Dan Culcer. Maghiarii și românii sub semnul (auto)amăgirilor

Incorect Politic
Septembrie 19, 2020

Dan Culcer. Maghiarii și românii sub semnul (auto)amăgirilor

Maghiarii se amăgesc cu ideea regăsirii măreției pierdute și granițelor ante-trianonice. Românii se amăgesc cu ideea că acest proiect maghiar nu poate fi realizat, acum când teritoriul Ardealului este în curs de retrocedare in integrum descendenților foștilor nobili maghiari. Și unii și alții se amăgesc cu ideea că îți pot păstra independența, fără un efort extraodinar de reconstruire identitară, în raport cu proiectul Uniunii Europene ca supra-stat udanional după model nord-american.

Așa cum scrie academicianul Ioan Aurel Pop în prefața sa, cartea autorului slovac Jergus Ferko, Maghiarii sub semnul (auto)amăgirilor [1]dezvoltă «un punct de vedere privind viziunea maghiarilor despre ei înșiși și privind viziunea slovacilor despre maghiari, ceea ce prezintă un interes special pentru cititorul român. În fine, cartea – polemică – are o valoare în sine pentru cei care cred că dialogul dintre națiuni și cunoașterea reciprocă a popoarelor și statelor care fac parte din Uniunea Europeană pot fi cheia mai bunei funcționări a acestei entități.»

Jerguš Ferko s-a născut la 21 septembrie 1956, Bratislava, Cehoslovacia, și a decedat în 25 mai 2001 (la doar 44 de ani), la Bratislava, Slovacia. A fost un publicist militant pentru independența Slovaciei. În 1980, a absolvit Universitatea de Economie, Departamentul de Economie și Management Industrial. În 1986, a finalizat un ciclu postuniversitar de doi ani de jurnalism și a lucrat ca redactor la departamentul politic intern al cotidianului Práca. După noiembrie 1989, s-a implicat de partea forțelor care au determinat Slovacia să-și declare independenţa. A părăsit redacția cotidianului Práca la sfârșitul anului 1991 și ulterior a fondat și a condus cotidianul Koridor, care a fost publicat din martie 1992 până în ianuarie 1993. A ținut prelegeri despre jurnalismul de investigație la Universitatea Comenius din Bratislava. Lucrări : Afaceri publice (1996); Momentul astral al Slovaciei (Mercury Bratislava 1998) Marșul Democraților căzuți (2001); (Auto)amăgirile maghiare [titlul poate fi tradus și așa] (Matica slovenská, 2003), lucrare de psihologie colectivă etnică și de istoria mentalităților și relațiilor interetnice, neterminată)[i].

Specializat în istoria Ardealului, deci cunoscător al relațiilor româno-maghiare, acad. Ioan Aurel Pop enunță succint în prefața sa toate temele și tezele cărții : «Demontarea pe rând a clișeelor amăgitoare se face […] fără prea mare efort. Mai întâi, autorul arată că „patria” a fost preluată (cucerită), în jurul anilor 900, de la populațiile preexistente, între care slavii erau numeroși și importanți și că regiunea („Podișul Carpatic”) nu a fost niciodată, din epoca de piatră încoace, nelocuită. Apoi se susține că stadiul [civlizațional] al ungurilor ajunși la Dunărea Mijlocie sub Arpad era unul gentilic-tribal, specific populațiilor stepei care trăiau din jaf și că nu se poate vorbi de scopul asumat al întăririi statului prin acele razii de pradă, din simplul motiv că statul nu exista atunci, în faza uniunilor de triburi. Se insistă apoi pe augmentarea personalității regelui Ștefan I și pe falsificarea datelor privind coroana sa, care, de fapt, nu a fost cunoscută și purtată niciodată de acest întemeietor. Este demontată și ideea „imperiului” ungar de o mie de ani, se insistă asupra zestrei slave din etnicul maghiar, asupra componentelor alogene (slave, românești, germane etc.) din alcătuirea elitei ungare, asupra vieții economice de vârf concentrate în alte părți decât Ungaria propriu-zisă, asupra imposibilităţii ungurilor genuini de a stăpâni imensul teritoriu pe care voiau să-l domine, asupra străinilor care au ocupat posturi înalte în statul ungar, asupra „îngâmfării domnești” a ungurilor, asupra limbii maghiare normate și structurate gramatical foarte târziu, asupra [falsei] conștiințe a ungurilor de apărători ai Occidentului și de stavilă în fața otomanilor, asupra caracterului reacționar al Revoluției ungare de la 1848-1849, ridicate contra popoarelor și populațiilor care trăiau în regiune etc. În continuare, autorul susține că „tragedia” sau „catastrofa” Trianon-ului, care se constituie drept lamentația principală a maghiarilor din ultimul secol, a fost, în fapt, dreptatea istorică făcută deopotrivă popoarelor asuprite și ungurilor. Autorul explică mai departe cum „fuga din fața propriului trecut” le-a înlesnit ungurilor cultivarea ideii de „misiune milenară”, de „civilizatori ai Bazinului Carpatic”, predestinați și astăzi (după credința unora dintre ei) să fie garantul stabilității, al democrației și al liberalismului în această parte a Europei. De aici nu a fost decât un pas până la convingerea – criticată, natural, de autor – că Ungaria merită o atitudine specială a Occidentului față de ea, în ciuda oricărei conduite pe care ar avea-o. Iar din acest din urmă pas derivă ultima autoamăgire numărată de autor (toate aceste autoamăgiri fiind încadrate în fatidica cifră șapte, prezentă copios în întreaga mitologie maghiară): convingerea că maghiarii, suferind mai mult pe lumea asta decât oricare alt popor și fiind, totuși, făuritori majori de cultură și civilizație, merită un loc între marile puteri, merită libertăți și recunoașteri la nivel de privilegii, statuate prin documente cu valoare juridică internațională.»

Acest excepționalism, cultivat la maghiari, prin educație școlară, din 1867 încoace, nu doar în pătura cultă, la inițiativa clasei superioare burghezo-nobiliare, ea însăși convinsă de caracterul său excepțional, are asemănări bizare cu teoriile poporului ales, prezente în anumite aspecte violente ale ideologiilor naziste și sioniste.

Evident, au existat și există curente critice față de acest excepționalism și față de lamentațiile oficiale post-trianonice, care au constituit, vreme de un secol, un ritual de organizare și aglutinare etnică la maghiari. Dar nici măcar Teroarea roșie, regimul «revoluționar» instituit de comunistul Béla Kuhn, nu a depus în lada de gunoi a istoriei ci, dimpotrivă, a valorificat în momentele de criză dinaintea înfrângerii, la fel cum mai târziu o va face Stalin după înfrângerile din iunie-octombrie 1941, efectele profunde ale educaţiei «naționale», la maghiarii de după 1867, adică după constituirea dualismului austro-maghiar. Dar excepționalismul a reînviat în Ungaria, ca o reacție identitară, în perioda de după 1990, când toate țările Europei de Est au fost supune presiunii tăvălugului colonial globalist transetnic, cu ideologia violentă a liberalizării fără control, a comerțului fără frontiere și fără vămi, cu ridicarea în slăvi a individualismului (înlocuitor, erzatz de libertate față de colectivismul strivitor al comunismului komiternist și al național-comunismului). Rezultatul : o împletire inextricabilă între firele vechiului iredentism, ale hungarismului reacționar, cu eforturile de a recuceri un statut de națiune privilegiată, ca pe vremea dualismului kaiserliche und konigliche (KuK), de reconstituire a nobilității maghiare pline de țâfnă, care recuperează teritorii imense din Ungaria, România (Ardeal), sub pretextul restituirii in integrum a moșiilor pierdute ca efect al aplicării în România (1921) a reformei agrare, optanților[ii]

“Optanţii” erau acei cetăţeni ai fostei Austro-Ungarii, aflați pe teritoriul României după Unire, care, în baza Tratatului de la Trianon, au putut opta, de pildă, pentru cetăţenia ungară sau austriacă. Iar legea reformei agrare se aplica indiferent de etnie, celor care erau absenți de pe teritoriul României la un moment stabilit prin lege.(http://www.redescoperaistoria.ro/2014/06/14/procesul-optantilor-unguri/)

 

Psihologie etnică sau ethnopsihiatrie ?

La începutul secolului al XX-lea a existat un curent cultural care propunea un demers interesant dar riscant din punctul de vedere al verificabilității și veracității, construit pe tradiția unor sociologii și psihologii aparent științifice dar bazate mai degrabă pe intuiție, de sorginte franceză, practicate de René Worms sau Gabriel Tarde. Domina o imagine organicistă dar nu conservatoare a societății (la finele secolului al XIX-lea), din care s-au alimentat la noi critica și istoria mentalităților, a civilizației, prin E. Lovinescu. Se mai poate aminti desigur lucrarea lui Dimitrie Drăghicescu, Din psihologia poporului român (introducere), București, 1907, o primă încercare (eseu) de a stabili dominantele «mintalității» (forma folosită de Drăghicescu) colective.

Dar încercarea lui Jergus Ferko, dacă ar conține și un tratament pentru malus hungaricus, s-ar putea pune în relație cu o tendință a psihiatriei și antropologiei postbelice din Franța, anume linia etnopsihiatriei, al cărui fondator, în anii de după 1945, a fost psihiatrul evreu maghiarofon Georges Devereux, originar din Lugoj, numele său la naștere fiind Győrgy Dobó, alias Weissmaier sau Deutsch.

Potrivit lui Devereux, observatorul trebuie să se repună în centrul procesului și să considere că observă doar reacții la propriile sale observații, că nu există date independente de munca sa de observație. E o aplicare a teoriilor din fizică privind efectul observatorul implicat. Din păcate Jergus Ferko nu a mai avut putința de a observa reacții la propriile sale observații, nici să-și incite astfel partenerii de bună credință (dacă mai există!) la un dialog bazat pe confruntare dintre «divergențele legitime», cu expresia fostului ministru de externe al Franței, echilibratul și inteligentul Hubert Védrine.

Nu se află în această carte prea multă simpatie față de mentalitatea maghiarilor, așa cum este descrisă, cu exemple concludente, de Jergus Ferko. Dar lipsa de simpatie nu implică neapărat și netemeinicia observațiilor critice din acestă carte, bazată pe exemple precise de deformare a realității istorice, pe care istoriografia românească dintre 1920 ți 1944 le-a tratat și ea, la vremea respectivă, în toate lucrările care răspundeau temeinic, mai puțin violent, ofensivei iredentiste a statului Ungaria. E vorba de studiile semnate de Silviu Dragomir, Ioan Lupaș etc.și adunate la momentul necesar, deși cu oarecare întârziere în paginile periodicului Revue de Transylvanie, din care au apăruseră între 1934 și 1944 mai multe volume.

«Relaţiile româno-ungare [ca și cele slovaco-maghiare] nu pot fi aduse la nivelul unei colaborări reciproce avantajoase decât în momentul când partea ungară va renunța la hungarism. Adică la imperialism. Este o crimă impotriva naţiunii române, a prezentului și a viitorului ei să i se ceară trecerea trecutului de suferinţă la arhiva, în vreme ce naţiunea maghiară fanatizează trecutul imperialist, îl sacralizează, proiectându-l în prezent şi mai ales în viitor.» — scrie Radu Theodoru. Tratată cu superficialitate și dispreț de unii publiciști năimiți sau naivi, cartea lui Radu Theodoru, Urmașii lui Atilla, conține informații exacte și utile despre una din perioadele cele mai tensionate din relațiile dintre România și Ungaria, de la începutul secolului al XX-lea până la finele acestuia. (Editura Miracol, București, 1999, ISBN 973-9315-38-0)

Raporturile dintre Ungaria și Slovacia ca țări «postcomuniste» au multe asemănări cu cele dintre Ungaria și România actuală. Discursuri uneori prietenoase, alteori agresive subîntinse de politică intervenționistă insidioasă, dincolo de hotare, cu pretextul apărării de o inexistentă acțiune de deznaționalizare a maghiarilor din țările vecine, bazată pe un imperialism rezidual, (definit și în Constituție ca responsabilitate a statului față de maghiarii de pretutindeni). Extensia politică apare și sub forma unor rețele de sute de fundații ce poartă numele unor oameni politici sau de cultură, din perioada de glorie, grofi din vechiul regim, cu programe politico-culturale de susținere exclusivă a inițativelor maghiare din marginile fostei monarhii, a unor reeditări sub formă tipărită sau de ebook a unor adevărate biblioteci ale iredentismului și ale ideologiei hungariste etc. Toate finanțate din fonduri de propagandă ungare sau din emograție. Pentru fiecare frază din acest paragraf pot oferi trimiterile necesare. Ele sunt inutile într-o publicație românească, fiind vorba aproape exclusiv de texte în maghiară. Există totuși și o bogată literatură de propagandă în limbi străine, uneori moderată, alteori violentă, similară aceleia care invadase piața înainte de 1940. Au apărut sute de situri cu același conținut, o producție hard-rock în același spirit violent patriotic.

Admir această organizare și cred că merită să fie analizată ca model de propagandă. Slăbiciunea ei constă în limba folosită, maghiara.Nu se va adresa decât maghiarilor sau puținilor maghiarofoni din Europa.

Se poate admite că națiunii maghiare i s-a instilat de multe secole sentimentul tragic al pericolului dispariției, toată politica de maghiarizare a «vecinătăților interioare» de pe vremea dualismului fiind un răspuns inadecvat la această spaimă demografico-metafizică, cu efecte de criză identitară, cu răspunsuri violente de repurificare a «rasei» maghiare, după ce aceasta absorbise de-a-lungul secolelor evrei, slovaci, sârbi, croați, armeni ba chiar și români, pe calea acordării de privilegii indivizilor dornici de ascensiune socială în cadrul unui sistem închis.

Tentativa de «eliminare» a evreilor din corpul națiunii maghiare, din anii 30-40, în timpul unui regim de dictatură militară, este explicabilă ca un răspuns violent la fenomenul oportunist de masă al integrării prin maghiarizare a acestora. În România, situația a fost diferită, românizarea, integrarea evreilor nu s-a produs decât superficial. Iar sionismul activ, bine tolerat din România, țara unde a avut loc primul congres sionist mondial, a permis emigrarea majorității acestei populații. Se pare că evreii originari din România constituie una din cele mai mari comunități specifice din Israel, după cea a evreilor imigrați din Rusia sau Uniunea Sovietică. De aceea, poate, nici tentativa de purificare națională nu a avut aspecte atât de violente, în ciuda teoriilor cu privire la holocaustul din România. Comunismul a împlinit dorința de «repatriere» a evreilor români, care au plecat nesiliți de nimeni și nu au fost «vânduți», cum afirmă tot felul de propagandiști. Răscumpărați, da, ca și în cazul sașilor sau șvabilor colonizați cândva în Ardeal sau Banat, în măsura în care educația de care au avut parte gratuit în vremea deceniilor comuniste se acorda pe baza impozitului direct pe salarii plătit de toți cetățenii României înainte de 1989. Aceste teorii «holocaustice» reprezintă la noi, mai degrabă, un ultim efort al unor asociații de «supraviețuitori», susținute de așa-zisele «claims conferences», de ridicare a caimacului financiar derivat, care este folosit nu doar pentru ajutorarea bătrânilor ci pentru miile de burse de studiu dedicate iudaismului și în general studiului istoriei diverselor comunități diasporite, un efort cât se poate de laudabil, din unghiul intereselor strict etnice evreiști, care nu mai are de ce să fie susținut de statul român, adică de români.

În altă ordine de idei, legea pentru autonomia Ținutului Secuiesc, deși pînă la urmă respinsă de Senatul României, ar trebui analizată în detaliu de juriști specializați și liberi. Nu am găsit în lege nici o definiție a ceea ce se numește «secui». Sunt articole formulate atât de ambiguu încât ar fi putut avea consecințe imprevizibile. De pildă, generalizările cu privire la dreptul comunităților la școli în limba lor, ar permite introducerea învățământului în limba romani, adică țigănească. Limbă la a cărei uniformizare și impunere se lucrează în cercurile de intelectuali țigani de peste 30 de ani (Mă refer la declarațiile lui Marcel Courthiade din interviul pe care mi l-a acordat, publicat într-un suplimement al ziarului Cotidianul, 1990[iii]. Arborarea steagului țiganilor pe clădiri comunitare în România e doar o chestiune de timp. El există, ca și acela al secuilor. Etc. Faptul că legea nu a trecut de Senat e bine, dar că a fost votată anterior în pofida avizelor negative ale instanțelor de avizare nu poate fi uitat. Chiar dacă s-a profitat de nu știu ce chichițe și complicități.

Există vechi propuneri ale unor organizații ethniste inițiatiate de militanți catalani [iv], de care nu se ocupă nimeni, pentru crearea unui stat al țiganilor în centrul Europei, cu segmente din România (Maramureș), Slovacia, Ungaria, Ucraina. Ideea în sine a unui teritoriu specific poate fi discutată dar modul de rezolvare propus, unul fără consultarea celor implicați, vaf fi sursă posibilă, ba chiar certă, în caz de aplicare, a unor conflicte etnice în centrul Europei, de amploarea celor dintre israelieni și palestinieni, în teritoriile din Orientul Apropiat. În aceleași surse ethniste se descria exact, acum multe decenii, dezmembrarea Iugoslaviei, așa cum s-a realizat ulterior. Am scris despre toate acestea în presă on-line și în cea tipărită. Aparent, fără ecou.

Unii lideri politici maghiari din România (pentru UDMR, Marko Béla) zugrăvesc în termeni idilici manevrele politice de subminare a statalității României, prezentate la diversele reuniuni ideologice și strategice al acestui club politic, executate apoi cu complicitatea liderilor unor partide române de guvernământ și prezentate în Parlamentul României (stat național unitar și indivizibil după Constituție). Există și alte formațiuni politice maghiare, vizibil radicale, Erdely Magyar Néppárt (Partidul Popular Ardelean) din conducerea căruia face parte și Tökés László, preotul despre care se delira, în 1990, că ar fi la originea Revoluției Române.

Mulți români repetă senini : nimeni nu ne poate lua Ardealul. Dar nu știu sau uită că Ardealul a fost deja recucerit economic și teritorial prin restituirile ilegale in integrum de după 1990, care au ignorat deciziile internaționale în Procesul optanților, ca și alte acte juridice valabile privind fostele proprietăți bisericești sau nobiliare așa-zis maghiare. Confuzie tipică întreținută între interesele comunitare și cele de castă ale preoțimii și descendenților foștilor nobili[v].

În fine, cred că o atenție sporită merită activitate de subminarea a statalității, sub acoperirea studiului și luptei pentru apărarea minorităților, a instituției cu sediul la Cluj-Napoca, numită Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale. Se poate porni de la analiza organigramei, dominată de maghiari și de români căsătoriți cu maghiare. Au editat cărți foarte interesante, documente etc. Dar perspectiva este destabilizarea, nu rezolvarea problemelor relațiilor cu minoritarii în mod armonios. Nu e o ipoteză ci o concluzie a mea după un deceniu de observarea a activității lor. Pericolul major pentru statul românilor, deci pentru români, constă în consolidarea unei uniuni dintre liderii principalelor minorități active actualmente, maghiari, țigani și evrei, o nouă Unio Trium Nationum [vi], de un militantism eficient și tenace, față de care autoritățile României au reacții de blegi sau paralitici. Au dispărut secuii într-un interval foarte scurt (1920-1990) prin maghiarizare, una din entitățile participante la alianța antiromânească.

Acest militantism este, paradoxal, bazat pe o ideologie globalistă, finanțat parțial de instituții globaliste, al căror scop este folosirea etnismului pentru dezmembrarea statelor constituite în Europa sau în alte continente, pentru a facilita imperialismului financiar trans-național cale liberă spre controlul colonial al tuturor piețelor de desfacere și al surselor de materii prime de pe mapamond. Este un proces sistematic de slăbire a unității populare, naționale (prin inseminarea unor teze dezintegratoare, regionaliste, localiste, bazate pe raționamente economice false, pe tezele unei psihologii de birt, de tipul discursului lui Sabin Gherman despre superioritatea ardelenilor (români și maghiari deopotrivă) față de regățenii balcanici, bizantini etc.

În încheierea acestui periplu tematic pe marginea relațiilor cu comunitatea maghiară, prilejuit de lectura unei cărți cu valoare polemică, sper să nu mă fi lăsat îmbibat de spiritul ei. Deși, până la urmă, de ce nu?

Nu mă refer niciodată la o națiune sau la o parte a acesteia (o minoritate) ca la un bloc de densitate uniformă. O națiune, o minoritate sunt compuse din grupuri sociale diferențiate chiar dacă aparent coerente etnic, prin avere, prin putere, prin cultură, prin meserii etc. O națiune devine un bloc doar în caz de mare primejdie, de război cu inamici exteriori, deși adesea nici atunci. Este cazul națiunii române de a se simți agresată și deci de a face efortul de concentrare activă? [vii]Pandemia este o agresiune. Dar ea ascunde un fenomen mult mai grav, ceea ce eseistul Ioan Roșca numește o geovirusare, o pierdere a controlului social de jos în sus asupra acțiunii politice, care se declară responsabilă cu sănătate colectivă, deresponsabilizând individul și transformându-l într-o ființă terorizată și iresponsabilă.

Fără puseuri de paranoia, arunc o privire mai de sus, fiindcă am dispus de timp, de cunoașterea bună a limbii maghiare și de curiozitatea pentru relațiile românilor cu mediul în care trăim. Am și o motivație personală. Bunicul patern a fost delegat la Alba Iulia, familia mea a fost expulzată din Dej în 1940 și așa au ajuns la Sulina, unde m-am născut.

 

Diagnosticul meu este că ne aflăm în pragul unui conflict major intraeuropean, nu un conflict armat ci unul psihologic și economic pe temeiul unor crize identitare paralele și concomitente, din care se poate ieși doar prin rejudecarea la rece a pricinilor crizelor și reconstruirea unui alt echilibru care să se bazeze pe o alianță a țărilor mijlocii și mici din partea centrală și est europeană ca și din zona caspică. Prinse în clește între Uniunea occidentală și Imperiul rus, singura soluție este colaborarea acestor țări europene, de la Ungaria la Armenia sau Georgia. Existența în Uniunea Europeană a unor diferențe majore de nivel de trai și de resurse dintre marile țări capitaliste occidentale, toate foste țări coloniale, și fostele țări ale Pactului de la Varșovia, ieșite aparent de sub controlul imperial ruso-sovietic, este sursa unui dezechilibru care nu poate fi corectat decât prin separarea de orice tutorat colonial, oriental sau occidental.

Ceea ce nu înțeleg tinerii români de azi, educați în spiritul egoismului suprem, este că statul românilor este casa românilor, singurul loc unde suntem acasă. În alte locuri românii vor fi doar oaspeți, servitori sau imigranți. Pentru multă vreme. Iar dacă statul românilor piere este ca și cum ne-ar fi ars casa părintească, dimpreună cu părinții noștri într-însa.

«Nu voi înceta desigur niciodată să fiu evreu. Asta nu e o funcţie din care să poţi demisiona. Eşti sau nu eşti. Nu e vorba nici de orgoliu, nici de jenă. / E un fapt. Dacă aş încerca să-l uit, ar fi de prisos. Dacă ar încerca cineva să mi-l conteste, tot de prisos ar fi. Dar nu voi înceta, de asemeni, niciodată să fiu un om de la Dunăre. Şi ăsta tot un fapt e. (…) Eu ştiu ceea ce sînt, şi dificultăţile, dacă există, nu pot fi decât în ceea ce sunt eu, nu în ceea ce scrie în registrele statului. Liber statul să mă decreteze vapor, urs polar sau aparat fotografic, eu nu voi înceta prin aceasta să fiu evreu, român şi dunărean.» (Mihail Sebastian, De două mii de ani…, cu o prefaţă de Nae Ionescu; Cum am devenit huligan, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 222.)

Foarte demnă și frumoasă frază. Aș putea și eu scrie : «Nu voi înceta să fiu român, ardelean și om din Deltă, devreme ce m-am născut la Sulina. O altă posibilă combinație de identități. Mă întreb adesea de ce, dacă a fost sau este scrisă, în sensul asumării identității, o frază de acest gen, semnată de un român, un maghiar, un polonez, un rus, un sârb, este considerată adesea, de autorii care îl prețuiesc excesiv pe Sebastian, o declarație sforăitoare, o probă de naționalism exacerbat, rușinos. Uneori, disprețul poate fi încrucișat. Adică un maghiar îl va disprețui pe Eminescu, ca naționalist român, un român îl va disprețui pe slovacul maghiarizat Petöfi Sandor ca naționalist maghiar, un sârb nu va admite că și românii din țara lui au dreptul să fie mândri de românitatea lor, adică de specificitatea, de diferența lor pozitivă. Oare singurii care mai au dreptul să nu se rușineze sunt cei din urmă sosiți la masa naționalismelor ? Oare nu vom putea sta niciodată în jurul mesei ca o familie în care toți au dreptul să fie mândri de ceea ce sunt, fără să fie obligaţi să se ruşineze de ceea ce nu sunt și nu vor să fie, să fie forțați să năpârlească la comandă, pentru a fi acceptaţi convivi, de ceilalți ?

Apartenența simultană la mai multe etnii? Supra- sau trans-etnismul? Povești. Cum ar fi aceste hibridizări posibile în momente de criză, unde alegerea sau nealegerea poate duce, în ambele cazuri, la catastrofă. Nu a fost tocmai situația lui Sebastian și substanța Jurnalului său ?

Nu spun că această tensiune a obligației de a alege ar fi pozitivă. Intolerența nu mi-e prietenă. Și dezbaterile pe care le-am organizat sau la care am participat, pe tema relațiilor dintre români și maghiari în Ardeal, pot sta probă. Dar nu accept să mă postez mereu în defensivă, în temeiul faptului că naționalismul meu de român ar fi rușinos, în vreme ce naționalismul unui maghiar sau evreu ar fi o probă de noblețe minoritară, de autoapărare legitimă și de superioritate a gândului. Asta am spus. E clar? Pot trăi și am trăit fără să-mi proclam românitatea: sunt trilingv, cunosc cultura ambelor tabere și cea frâncă. Dar am ales, nu pot fi cu curul în trei luntri. Cum știm, cei care încearcă, se vor îneca.

Un provocator maghiar, Csibi Barna, se proclamă adeptul unui stat al secuilor în trei județe, demografic și etnic majoritar secuiești, adică acum ungurești (fiindcă nimeni nu mai știe exact ce au fost secuii și unde au dispărut din demografie). Cele trei județe aparțin României politice, națiunii politice românești, indiferentă la etnie, adică cetățenilor României, fără osebire (așa cum definea statul bicefal la care se referă ungurii, cetățenia politică). Și nimeni nu are dreptul la secesiune.

Și atunci, pe ce temei aș accepta să tratez o separare etnică? Am scris-o și o repet : interesele cetățenilor României nu sunt diferite în funcție de etnie ci de starea socială, de accesul la resurse, de vârstă. Un secui bătrân va avea nevoie de o pensie bună după o viață de muncă, tot atât de bună pensie cât cea la care va avea dreptul un român sau un șvab bătrân. Speră cineva că pe teritoriul statului imaginat de Csibi Barna, pensiile pentru secui vor fi superioare celor pentru lipoveni sau maramureșeni? Sau lipovenii și maramureșenii nu vor avea dreptul să se stabiliească în acest ipotetic ținut autonom cât o coajă de nucă?

Dan Culcer, septembrie 2020

[1]    Jerguš Ferko, Maghiarii sub semnul (auto)amăgirilor, ediție îngrijită de Gheorghe Ciutrilă, Cuvânt înainte de acad. Ioan-Aurel Pop, prefață la ediția română de prof. Nicolae Edroiu, traducere în limba română de Pavel Rozkoš-Timișoreanul, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2019, 257 p.

[i]     Nefiind o lucrare științifică, ci un eseu polemic, cartea lui Jerguš Ferko nu funcționează după rigorile științei istoriografice, citatele nu sunt susținute de trimiteri bibliografice complete și precise. Și nu este o carte terminată, finalizată pentru editare de către tânărul și viforosul ei autor. Ceea ce nu-i scuză, firește, lacunele ci doar le explică. Din păcate revizuirea traducerii în română nu s-a făcut suficient de exigent, unele fragmente suferă de o sintaxă chinuită și terminologie aproximativă, probabil prin calc lingvistic. Reapare mereu chestiunea formării și utilizării specialiștilor români ai culturilor vecine. Puțini sau neutilizați, necunoscuți de edituri, de instituțiile naționale, rolul lor de intermediari culturali și politici este, în anumite cazuri, nesemnificativ.Dar substanța eseului merită să fie discutată din perspectiva propusă de autor. Este neamul maghiarilor victima unor amăgiri? Și alte neamuri cum stau? Ar fi interesant de urmărit probabilul ecou al cărții (dacă nu a fost ignorată din principiu) în presa maghiară din Slovacia și Ungaria.

[ii]    Diferendul dintre Ungaria şi România a fost analizat de către Nicolae Titulescu în expunerea acestuia ţinută în faţa Consiliului Societăţii Naţiunilor din 5 iulie 1923 , apărută în: “La Reforme Agraire en Roumanie et les Optants Hongrois de Transylvanie devant la Societe des Nations” (Reforma Agrară din România şi problema optanţilor în faţa Societăţii Naţiunilor, în 5 iulie 1923 ). Recomandăm şi : “Nicolae Titulescu, Discursuri, Editura Casa Scânteii, Bucureşti, 1967) Vezi : https://www.dacoromania-alba.ro/nr43/procesul_optantilor.htm

[iii]   Marcel Courthiade est docteur en linguistique, titulaire depuis 1997 de la chaire de langue et civilisation rromani à l’Institut National des Langues et Civilisations Orientales (INALCO) à Paris. Il est commissaire à la langue et aux droits linguistiques de l’Union Rromani Internationale, membre du Conseil scientifique de la Délégation Interministérielle à la Lutte Contre le Racisme, l’Antisémitisme et la Haine anti-LGBT (DILCRAH) et consultant de plusieurs gouvernements pour l’éducation des Rroms (Hongrie, Serbie, Cossovie [Kosovo], Albanie). Il est notamment l’auteur de Sagesse et humour du peuple rrom. Proverbes bilingues rromani-français (l’Harmattan).

[iv]   Mouvement ethniste. Este un proiect de redesemnare a hotarelor Europei sau altor continente, prin aplicarea strictă a principiilor derivate din definiția stalinistă a națiunii. Situl creat de această mișcare și întreținul de plasticianul Ben, poate fi consultat aici : http://ethnisme.ben-vautier.com/

[v]    „Tratatul de pace cu Tuhutum, precum și întinderea lentă a frontierelor regatului unguresc spre răsărit, exclud gândul unei cuceriri, deci al aservirei poporului românesc, cu armele în mână. Aservirea fiind în secolul al XVI-lea un fapt incontestabil, trebuie să fie explicabil. Explicația trebuie căutată în donațiile regilor. Statele și districtele românești, cari au recunoscut suzeranitatea regelui unguresc – conform concepției juridice medievale – erau considerate ca proprietatea regelui, care putea dispune asupra lor după bunul său plac, deci putea să le doneze. Obiectul donației nu erau locuitorii, teritoriile și animalele depe un anumit teritor ci venitul, pe care îl avea regele, după bunurile acestea. Locuitorii teritoriului sau a moșiei donate nu au protestat în contra donației, deși constituția regelui Ștefan interzicea alienarea moșiilor regești, pentrucă prin donație – în aparență – situația lor juridică rămînea nealterată: birurile, pe cari până la donație le plăteau regelui, aveau să le plătească donatarului și în plus se eliberau de serviciul militar, cea mai apăsătoare sarcină. Donațiile încep în secolul al XIII-lea și la finea secolului XV întreg teritoriul statului este donat, locuitorii țărei aduși la starea de iobăgie, apărarea națională compromisă și regele adus la sapă de lemn. În situația aceasta donatarii nu se mai mulțumesc cu venitele de până acum și ei revendică drepturi de proprietate absolută asupra oamenilor și bunurilor, precum și asupra voevozilor și cnezilor de pe teritoriul donat, căutând să mărească venitele moșiilor prin noi impuneri și sarcini.” (Vechile Instituții Juridice din Transilvania, Ion Baltariu, Tipografia Bob, Aiud 1934, pg 55-56) Aceste precizări nu se referă doar la Transilvania. Atunci când neg dreptul la restitution in integrum mă refer și la alți beneficiari, români sau sași, capitaliști naționalizați, foști boieri sau «patroni» ai unor bisericii «naționale». „În ce constau daniile? Când un Domn dăruia un sat unui boier sau unei mânăstiri, nu-i ceda prin acesta plina proprietate a moșiei, ci dreptul de a încasa diferitele impozite, dijme și venituri domnești, adică cea ce Domnul însuși avea drept să ia dela locuitorii satului dăruit sau închinat. Proprietatea boierilor asupra satelor și moșiilor, ce li se dăruiseră de Domni, se reducea numai la acea că veniturile în formă de dări, dijme ori slujbe, pe care le lua de drept Domnul, și erau cedate boierilor drept răsplată pentru servicii aduse. Această proprietate din această obârșie, nu era decât un fel de beneficium, un uzufruct. „Boierul reprezenta în sat pe Domn și se folosia de toate veniturile și foloasele ce nu-și oprise Domnul anume”, căci în multe documente Domnul spunea „că dă tot afară de cutare și cutare dare, de cutare și cutare venit” Nădejde, pag.108” (apud Din psihologia poporului român, Dimitrie Drăghicescu, Ed Vicovia, prima ed 1907, pg 413-414) „Aceste mari foloase ale proprietății uzufructuare se deosibeau, la început, prin acea că ele nu erau păstrate de boieri, nici chiar în tot cursul vieții lor, cu atît mai puțin fuseseră ele ereditare. Cu timpul însă, boierii ajunseră, reușiră să le aibe chiar ereditare, „împlinind niște formalități și cheltuind ceva bani pentru înoirea daniilor și confirmare… însă cu cît ne apropiem de vremurile noastre cu atît proprietatea devine mai sigură”.”(Din psihologia poporului român, Dimitrie Drăghicescu, Ed Vicovia, prima ed 1907, pg 414) Cele trei citate sunt extrase din comentariile la un articol al meu reprodus pe situl Justițiarul (https://www.justitiarul.ro/povestea-lui-kemeny-janos-si-a-restituirilor-in-integrum/)

[vi]   Uniunea celor trei națiuni (latină: Unio Trium Nationum; maghiară: Három nemzet szövetség; română: Uniunea celor trei neamuri) sau Uniunea frățească (latină: Fraterna Unio) a fost un pact de ajutor reciproc proclamat în Kápolna (actualul Căpâlna) pe 16 septembrie 1437  și reafirmat la tabăra din Turda la 2 februarie 1438 de către cele trei clase/națiuni privilegiate ale Ardealului: nobilimea (majoritatea maghiară), burghezia saxonă și secuii, comunitate de coloni grăniceri armați care beneficiau de un statut special în regatul Ungariei. Uniunea s-a format ca reacție împotriva rebeliunii de la Bobâlna din 1437, condusă de un baronet maghiarizat, Anton Budai Nagy.

[vii]  Studierea conflictualităților este esențială pentru gestionarea lor responsabilă. Cercetători maghiari au înfințat un institut care se dedică acestui domeniu de cercetare. Nu știu dacă în România, în afară cadrului militar, există o insituție similară. De consultat http://konfliktuskutato.hu/index.php?option=com_content&view=article&id=7&Itemid=11