Ion V. Emilian – Ordon: Treceți Prutul! (II)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Septembrie 24, 2020

 

PRIMA PARTE

CAVALCADA FANTASTICĂ

 

Capitolul I

Am murit pe câmpul de luptă, în ianuarie 1945. Mulți mi-au recunoscut cadavrul cu brațele în cruce, în centrul unei zone frământată de artilerie. Doi dintre acești martori oculari, pretind că mi-au văzut cu ochii lor gaura neagră a unui glonț în plină frunte. Ce ți-e și cu martorii ăștia… Mărturisesc cu lacrimi în ochi și mâna pe inimă bazaconii proprii sau brevetate de alți inventatori (*3). S-a ajuns la « bazaconiada » postbelică a martorilor ce mint cu bună știință. Nu mai vorbim de Olimpiada Minciunilor și Linșajului Judiciar de la Nuremberg. Ca să fiu mai precis, am fost ucis pe 17 ianuarie 1945, pe când, în fruntea Regimentului 2 Călărași din Caracal, cuceream de la Germanii « Cota 672 », din terenurile metalifere de la Silicka Planina, în Slovacia. A doua zi, în comunicatele sale de război, Radio Moscova m-a elogiat, mi-a cântat vitejia, dându-mă de exemplu întregii armate și subliniind că sacrificiul meu nu a fost zadarnic, că grație unor oameni ca mine « monștrii naziști (*4) » sunt sortiți exterminării…

*3. In contextul Primului Război Mondial, problema « martorilor oculari », a bazaconiilor și legendelor inventate sau acreditate de aceștia, devine obiect al cercetarii științifice. Cum apar, cum sunt acreditate legendele și miturile istorice din zilele noastre ? Să fie vorba numai de « creații » individuale, ce s-ar impune încetul cu încetul, sau, dimpotrivă, de bazaconii colective, lansate de numeroși « martori oculari », creiere înfierbântate dirijate de laboratoare specializate ? Despre aceste bazaconii s-a spus că apar simultan, în numeroase creiere, într-un anumit context istoric, producând anumite efecte. Albert Dauzat consideră că ceea ce produce și explică succesul lor este faptul că ele par să corespundă unei stări de spirit generale. Nu este sigur însă că lucrurile stau exact așa. Există și « teza conspirației », considerată de unii paranoiacă ! Deși la noi încă nu s-a declarat cu adevărat, dezbaterea științifică internațională pe « Tema Martorilor și a Mărturiilor » continuă de aproape un secol. Bibliografie sumară: Albert Dauzat, Légendes, prophéties et superstitions de la guerre (Paris, 1919); Arthur Ponsonby, Mensonges du temps de guerre în revista Evolution, n° 50-51, Paris, februarie-martie 1930; Arthur Ponsonby: Les Faussaires à l’oeuvre en temps de guerre, donnant un assortiment de mensonges répandus parmi les nations pendant la guerre mondiale (Bruxelles, Maison Internationale d’Edition, 184 p., fără dată de apariție; data apariției este posterioară lunii ianuarie 1930, când autorul a fost înnobilat, devenind lord Ponsonby of Shulbrede, calitate înscrisă pe pagina de titlu; Arthur Ponsonby, Mensonges et rumeurs en temps de guerre, Toulouse-Saint-Genis-Laval, 1996; Norton Cru, Témoins (Martori), Essais d’analyse et de critique des souvenirs de combattants, édités en français de 1915 à 1928, publicată în volum (Paris,1929); Norton Cru, Du Témoignage, Jean- Jacques Pauvert, Paris, 1967. Etc. (NT).

*4. Aliați ai lui Stalin, între 23 August 1939 și 22 Iunie 1941, germanii devin dintr-o dată « monștri », în limbajul de război veșnic, al inamicilor lor de ieri, de azi și, se pare, de mâine, poate chiar până la a doua venire a lui Cristos… Din motive de coerență propagandistică și din altele, nemărturisite, foștii « Aliați » se dovedesc inamici ai adevărului istoric, deci ai lui Dumnezeu – căci adevărul este sfânt ! Din aceleași motive, după 1945, « Aliați » au declanșat sute de războaie de agresiune, au exterminat sute de milioane de oameni în lagăre, închisori secrete și alte « rezervații » (nu animale, ci umane), prin bombardamente, foamete și tortură, devenind nu numai inamici ai adevărului ci ai întregii omeniri, cu șanse mari la titlul mondial de « Călăii întregii Istorii ! ». Au trecut atâtea zeci de ani. Anii-minciună ai « războaielor pentru pace », ai exterminării de Coreeni, Maghiari, Vietnamezi, a noi și noi învinși, de către mereu aceiași învingători fără pată ! Pentru învingătorii coaliției germane, fostul cancelar A. Hitler a devenit unitatea de măsură contra oricăror inamici reali sau imaginari. In urmă cu 2000 de ani, triumvirii romani s-au luptat pe viață și pe moarte pentru putere, fără să născocească crime de necrezut. A doua zi după Actium (31 era veche), viitorul împărat Augustus primește cu brațele deschise pe partizanii învinsului Antonius. Bătălia respectivă nu fusese un simplu episod al războiului civil roman. Două concepții de viață se confruntaseră în apele Greciei, două ideologii opuse. După 1976 de ani, în 1945, învingătorii abandonează multimilenarul cavalerism european față de învinși, inventând pseudo-justiția, pseudotribunalul, pseudo-procesul de la Nuremberg, ce a reprezentat o cădere a Europei și a lumii în barbarie. Învingător și el cândva (387, î. e.n.), Brennus și-a pus sabia în balanța victoriei, fără să denigreze, să insulte Roma, ba nici măcar stimatele anzeriforme, gâștele sacre ce salvaseră Capitoliul. El a spus pe față « Vae victis ! », arătându-și respectul de care era capabil pentru învinsul ce plătea, dar și pentru adevărul sacru. Astăzi, la 2040 de ani după Actium, și peste 2500 de ani după Brennus, învingătorii din 1945 continuă să insulte părinții și bunicii noștri numindu-i « monștri », de parcă noi, învinșii de la Cotul Donului, nu am avea dreptul la concepția noastră proprie despre lume și viață. Istoria, trecutul, ne ajută să înțelegem prezentul, să întrezărim viitorul. La fel de romani ca Augustus, după câțiva ani în Egipt, adepții lui Antonius se orientalizaseră, încarnau alt weltanschauung, pe care Roma nu-l înțelegea. Totuși, în spiritul cel mai nobil, ca în orice întrecere, fie ea pe viață și pe moarte, învingătorii nu i-au acuzat pe învinși de « crime de război » și alte găselnițe « contra păcii, a omenirii…! ». Om de viță latină, ca mulți dintre învinșii de la Stalingrad sau Cotul Donului, ca ultimii apărători ai Berlinului (aprilie-mai 1945 : francezi din Divizia SS Charlemagne), Augustus nu vorbea de « fair play », ci îl practica. Incredibil ! Strămoșii noștri, ai Europei își respectau inamicii. Se măsurau cu ei în luptă dreaptă. Respectul adevărului, a tot ce e sacru, era sfânt pe atunci. Iată ce s-a pierdut în 1945. Să fie vina « monștrilor învinși », sau a « monștrilor învingători » ? (NT).

Pentru a nu rămâne mai prejos, ziarul « Pravda » amintea că sunt o figură legendară printre călărași, a căror epopee galopează încă pe întinsul stepelor sovietice, că am murit cu o altă înaltă distincție sovietică pe piept, ordinul « Bogdan Hmielnițki ». Pentru a nu fi ultimul la carul elogiilor funebre, Stalin m-a decorat, « postum », cu ordinul « Pabeda », medalia Victoriei… Nimeni nu știa cât de puțin meritam aceste elogii ! Decorând un ofițer de cavalerie, popular în armată, bolșevicii voiau să dea un exemplu trupelor românești ce întorseseră armele invers – la 23 August. Stalin a fost la fel de prost inspirat ca trădătorii de la 23 August, ce au întors armele contra propriei lor țări, tăindu-și singuri creanga de sub fund… Nu-i sigur c-au avut și cap ! La București, nobila mea mamă a suportat un dublu doliu, primind, odată cu cu medalia inamică, vestea că am murit ca « Erou al Uniunii Sovietice ».

— Nu știu ce m-a întristat mai mult, mi-a scris ea mai târziu, dar că ai fi murit pentru « Ei (*5) » mi s-a părut o contra-ispravă din cele mai rușinoase, pe care nu puteam nicicum să ți-o iert… Draga mămică !

În vreme ce, zdrobită, ea contempla tinicheaua lui Stalin și a victoriei dușmanului, eu călăream la Dollersheim (Austria), în cadrul Rezervei Militare a Führerului, în uniforma mea de « Hauptsturmführer », decorat cu « Crucea de Fier », clasa I-a și a II-a. Pe mâneca stângă purtam « Scutul Crimeii », prins de mareșalul Manstein în persoană, plus insigna luptelor corp la corp și citația la ordinul Diviziei Hanseatice 170. Pe veston, pe epoleți și la guler purtam insignele gradului și runele « Waffen SS ». Sub veston nu aveam nimic. Eram gol pușcă. Ultima cămașă, zdrențuită, o folosisem pentru a-mi lustrui cum se cuvine cizmele.

*5. Totuși, pentru acești « Ei » au murit, au fost răniți și mutilați ori duși în robie siberiană peste o jumătate de milion de români. Cum putem numi asta, dacă nu sclavie, robie națională ? Cât despre Românii ce se pretează, din proprie « convingere », la așa infamie, îi numim tăiați împrejur la creier, adică suficient de pociți sufletește încât nu mai pot sau nu mai vor să gândească și să rostească mdecât conform anumitor interese, pe care nu e cazul să le numim altfel. (NT).

 

Operația a reușit perfect. Cizmele mele scânteie un alb-albastru ce amintește râsul negrilor. Pentru a-l ridica cum se cuvine, reverul șepcii fusese înțepenit trei zile sub șeaua calului. Când mi-am pus-o pe cap, șapca devenise unică în întreaga rezervă a Führerului, ridicându-se către cer cu o vigoare ce-i făcea pe ofițerii ce mă salutau să-și pipăie consternați șepcile pleoștite, din lipsă parcă de… bărbăție ! Pentru un călăraș este important ca soldații celorlalte arme să-l recunoasă și să-i admire ținuta marțială. În dezordinea retragerii, în incredibilul dute-vino al vehiculelor de toate felurile, călare pe magnificul meu Diablito maghiar, afișam o prestanță ce umbrea blindatele din Dollersheim. În jur foiau refugiați din toată Europa, care cu două brațe cărau trei sau patru valize, plus alte sarsanale. Nu mai vorbesc de bătrânii sceptici, de adolescenții din « Hitlerjungend »… Zdrobiți sub povara armelor și a eforturilor de tot felul, aceștia găseau găseau curiozitatea și energia necesare admirării decorațiilor și ordinele ce îmi împodobeau pieptul.

În fruntea coloanei de blindate ce încerca să depășească « Diavolul » meu negru, cu pieptul puternic ieșind din cupola unui « Tiger », șapca-i de astrahan cu « Cap de Mort », fața arsă de intemperiile, praful și pulberea celor peste cinci ani de război, cu nasul pe jumătate îngropat în exuberanța mustății, recunosc un vechi prieten, pasionat iubitor al cailor, printre care făcuse Primul Război Mondial, terminat în 1918 ca plutonier de cavalerie. Iată-l pe celebrul Sepp Dietrich, « Oberstgruppenführer » (general), comandant al Armatei VI blindate, cel mai vechi șef « Waffen SS(*6) » în gradul cel mai înalt.

*6. Armata a VI-a Blindată, din ultimele luni de război, nu se confundă cu Armata a VI-a Wehrmacht, care a capitulat la Stalingrad. Înainte de a comanda Armata a VI-a Blindată, în ultima fază a războiului, Oberstgruppenführerul Sepp Dietrich comandase « Divizia SS Leibstandarte Adolf Hitler », din « Waffen SS », independentă de Wehrmacht.

In germană, Waffen înseamnă armă, iar « SS » este abrevierea lui « Schutzstaffel », protecție sau ocrotire apropiată.

Formațiunile « Waffen SS » au fost concepute pentru apărare, în vreme ce secțiunile sau batalioanele de Asalt « Sturmabteilungen » (SA) aveau un caracter ofensiv. De-a lungul acestei cărți, referințele « Waffen SS » sunt curente. Formațiunile « SA » nu sunt amintite. Acestea s-au estompat după 30 iunie 1934, când Hitler a redus la tăcere aripa stângă a partidului său muncitoresc și socialist. Prima celulă « SS » apare în martie 1923, ca formațiune de gardă a partidului : 12 voluntari pe viață și pe moarte, sub comanda lui Josef Berchtold. Aceștia nu operau mascați precum democrații de astăzi. Ei și apoi trupele « Waffen SS » au purtat la șapcă capul de mort, simbol al fidelității și dăruirii până la moarte. In mai 1923, prima celulă « SS » devine Trupa de șoc « Hitler », pierită în întregime cu ocazia puciului din 9 noiembrie 1923. La reorganizarea din 1925, apare o nouă trupă de șoc, formată din opt persoane, în frunte cu Julius Schreck. Rolul ei : păstrarea ordinii în fața atacurilor socialiștilor și comuniștilor, care în 1919-1920 reușiseră să câștige puterea la Berlin și München, amenințând întreg centrul Europei. Tratatul de la Versailles limita armata germană la 100 000 de oameni, din care cauză Germania risca să devină comunistă. Ofensiva bolșevică a fost stăvilită de armatele particulare sau « Corpurile libere », formate din foști ofițeri și soldați ai armatei imperiale. Despre armatele libere germane s-au scris numeroase cărți, ele fiind una din consecințele mizeriei, a șomajului de după război. Formațiunile militare « SA » și « SS » activau între alte formațiuni militare « libere », fără de care Germania învinsă ar fi devenit o republică sovietică.

Selecția pentru « Trupele de Protecție SS » a fost mai severă decât pentru batalioanele « SA ». Intreținerea acestei trupe era asigurată de contribuțiile simpatizanților și membrilor binefăcători, ceea ce pare de necrezut. Bancherii iudeo-americani și europeni au finanțat Armata Roșie și bolșevismul. Celelalte formațiuni paramilitaro-ocazionale din Europa s-au descurcat precum partizanii noștri din munți : prin sacrificiile și contribuțiile anonime ale celor de jos. Etapa cea mai importantă pentru spiritul « SS » și viitoarea « Waffen SS », începe la 6 ianuarie 1929, când Himmler este numit « Reichsführer», șef al armatei NSDAP, 270 de oameni pentru întreaga Germanie. Sub conducerea lui Himmler, de la 270 de oameni în 1929, trupele « Waffen SS » ajung în 1945 la peste un milion de soldați din 28 de țări, fără să socotim cei 450 000 de oameni căzuți în luptă. Armata « Waffen SS » a fost de toate naționalitățile (a se vedea Anexa), dar a luptat sub uniformă germană. Spiritul « SS » nu s-a limitat la domeniul militar. Iată câteva direcții « SS », fără legătură cu armata și milităria :

1. SS-Hauptamt (Centrul superior de decizie al Reichsführerului).
2. Ordnungs und Verwaltungsamt (Birou administrativ și organizatoric).
3. Rasseamt (Birou rasial).
4. Schulungsamt (Birou educativ).
5. Sippenamt (Biroul clanurilor).
6. Siedlungsamt (Birou al populației, însărcinat cu reînvierea țărănimii germane).
7. Führungsamt (Birou director),
8. Personalamt (Birou de cadre).
9. Verwaltungsamt (Birou administrativ).
10. Sänitatsamt (Birou sanitar).
11. Amt für Leibesbüngen (Birou de educație fizică).
12. Beschaffungsamt (Birou de aprovizionare).
13. Amt für Nachrichtenverbindungen (Birou pentru comunicare de informații).
14. Versorgungs und Fürsorgeamt (Birou de alimentație și asistență).

Organizația « SS » nu s-a ocupat numai cu probleme militare. Intre cele peste cincizeci de direcții « SS », unele au fost consacrate științelor, artelor, tehnicii, mitologiei, religiei, sectelor, etc. Ca idee, trupele « Waffen SS » au fost un fel de « Gărzi patriotice », nu comuniste ci naziste, nu românești ci germane. Gheorghiu-Dej sau Ceaușescu s-au bazat pe Jidani și pe Ruși, nu pe Români.

 

Tunând ca Jupiter, pentru a acoperi urletul motoarelor și clănțănitul șenilelor, Sepp mă mitraliază cu vocea lui de stentor :

— Mă Ioane, calul de sub tine n-o să te arunce la pământ ? Să termini și tu, ca toată lumea, blestematul ăsta de război. Exact ! Blestematul de război nu l-am început ca toată lumea și nu l-am făcut ca toată lumea. De ce să-l termin ca toată lumea ? Războiul meu nu se va termina până nu-mi voi încredința sufletul lui Dumnezeu. Voi continua războiul cât voi putea călări.

Când genunchii nu vor mai putea strânge coastele calde ale calului, va fi ca și cum balaurul l-a zdrobit pe Sfântul Gheorghe. Mă vor învălui tenebrele, viața nu va mai merita să fie trăită. Iubesc calul mai mult decât viața. El este libertatea, singurul demn să poarte libertatea sub soare.

Am început războiul ca voluntar pe cal, în Campania din Rusia, 1941. L-am terminat tot pe cal, în 1945, contra bolșevismului. Mereu în fruntea armatei, călărașii sunt legendarii cavaleri ai Războiului nostru sfânt, oameni necruțători și tandri, visători și sălbatici, soldați de excepție ce și-au dus caii până la marginea Asiei, luând cu asalt Sevastopolul, traversând Donul și sfidând Caucazul fără să înceteze o clipă de a lupta, curbați pe coama cailor și aripa vântului, vânați de avioane, tunuri, tancuri, și chiar artileria marină.

Sunt mândru de a fi comandat astfel de oameni, mândru de a povesti acum gigantica lor epopee. Mă tem doar să nu ating feciorelnica lor pudoare.

Nimic nu este mai pudic decât un român. Dovada : 450 000 de români au fost uciși în luptă, între 1941 și 1945. Cine pomenește acești eroi ? Cine vorbește despre asta ? Pregătindu-mă să vorbesc despre ei, mă simt vinovat că încă sunt în viață… In același timp, în Pacific, contra Japoniei, sau în Europa contra forțelor Axei, America a pierdut mai puțin de 400 000 de oameni.

Numai Dumnezeu știe însă câte cărți și câte filme au fost consacrate participării Americii la război… Peste noi s-a tras mai mult decât o perdea de fier… Peste noi s-a întins zidul tăcerii… Casele noastre au devenit cavouri.

Altfel au stat lucrurile cu cancelarul Adolf Hitler, iubit de Nemți și diabolizat de inamicii Germaniei. Cercetarea științifică obiectivă și respectul pentru adevărul istoric ne obligă să recunoaștem acest lucru. (NT).

Sunt român. Consider că nu se poate să fii mai român decât mine. A fi român înseamnă a avea privilegiul de a fi daco-latin, de a fi vârful cel mai avansat al latinității la frontierele Asiei (*7). Această onoare de temut ne-a obligat să sângerăm secole întregi în fața barbarilor invadatori : Goți, Huni, Avari, Slavi, Tătari… Nu mai vorbesc de Turci și de aliații lui Mihai de Hohenzolern, la 23 August 1944 !

Totuși am rămas români. Sufletul nostru a devenit și mai puternic. Vrând să ne răpească libertatea, inamicii ne-au ajutat să-i simțim gustul mai bine. Fără gând de cuceriri, suntem mereu gata să ne căutăm libertatea până la capătul pământului, lucru pe care î bună măsură l-am dovedit.

Pe de altă parte, s-a petrecut o serie de miracole : vântul nebun al stepei a purtat în rândurile noastre toți Cazacii URSS-ului. Cazacii de la Don, Cazacii din Kuban sau Terek, toți și-au călit entuziasmul în galopul cailor noștri, inclusiv Tătarii. Patria noastră comună era calul. Comunismul era dușmanul tuturora… Până și Hoarda de Aur ni s-a alăturat, ceea ce a constituit pentru noi simbolul cel mai luminos posibil.

Când Stalingradul a căzut, destinul ne-a obligat să ne întoarcem precum câinii bătuți. Noi însă am fi vrut să continuăm, să cucerim răsăritul soarelui și vastele teritorii autonome, pe care nimeni nu le poate controla, căci nimănui nu-i pasă acolo de Karl Marx sau de Cristos, singurul capital fiind calul, iar cavaleria singura religie. Vreme îndelungată am visat cu ochii deschiși în fața hărții… Căliți cum eram, bine înarmați și pe cai, ne-am fi putut duce dincolo de Stalingrad, pe deasupra Astrakhanului, traversând Kazakhstanul și Uzbekistanul către Samarcand… De acolo, la alegere, puteam merge către Afganistan și marea familie de călăreți uzbeci, sau în lungul frontierei chinezești, pentru a pătrunde în Mongolia.

*7 Iată-ne în fața unei foarte interesante definiții a românismului. Fără să scrie o carte (precum Spațiul mioritic, al lui L. Blaga) despre românismul profund, în cele câteva cuvinte autorul merge mai departe decât un Nae Ionescu, Petre Țuțea și alte « sfinte uși de biserici iudeo-ortodoxe », pentru care a fi « bun Român » înseamnă, în primul rând, a fi creștin-ortodox. În acest caz, dintre « bunii Români » ar trebui excluși nu numai toți catolicii de rit ortodox (în frunte cu Iliu Maniu, Coposu și alții), toți luteranii, calviniștii, baptiștii, penticostalii și alții, ci chiar și un Ioan-Vodă (cel Cumplit) sau Decebal, căruia, nu din întâmplare, Eminescu i-a dedicat cea mai românească dintre cele câteva Rugăciuni ale sale : Rugăciunea Unui Dac. (NT).

 

Am vrut însă să îmi aduc oamenii înapoi. Să îi aduc vii la sânul cald al mamei lor, România.

Cavalcada noastră în răsărit ar fi putut fi cea mai frumoasă dintre aventuri. In locul acesteia, nu le-am putut oferi decât amărăciunea înfrângerii și tristețea renegării. In încercarea lor de a ne distruge pe vecie, Rușii ne-au impus să întoarcem armele nu numai contra aliaților germani ci mai ales contra noastră înșine. Se înțelege de ce mulți Români au murit de amărăciune. Alții au înfundat pușcăriile. Unii s-au trezit exilați pe viață, un fel de muncă silnică veșnică și fără speranță, nenorocire pe zi ce trece mai mare, tot mai mare…

Am murit în luptă.

Am fost ucis pe 17 ianuarie 1945.

De atunci nu mai sunt decât umbra celui ce am fost. De aceea, duc din umbră războiul secret și perfid al umbrelor.

Trebuie însă ca adevărul războiului nostru românesc să fie spus.

De aceea, încep prin a aminti că toți călărașii mei au fost țărani simpli și voluntari. Pentru a avea onoarea de a aparține Călărașilor, ei trebuiau să ofere patriei un cal. In vederea cumpărării acestui cal, ei puneau leu pe leu vreme de șase ani, sau chiar mai mult, dăruind patriei ceea ce aveau mai scump pe lume : calul și viața lor, în slujba gustului absolut al libertății românești. Scrierea acestei cărți este o excelentă manieră de a-i readuce la viață.

Bineînțeles, într-o bună zi Rușii au deschis ochii, trebuind să admită că sunt un « înviat din morți ». Pentru asta am făcut ceea ce trebuia făcut, lucru care nu le-a căzut tocmai bine.

In ciuda multor tentative de asasinat și de răpire, spionii și agenții bolșevici m-au ratat fără încetare. Iată-mă! Sunt întreg. Vă voi spune cine sunt și cum se face că dragostea mea pentru cai m-a făcut să ajung ofițer de călărași. Cum se face că sunt în viață, deși aș fi vrut să mor, sacrificând totul pe altarul cruciadei românești contra bolșevismului ?

Pentru noi, bolșevismul era caracatița cu tentaculele peste lumea
întreagă, infiltrându-se brutal sau pe nesimțite, făcând să piară tot
ce ne este drag, toate valorile ce fac noblețea omului.

Ca și călărașii mei, înclin să cred că noi am fost ultimii cruciați.

Cruciații lui Richard Inimă de Leu sau ai Sfântului Ludovic erau îmbrăcați în zale. In fața tancurilor de asalt sovietice « T-34 » singura noastră armură era pielea cu care am venit pe lume. Cruciații aspirau să elibereze mormântul lui Cristos. Misiunea noastră era să scăpăm lumea de bolșevism.

Nimeni nu știa că raidul nostru fantastic, până în fundul Asiei, avea să devină strălucitul prolog al rușinii, sclaviei și mormintelor de după 23 August 1944. Soarta rezervată învinșilor apasă ca o piatră de mormânt peste noi, morți-morți sau morți încă în viață !

Oricât ar fi ele de grele, criptele mormintelor se ridică uneori și pietrele încep a vorbi, chiar dacă oamenii și-au pierdut memoria și li s-a închis gura.

Încălecarea ! Încălecarea ! Pe cai ! Înainte ! Să zdrobim bolșevismul, dușmanul de la răsărit și miază-noapte !