apreciază
asta, niciunuia nu-i arde de glumă. Excitați la culme, câțiva Jidovi îndrăzne sc să se fofileze printre rândurile noastre. Trag de cizme pe călărași pentru a-i da jos de pe cal. Greu să furi calul cu călărașul pe el…

Vitejii aștia fac exact ceea ce călărașii nu pot suporta fără să-și iasă din pepeni și chiar să ucidă la nevoie. Calmez călărașii cum pot :

« Pentru nimic în lume, nimeni nu trebuie să tragă ! » Tensiunea generală a înghițit parcă oxigenul din aer. Totul este pierdut, dacă un călăraș își iese din fire.

In așteptarea ordinului care i-ar elibera, toți sunt cu ochii pe mine, trăgând din când în când câte un șut în mutrele Jidovilor plini de ură biblică, ce încearcă să ne răstoarne de pe cai. Dacă nu fac ceva, furtuna va exploda dintr-o clipă în alta.

Din fericire, îmi vine ideea salvatoare.

— Brigadier Smarandache. La ordin !

Smarandache călare vine la înălțimea mea.

— Brigadier, ascultă bine. Sunt obligat să îți spun că orice s-ar întâmpla nu avem dreptul să tragem niciun foc de armă. Nu v-am spus până acum pentru a evita orice reacție posibilă din partea voastră. Nu avem dreptul să tragem. Un singur foc de armă poate însemna războiul cu Uniunea Sovietică… Brigadier, nu avem dreptul să tragem… avem însă asta la brâu, îi spun atingând garda săbiei curbe din echipamentul nostru.

— Înțeles, domnule locotenent. Le vom mângâia coastele, să nu ne uite nici în sânul lui Avraam…

Detașamentul lui Smarandache și-a înțeles misiunea. Cu latul săbiei i-au luat la scărmănat pe Jidovi, de la cap în jos, peste umeri și mai ales pe sfintele lor poponețe de popor ales. Liniștea s-a restabilit ca la comandă(*12).

In vremea asta, supraveghez atent reacția parașutiștilor. Unul n-a mișcat în favoarea Jidovilor. S-au pus cu toții pe râs, văzându-i spălând putina cu coada între picioare. Bine încălzit și cu zâmbetul pe buze, Smarandache raportează îndeplinirea misiunii.

— Foarte bună manieră de a calma spiritele, domnule locotenent. Dacă altora le va mai trebui, le vom da și lor…

In ce mă privește, nu țin de loc să ajung din nou într-o astfel de situație. Escadronul și-a putut continua marșul forțat. Rușinea însă se citea pe toate fețele.
Ca argații, obligați să respectăm ordinele monstruoase ale mânuitorilor de knut, traversăm Prutul în cea de a treia zi. Pătrundem în vechea Românie pe la Oancea. Dezaprobarea populației se citește pe toate fețele. De pe trotuare, oamenii ne privesc muți, de parcă fiecare este o stană de piatră.

Iată-ne descălecați pe pământul unei Românii pe care fără luptă am amputat-o de Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herța. Câteva milioane de Români au fost abandonați ca sclavi ai sovietelor. Pur și simplu abandonați, nici măcar vânduți. Neașteptata retragere și renunțare la scumpele noastre provincii l-a marcat pe fiecare până în fundul sufletului său de Român.

Trebuie să explic călărașilor situația. Să le-o explic cât pot de clar. Cum să explici clar, ceva pe care nu-l înțelegi tu însuți ? Înainte de a trece Prutul, în curtea unei gospodării, căpitanul Epure discută aprins cu ofițerii și subofițerii săi. Aerul lui este tot mai vehement.

Bănuiesc ce vrea să spună căpitanul Epure oamenilor săi.

Căpitanul Epure este un cavaler desăvârșit, câștigător al multor competiții hipice, mai multe medalii de aur la activ. Nervoși, călărașii se strâng în grupuri mici, discutând între ei și devenind muți de îndată ce un ofițer e prin preajmă. În ciuda ordinelor, își țin caii pe aproape, la îndemână… Nu pot digera lașitatea noastră. Noi nici atât. Deodată, trompeta sună adunarea.

12. Pentru buna înțelegere a retragerii armatei și autorităților românești din Basarabia, în urma Ultimatumului bolșevic din 26 Iunie 1940, lectura eseului Săptămâna Roșie, de Paul Goma, este indispensabilă. (NT).

Oamenii se adună la secundă. Căpitanul Epure vrea să ne vorbească Escadronul tace smirnă. Nu se aude nici musca în aer. Sunt tensionat de grija vreunui alt ordin infamant și umilitor.

Căpitanul Epure exprimă starea de spirit a fiecăruia… Sub clinchetul metalic al zăbalelor, liniștea este și mai totală. Călare pe calul său superb, căpitanul Epure pare un zeu coborît printre muritori, o statuie ecvestră.

Lent, privindu-ne unul după altul pe toți, căpitanul se înclină majestuos, salutând escadronul de la dreapta la stânga. Se înclină din nou și salută de la stânga la dreapta.

Oare ce vrea să ne spună ? Durează cam mult salutul lui. Ce nevoie are de pistolul pe care-l ține în mână, căci nu avem voie să tragem sub niciun pretext. Căpitanul ne privește mut, salutul durează, durează… Iată-l că duce mâna la tâmplă… Răsună o detunătură seacă. Casca căpitanului se ridică și căzu la pământ, cu o bună parte din craniul și creierul căpitanului. Calul speriat se mișcă, trupul căpitanului se prăbușește pe crupa acestuia, griul superb al armăsarului se face roșu sub coamă.

Singurul glonț din retragerea și abandonul Basarabiei a fost tras de căpitanul Epure, sub ochii întregului escadron ! Înlemnit și înghețat până în măduva oaselor, mă simt copleșit de o dublă rușine.

Mi-e rușine și să mor. Ochii îmi ard în orbite.

Mâna mi se duce automat către teaca revolverului.

O presiune puternică îmi paralizează brațul.

Smarandache îmi oprește mâna.

Cei trei plutonieri brigadieri sunt lângă mine : Smarandache, Datcu și Ortinschi.

— Trebuie să veniți cu noi, domnule locotenent, îmi spune Smarandache. Se poartă de parcă mi-ar fi și copil și tată în același timp.

În ochii lor lucește tandrețea copiilor vinovați de a se fi îndoit. I-am urmat fără să scot o vorbă.

<Va urma…>