Incorect Politic
August 26, 2020

 

 

SUPLIMENT C (1)

REFLECŢII PE MARINEA CĂRŢII LUI J. C. PRESSAC

RĂSPUNS LA O CRITICĂ IMPORTANTĂ

A REVIZIONISMULUI HOLOCAUSTULUI

Comunicare prezentată în octombrie 1992, în cadrul celei de a

XI-a Conferinţe a Institute for Historical Review

 

O critică în plus. De ce?

 

Publicată în 1989, cartea lui Jean-Claude Pressac, Auschwitz: Technique and Operation of the Chambers, a fost examinată amănunţit în Journal of Historical Review¹ şi în alte publicaţii. Principala şi aproape unica ţintă a lui Pressac este Robert Faurisson, a cărui critică va rămâne probabil analiza definitivă. De aceea, comunicarea mea nu va fi o critică foarte amănunţită a cărţii lui Pressac. Doresc numai să adaug câteva reacţii personale la ceea ce s-a spus şi s-a scris. Voi insista asupra unui punct observat mai demult, în legătură cu care lucrarea lui Pressac furnizează un excelent exemplu. „Holocaustul“ este o astfel de gigantică şmecherie şi înşelătorie încât constituie o sursă de inepuizabile absurdităţi. Este suficient să îl studiem dintr-un punct de vedere uşor diferit de idolatria oficială, pentru a vedea cum absurdităţile ţâşnesc la tot pasul. De asemenea, îl putem contempla din acelaşi punct de vedere, după ce am lăsat să treacă un anumit timp. Rezultatul este identic.

De altfel, întrucât Pressac a formulat unele comentarii pe marginea cărţii mele, cred că se cuvine să îi răspund.

 

Ce a făcut Pressac?

 

În general, lui Pressac i se recunoaşte meritul de a fi servit istoria prin adunarea şi publicarea de documente necunoscute sau puţin accesibile. Apoi, însă, el a dat acestor documente o interpretare bizară, analizată în diverse recenzii deja publicate.

Pressac a acceptat analizele chimice din 1988, efectuate de Fred Leuchter şi confirmate de Institutul de expertize medico-legale din Cracovia². De asemenea, el a acceptat implicaţiile pretinselor gazări masive, cu insecticidul Zyklon B, care nu au lăsat urme de cianură, acestea fiind prezente, totuşi, în acele încăperi unde se ştia că s-a făcut dezinfecţia repetată a hainelor şi a altor obiecte care trebuiau curăţate de purici şi păduchi. Sub acest ultim punct, însă, autorul nostru nu este foarte coerent³. Pressac a imaginat o procedură de gazare care, după spusele lui, nu lasă nici o urmă de genul celor căutate de expertizele chimice care nu au găsit nimic. Declarând, apoi, că aşa s-ar fi procedat la Auschwitz, a fost obligat să respingă importante detalii din „mărturiile sub jurământ“ ale celor doi „martori-vedete“: Rudolf Höss, şeful întregii operaţiuni Auschwitz şi dr. Nyiszli⁴. În cursul expozeului său, Pressac a fost nevoit să respingă şi alte mărturii „sub jurământ“, foarte des invocate în zecile de ani ale Galaxiei Nürnberg, pe care omenirea o străbate din 1945 încoace. Cartea lui Pressac îmi aminteşte unul dintre personajele lui Walt Disney, pe cale de a reteza creanga pe care este aşezat. După cum vom vedea, chiar limitându-se la propriul lui punct de vedere, Pressac ar fi trebuit să fie mult mai sever cu pretinşii „martori oculari“. În rezumat, Pressac mărturiseşte că (a) gazările de la Auschwitz nu pot fi demonstrate prin metodele expertizei medicale legale; de asemenea, recunoaşte că (b) pretinşii martori ai exterminărilor sunt nişte impostori şi (c), prezintă o serie de documente germane greu de interpretat în afara contextului lor, care ar furniza, după cum pretinde el, „urma criminală“ a exterminărilor. Aceste trei puncte au făcut, deja, obiectul criticilor publicate pe marginea cărţii lui Pressac.

Această carte consacrată în întregime dovedirii că, pe timpul războiului, autorităţile germane au construit şi pus în funcţiune camere de gazare omicidă la Auschwitz. El nu poate şi nu a încercat să pună în relaţie aceste activităţi cu o politică corespunzătoare decisă de guvernul german. De asemenea, nu încearcă să demonstreze că ar fi existat un program de trei ani cu trenuri traversând fără încetare Europa şi transportând jidanii până la locul morţii lor, fără ca aceasta să trezească atenţia serviciilor de informaţii aliate, a Vaticanului, a jidanilor ameninţaţi cu deportarea şi chiar a conducătorilor jidani din afara Europei naziste, care se jeluiau public, ca şi acum, pe tema „exterminărilor“⁵. Aceste puncte majore de istorie fiind stabilite, o lucrare de genul celei a lui Pressac, consacrată unor probleme strict locale, este singurul tip de încercare anti-revizionistă, posibil la ora actuală.

Autorul este în situaţia cuiva care ar încerca să dovedească un recent război între Indiana şi Illinois făcând campanie de cercetare pentru adunarea duliilor de pe câmpul de luptă. Nu ar fi cazul să intrăm în jocul autorului, lăsând la o parte contextul istoric şi concentrându-ne exclusiv pe unele probleme strict locale. Nu există, însă, o altă cale pentru analiza cărţii lui. Voi arăta însă că obiecţia fundamentală că Pressac a ignorat total contextul istoric este în continuare valabilă, chiar dacă îl urmăm pe terenul propus de el, în limita strictă a percepţiei lui proprii, cu privire la Auschwitz. Pressac s-a consacrat chestiunilor pur locale, fără să ţină cont nici măcar de contextul economic al întregului complex socio-industrial de la Auschwitz, în toate dimensiunile sale concentraţionare.

 

Crematoriile

 

După părerea mea, pagina 184 din cartea lui Pressac este crucială. Pe această pagină, el ne spune că:

(1). Gazările în masă ale jidanilor în „Bunkerul 1“ (situat în apropierea filialei „Birkenau“, recent construite la Auschwitz) au început în 1942, probabil în ianuarie, dar sigur înainte de jumătatea lui mai.

(2). La 27 februarie 1942 s-a decis că noul Crematoriu II, cu 15 guri, va fi construit la Birkenau, mai curând decât în Stamlager (lagărul principal, de origine, adică Auschwitz I).

(3). La o dată necunoscută, în mai sau iunie 1942, s-ar fi decis „exterminarea „industrială“ a jidanilor. În consecinţă, noile crematorii ar fi fost modificate, după cum o indică un prim „element criminal“ care apare pe desenul ingineresc: separarea sistemului de scurgere a apelor, de la pretinsa cameră de gazare la restul sistemului crematoriului II. Pragul de la care Pressac pretinde a fi detectat un „element criminal“ este foarte jos.

(4). În vara lui 1942, s-a decis construirea a patru noi crematorii la Birkenau, nu numai a unuia singur. După Pressac, această decizie ar fi fost dictată de nevoile exterminării: crematoriul III construit în oglindă cu crematoriul II, cu 15 guri de intrare, crematoriile III şi IV, construite tot în oglindă, fiecare cu câte 8 guri de intrare. Totalul ar fi fost, deci, de 46 de guri de intrare, fără să socotim crematoriul I. Construcţia acestor crematorii la Birkenau ar fi fost terminată în primăvara lui 1943, iar crematoriul I din Stamlager (cu 6 guri de intrare) a fost definitiv închis în iulie 1943⁶.

Pressac pleacă de la premiza că cititorul va presupune, ca şi el, că o astfel de capacitate de cremaţiune nu putea servi decât unui program de exterminare. De aceea, ne invită „să ne imaginăm un sat cu 4.000 de locuitori, posedând (…) un crematoriu echipat cu trei cuptoare, fiecare cu trei guri (…)“.

Nu avem, însă, nevoie să insistăm pe această imagine, reluată în mai multe locuri din carte. Cu privire la crematorii, Pressac afirmă: „Capacitatea lor era excesivă în raport cu nevoile lagărului“ (sublinierea lui Pressac⁷). El pretinde că această capacitate de cremaţiune era excesivă pentru o colectivitate normală şi numeroşii ei rezidenţi, uitând să specifice că nimeni nu susţine că lagărul Birkenau ar fi fost o colectivitate normală. De altfel, eu însumi l-am calificat drept „lagăr al morţii“⁸.

Dezvoltându-şi teza, Pressac încearcă să ignore catastrofalele epidemii de tifos de la Auschwitz, sarcină imposibilă, însă, întrucât documentele existente subliniază importanţa acestui lucru. Prima epidemie catastrofală (vara 1942) nu este menţionată de Pressac la pagina 184, consacrată demonstrării sau cel puţin afirmării că decizia exterminării jidanilor ar fi fost luată în primăvara-vara 1942. Această decizie politică ar fi determinat sporirea, în consecinţă, a capacităţii de ardere a crematoriilor deja în construcţie.

Să luăm, însă, în consideraţie caracterul oribil şi devastator al epidemiei de tifos din vara lui 1942. Pentru intervalul 1 iulie-19 august 1942, numărul victimelor, printre deţinuţii bărbaţi, a fost de 8.236. Pentru această perioadă, nu dispunem de cifre privind mortalitatea deţinuţilor de sex feminin. Dar, judecând după numerele matricole, populaţia feminină a lagărului se ridica la aproximativ 25 la sută din cea masculină. În consecinţă, mortalitatea combinată a prizonierilor bărbaţi şi femei pentru intervalul 1 iulie-19 august 1942 a fost de aproximativ 10.000 de persoane⁹. Ordinul lui Höss din 23 iulie, de punere în carantină¹⁰ a lagărului Auschwitz, a fost răspunsul necesar şi obligatoriu la această situaţie extraordinară. La pagina 184 a cărţii sale, ocupându-se de schimbările în construcţia crematoriilor, intervenite în cursul verii 1942, Pressac se face că ignoră aceste lucruri, invitându-ne din nou să ne „imaginăm“ un sat oarecare, când este vorba de examinarea crematoriilor. Pentru ce ar trebui să ne imaginăm acel sat, dacă nu pentru a ignora sau uita consecinţele teribile ale epidemiei de tifos din vara lui 1942? Foarte rare sunt cazurile în care lipsa de onestitate şi reaua credinţă sunt împinse până la un astfel de punct. Numai un romancier al Holocaustului ar putea imagina asta, nu un cercetător ştiinţific în Istorie¹¹.

La început am crezut că este vorba de un caz şocant de necinste intelectuală. Continuând, însă, lectura, am constatat că Pressac menţionează, totuşi, epidemia de tifos la pagina 187 a cărţii sale; apoi, la pagina 188, am descoperit călcâiul lui Achile al întregului eşafodaj al cărţii sale. Prassac face legătura nu între epidemia de tifos şi construcţia crematoriilor, ci între epidemia de tifos şi pretinsa exterminare a jidanilor. Iată ce scrie el însuşi: „Cadrele S.S. utilizară exterminarea jidanilor, despre care superiorii lor nu aveau decât cunoştinţe generale, fără să fie informaţi cu privire la detaliile practice, pentru a ascunde teribilele condiţii igienice din lagăr şi a disimula, astfel, enormul consum de gaz pentru dezinfecţie. (Sublinierile aparţin lui Pressac). Altfel spus, cu prilejul vizitei lui Himmler, şeful suprem S.S., acestuia i-ar fi fost ascunsă catastrofala epidemie, chiar de către cadrele S.S. din lagăr. După opinia mea, Himmler însuşi a sugerat sau cel puţin aprobat, în mod oficios, ordinul de carantină din 23 iulie 1942. Epidemiile de tifos neputând fi ignorate, Pressac le menţionează în paginile următoare, arătând că „era necesară îndiguirea lor“. Ceva mai departe, într-un alt pasaj, Pressac notează în mod de-a dreptul ridicol că la jumătatea lui septembrie, la aproape două luni după ordinul de carantină, „morţii din cauza epidemiei deveniseră o adevărată problemă“, ceea ce constituie marea litotă a acestei cărţi¹². Ceea ce orice om dotat cu un minim de discernământ poate să vadă, adică legătura cauzală dintre epidemia de tifos şi construcţia crematoriilor, este escamotat de Pressac între un sat imaginar şi alte vorbe goale, al căror rost este minimizarea rolului jucat de epidemie în decizia de construire a crematoriilor. Pe de altă parte, pentru susţinerea tezei exterminaţioniste, el atribuie un rol exagerat crematoriilor, a căror aprobare finală ar fi depins de R.S.H.A. (ramura de securitate şi poliţie a S.S.-ului) nu de W.V.H.A. (branşa S.S. de administrare a lagărelor de concentrare). Dacă în toată această chestiune este vreo umbră de adevăr, ea nu poate fi decât inegalitatea general recunoscută dintre cele două servicii S.S.¹³. Pressac nu face nici un efort pentru a da o idee exactă cu privire la amploarea epidemiei de tifos din vara lui 1942. Felul, locul şi modul în care vorbeşte despre această epidemie arată că de fiecare dată este vorba de o eschivă, de o încercare de a micşora amploarea catastrofei în ochii cititorului, pentru a-l face pe aceasta să creadă că noile crematorii nu vor servi nevoilor de igienă locală, ci exterminării „industriale“ a jidanilor. Pressac trece sub tăcere desăvârşită faptul că înhumarea morţilor de tifos nu era posibilă la Auschwitz, din cauza terenului mlăştinos şi a prezenţei pânzei freatice foarte la suprafaţă. Altfel spus, efortul principal al lui Pressac este îndreptat în sensul deturnării atenţiei cititorului de la veritabilele orori de la Auschwitz. Felul în care Pressac minimalizează efectele epidemiei de tifos poate fi considerat un exemplu între alte caracteristici care au jenat pe toţi cei care au analizat această carte dezlânată, a cărei organizare internă este astfel concepută încât cititorul neavizat este complet derutat. De numeroase ori am reluat lectura pentru a regăsi un argument pe care îmi aminteam că l-am văzut, constatând de fiecare dată că acesta nu este la locul lui normal, ci într-unul absolut neaşteptat. Desigur, unii vor atribui acest defect de organizare metodei dezordonate de lucru a autorului, care, însă, nu infirmă neapărat analiza acestuia. Ceva mai încolo voi propune o altă explicaţie cu privire la lipsa de organizare aparentă şi caracterul dezlânat al întregii cărţi. (Mă întreb chiar dacă neîncetata eschivă a lui Pressac poate fi considerată „lipsă de onestitate“. Dacă cineva îşi pune pe cap o pălărie bizară, precum tricornul lui Napoleon, pentru a se da drept împărat al francezilor, gestul acesta ar putea fi considerat lipsă de onestitate? Când deghizarea este atât de uşor detectabilă de cel care nu ţine neapărat să nu vadă nimic, se mai poate vorbi de deghizare? Pressac pare mai curând regele măscăricilor, nu al mistificatorilor.)

Pressac nu analizează faptul că importantele instalaţii de cremaţiune corespundeau nevoilor unei eventuale epidemii. Am evocat deja argumentul care va urma¹⁴. Cartea lui Pressac mă obligă să revin, însă, asupra lui. În ceea ce priveşte capacitatea crematoriilor, este dificil de a ajunge la o concluzie pe o bază pur tehnică, în virtutea distincţiei care poate fi stabilită între ceea ce este teoretic posibil şi ceea ce se realizează practic. De exemplu, deşi maşina mea poate circula teoretic cu 160 de km la oră, eu ştiu că nu pot parcurge cei 32 de km dintre domiciliul meu din Evanson şi Universitatea din Chicago în 12 minute. Obstacolele sunt numeroase, iar datele tehnice furnizează două cifre pe baza cărora, deşi aritmetica este perfectă, nu se poate trage nici o concluzie exploatabilă.

Pressac citează documente cu privire la capacitatea crematoriilor, despre care recunoaşte totuşi că nu se verifică practic¹⁵. În cazul crematoriilor lagărelor de concentrare, principalele obstacole la aceste calcule aparent simple sunt că (1) instalaţiile respective nu puteau fi utilizate continuu şi că (2), după cum am arătat în cap. II, deţinuţii din lagăr, care se ocupau de crematorii, „lucrau cu indolenţa specifică, pe care o învăţaseră de la ruşi¹⁶.

Deşi putem folosi adjectivul „extraordinare“, dacă ne referim la numărul lor, totuşi, în continuare, voi califica de „ordinare“ morţile provocate de cauze non-omicide, în principal diverse boli, inclusiv, însă, execuţiile pentru crime precise, care aproape toate au fost consemnate în documentele germane, recunoscute, de altfel, atât de exterminaţionişti, cât şi de către revizionişti. (Anumite decese „ordinare“ survenite în 1945, pe vremea haosului ultimelor luni de război, nu au fost înregistrate.)

Un „lagăr de exterminare“ ar fi, deci, un lagăr ipotetic, în care decesele – în „camere de gazare“ omicide – neînregistrate depăşesc cu mult pe cele înregistrate. Revizioniştii consideră că, deşi, anumite documente germane din timpul războiului s-au putut pierde, morţii ordinari au constituit cvasi-totalitatea morţilor, iar „lagăre de exterminare“ nu au existat. Pressac recunoaşte că toţi morţii din lagăre, precum Buchenwald sau Dachau, în Germania, erau morţi ordinari. El susţine, totuşi, că la Auschwitz, în Polonia, s-au „exterminat“, pe scară largă, persoane anonime a căror moarte nu era înregistrată. În consecinţă, doar o fracţiune – poate o zecime – din totalul morţilor ar fi fost morţi „ordinari“, înregistraţi.

Se cuvine să examinăm rata mortalităţii înregistrată, în raport cu capacitatea crematoriilor. Cred că metoda cea mai eficace este compararea lagărelor Buchenwald şi Dachau (considerate ca nefiind destinate „exterminării“), cu lagărul Auschwitz, despre care se pretinde că ar fi fost „de exterminare“. O astfel de comparaţie este mai convingătoare decât estimările teoretice ale timpului necesar pentru incinerarea unui corp omenesc. Pentru a reveni la cei 32 de km dintre domiciliul meu din Evanston şi Universitatea din Chicago, este preferabil să nu ţinem cont de datele tehnice privind rapiditatea maşinii mele, nici de distanţa dintre cele două locuri, ci numai de experienţa practică, a mea sau a altcuiva, pentru a determina cu precizie timpul necesar parcurgerii traseului respectiv.

Dacă putem demonstra că volumul sau capacitatea de cremaţiune a fiecărui lagăr a fost proporţională cu numărul morţilor „ordinari“, înregistraţi de fiecare lagăr, atunci trebuie să presupunem că instalaţiile de cremaţiune de la Auschwitz jucau şi au fost destinate să joace acelaşi rol ordinar al crematoriilor de la Buchenwald sau Dachau, despre care toată lumea este de acord că nu au fost lagăre de exterminare.

Această comparaţie prezintă anumite dificultăţi, pe care, însă, le putem depăşi. Mai întâi, în ciuda publicităţii din jurul acestui lagăr, nu dispunem de o documentaţie completă şi oficială cu privire la morţii „ordinari“ de la Auschwitz, nici măcar după scoaterea la lumină de către sovietici, în 1989, a „registrelor mortuare“ respective, ţinute la secret de zeci de ani! Printr-o pură coincidenţă, în acelaşi an, 1989, am făcut cunoscute cifrele care îmi fuseseră furnizate de către Serviciul internaţional de cercetări de la Arolsen, cu ocazia vizitei efectuate acolo în 1977: 45.575 decese înregistrate în 1942, 36.960 decese înregistrate în 1943. Registrele de morţi pentru 1940, 1941, 1944 şi ianuarie 1945 (când Auschwitzul a fost evacuat de germani) fiind lipsă. Deşi informaţiile nu sunt complete, vom vedea că ele sunt satisfăcătoare pentru ceea ce ne interesează. O altă problemă este semnificaţia celor 69.000 de morţi înregistraţi în certificatele de deces ale „registrelor morţilor“ (incomplete), anunţate de către sovietici în 1989. Din fericire, acest fapt nu afectează subiectul care ne interesează. Continui să susţin că numărul total al morţilor „ordinari“ de la Auschwitz, din 1940 până în ianuarie 1945, se situează „între 100.000 şi 150.000, probabil mai aproape de prima dintre aceste două cifre, populaţia lagărului nefiind foarte numeroasă în 1940 şi 1941, iar în 1944 nemţii înregistraseră anumite progrese în combaterea tifosului“¹⁷. După cum vom vedea, totalul acesta nu constituie punctul decisiv.

Totalurile pentru Buchenwald şi Dachau, lagăre situate pe solul german, nu în Polonia, sunt destul de bine stabilite. Raportul din 1977 al Serviciului internaţional de cercetări (Arolsen) a dat cifra de 36.550 pentru Buchenwald şi 31.951 pentru Dachau. Pentru fiecare caz însă, aceste cifre nu ţineau cont de numărul indeterminat de „persoane decedate cu puţin înaintea eliberării şi pe durata convoaielor de evacuare“¹⁸.

De asemenea, instalaţiile de cremaţiune ale celor două lagăre sunt cunoscute destul de bine. Lagărul Buchenwald dispunea de un crematoriu cu şase guri, instalat în 1942, şi poate încă două guri, instalate mai înainte. În plus, lagărul Buchenwald putea dispune de crematoriul civil din oraşul învecinat Weimar. În ceea ce priveşte lagărul Dachau, înainte de 1942 acesta dispunea de un crematoriu cu două guri, la care s-a adăugat un altul cu patru guri, construit chiar în anul respectiv¹⁹. Putem deci considera că lagărele din Buchenwald şi Dachau dispuneau de cel puţin şase guri de crematoriu fiecare.

Prin comparaţie, la prima vedere, s-ar părea că Auschwitz poseda un număr excesiv de guri de crematoriu. Numărul său de morţi „ordinari“, era superior de aproximativ trei sau patru ori, faţă de Buchenwald şi Dachau, iar gurile de crematoriu erau de aproape opt ori mai numeroase. Dacă ţinem, însă, cont şi de alţi factori, pentru a corecta calculul nostru, vom vedea că, în realitate, respectând proporţiile, Auschwitz dispunea de mai puţine instalaţii de cremaţiune decât Buchenwald şi Dachau.

Cifrele morţilor din cele două lagăre situate pe pământ german trebuie interpretate într-un fel diferit de cifrele corespunzătoare lagărului Auschwitz. Acest ultim lagăr a fost evacuat în ianuarie 1945, în condiţii ordonate în ansamblul lor. În consecinţă, oricare ar fi totalul morţilor pentru Auschwitz, el nu include decesele „ordinare“ survenite pe timpul haosului complet din ianuarie 1945. Etapa cea mai grea pentru Auschwitz nu a fost luna ianuarie 1945, ci vara lui 1942, an în care au fost definitivate proiectele de construcţie a crematoriilor. Prin contrast, majoritatea deceselor din lagărele situate pe pământ german propriu-zis au avut loc în ultimele luni din 1944 şi cele patru luni haotice din 1945, adică în etapa dezintegrării şi prăbuşirii finale a industriei germane. Personalul lagărelor de concentrare ştia că planurile elaborate în 1944, privind creşterea substanţială a posibilităţilor de incinerare, aveau foarte puţine şanse de punere în practică. În realitate, acest gen de construcţii a fost foarte rar în 1944 şi 1945. Toate deciziile importante şi eficace pentru construcţia crematoriilor au fost luate înainte de 1944 şi nu au putut fi motivate decât de condiţiile anterioare lui 1944. În consecinţă, pentru a judeca intenţiile germanilor cu privire la construcţia de crematorii, trebuie să ţinem seama de intervalul 1942-1943. Cifrele incomplete pe care le vom da pentru Auschwitz sunt, deci, suficiente pentru obiectivul studiului nostru.

Cifrele deceselor „ordinare“ de care dispunem pentru cele trei lagăre se descompun conform tabloului de mai jos (De notat că pentru Buchenwald, cifra pe 1945 trebuie raportată numai la primele trei luni din an, iar pentru Dachau la primele patru²⁰).

 

ANUL             AUSCHWITZ            BUCHENWALD                  DACHAU

 

1940                           ?                                  1.722                          1. 515

1941                           ?                                  1.522                          2. 576

1942                     45.575                              2.898                          2.470

1943                     36.960                              3.516                          1.100

1944                           ?                                  8.644                          4.794

1945                           ?                               13. 056                          15.384

Totaluri                       ?                                31.408                      27.839

Totaluri?            ?                                37.000?                    32.000?

Tabelul nr. 1. Decesele înregistrate în lagărele Auschwitz, Buchenwald şi Dachau

 

Anii cruciali sunt 1942 şi 1943, întrucât aceştia sunt ultimii în care putem considera că deciziile germane de construire de crematorii în lagăre erau motivate.

Tabloul nr. 2 prezintă proporţia gurilor de crematorii prevăzute în raport cu decesele „ordinare“. Lagărului Auschwitz i-am atribuit 52 de guri de crematoriu (46 pentru Birkenau şi 6 pentru Stamlager [lagărul Auschwitz I]), nu pentru că acestea ar fi fost, totdeauna, în funcţiune, ci pentru că scopul acestui calcul este mai curând de a ajuta la interpretarea deciziilor care au determinat construcţia de crematorii, decât capacitatea efectiv atinsă de către acestea. Se constată că proporţia gurilor de incinerare, în raport cu decesele, este defavorabilă lagărului Auschwitz. Motivul constă în faptul că de la bun început s-a decis ca lagărul Auschwitz să fie mai puţin bine echipat în crematorii decât Buchenwald şi Dachau (două lagăre despre care toată lumea este de acord că nu au fost de exterminare). Rămâne, desigur, ipoteza unor probleme bugetare, care ar fi putut interzice construcţia mai multor crematorii la Auschwitz.

 

ANUL             AUSCHWITZ                   BUCHENWALD             DACHAU

 

Guri de

ardere                              52                                         6                                     6

1942                                1,14                                  2,07                                2,43

1943                                1,41                                    1,71                               5,45

Tabelul nr. 2. Numărul de guri de ardere prevăzute pentru 1000 de decese înregistrate

           

La pagina 184 din cartea sa, Pressac interpretează dintr-un foc decizia din vara lui 1942, de a instala 46 de guri de ardere la Birkenau ca fiind o etapă în programul „exterminărilor“. El nu ţine, însă, cont de cifrele din Tabloul nr. 2, adică de decesele „ordinare“ sau înregistrate, care contrazic interpretarea lui. Pe de altă parte, dacă acceptăm interpretarea lui Pressac, decizia de a închide definitiv crematoriul din lagărul principal (Auschwitz I sau Stamlager) devine inexplicabilă.

Practic, după cum am mai arătat, la 21 aprilie 1945, într-o discuţie cu un  reprezentant al Congresului mondial jidănesc, Himmler a elucidat problema aşa-numitelor exterminări: „Pentru a pune capăt epidemiilor, am fost forţaţi să ardem un număr incalculabil de cadavre ale unor oameni morţi de tifos. Am fost, deci, obligaţi să construim crematoriile din care acum învingătorii torc funia cu care vor să ne spânzure“²¹.

Din păcate, Himmler nu a trăit destul pentru a face această declaraţie la Nürnberg. Faptul că acest lucru trebuie repetat în 1992, la aproape o jumătate de secol de la încheierea războiului, este un adevărat scandal pentru întreaga omenire. În ceea ce priveşte eforturile lui Pressac de a găsi o cameră de gazare în crematoriul II (Birkenau), cititorii sunt invitaţi să îşi procure critica profesorului Robert Faurisson. Încercând să dovedească o teză a cărei falsitate sare în ochi, Pressac ignoră sau minimalizează fapte decisive. Asta nu îl împiedică să declare că noi suntem „maniacii care îşi petrec viaţa încercând să demonstreze că ceva nu a existat niciodată“^22a.

 

NOTE

 

1. Cf. recenziile cărţii lui Pressac în The Journal of Historical Review: Mark WEBER, în vol. 10, nr. 2, vara 1990, pp. 231-237; Carlo MATTOGNO, în vol. 10, nr. 4 iarna 1990-1991, pp. 461-485; Robert FAURISSON, în vol. 11, nr. 1, primăvara 1991, pp. 25-66 şi în vol. nr. 2, vara 1991, pp. 133-175.
2. „An Official Polish Report on the Auschwitz „Gas Chambers“, The Journal of Historical Review, vol. 11, nr. 2, vara 1991, pp. 207-216. (De asemenea, vedeţi „Lüftl Report“ şi alte articole în The Journal of Historical Review, vol. 12, nr. 4, iarna 1992-1993).
3. Cf. Jean-Claude PRESSAC, Auschwitz, 1989, p. 133.
4. Idem, pp. 16, 53.
5. Asupra acestui punct, vedeţi articolul meu din The Journal Historical Review, vol. 3, nr. 4, vara 1982, pp. 371-406, reprodus aici în Suplimentul B. De asemenea, vedeţi scurtul meu articol din Daily Northwestern, 13 mai 1991, cu corecturile din 14 mai, articol reprodus în The Journal of Historical Review, vol. 11, nr. 2, vara 1991, pp. 251-254 (publicat în Revue d’Histoire Révisionniste, nr. 5, nov. 1991, pp. 9-13, sub titlul „Scurtă introducere la studiul revizionismului“).
6. Jean-Claude PRESSAC, op. cit., 1989, p. 132.
7. Idem, p. 200, 206.
8. Cf. supra, p. 237 (în ediţia franceză, după care s-a făcut traducerea. Vedeţi subcapitolul IV. 13, „Rezumat pentru Auschwitz“, în episodul nr. 23, din această ediţie electronică. N. red. – V.I.Z.).
9. D. CZECH, „Kalendarium der Ereignisse im Konzentrationslager Auschwitz-Birkenau“, Hefte von Auschwitz, nr. 3, 1960, pp.68-76. De asemenea, D. CZECH, „Die Rolle des Häftlingskrankenbaulagers im KL Auschwitz II“, Hefte von Auschwitz , nr. 15, 1975, p. 27 sqq.
10. D. CZECH în Hefte von Auschwitz, nr. 3, 1960 (citată mai sus), p. 73.
11. Jean-Claude PRESSAC, op. cit., pp. 217-218, revine încă odată la stupefianta propunere de a ne imagina un sat… Abia la pagina 384 a cărţii sale, el sugerează rapid şi în trecere o foarte slabă legătură între epidemia de tifos, şi construcţia crematoriilor, ferindu-se să arate relaţia cauzală dintre acestea: epidemia de tifos a fost cauza, iar crematoriile efectul acesteia.
12. Idem, pp. 188, 202.
13. Nimeni nu crede, de exemplu, că Oswald Pohl (şeful W.V.H.A.) ar fi avut o influenţă egală cu cea a lui Reinhard Heydrich (şeful R.S.H.A.), când acesta era în viaţă. Mai târziu, către sfârşitul războiului, noul şef R.S.H.A., Ernst Kaltenbrunner, a ordonat accesul Crucii Roşii Internaţionale în lagărele de concentrare. Cf. supra, p. 94-95 [reamintim, trimiterea autorului este pentru ediţia franceză, după care s-a făcut traducerea. Aici, vedeţi în episodul nr. 10. N . red. – V.I .Z.]
14. Vezi supra, p. 234 (la fel, din ediţia franceză; aici, în episodul nr. 23 – n. red. V.I.Z.).
15. La p. 108 din cartea sa, Pressac citează o scrisoare a firmei Topf (firma constructoare a crematoriilor), reprodusă de SCHNABEL în Macht ohne Moral, Frankfurt 1957, p. 346. Această scrisoare pretinde că unul dintre cuptoarele cu două guri ale firmei poate incinera „între 10 şi 35 de corpuri în aproximativ 10 ore“, că poate funcţiona zi şi noapte, afirmaţie care nu s-a verificat niciodată la Auschwitz. Potrivit acestei scrisori, timpul mediu de incinerare a unui cadavru pe gură de cuptor ar putea fi între 34 de minute şi două ore (cf. pp. 227-247, în special 247).

Consider că documentul este autentic, exagerarea fiind banală şi comună celor încearcă să vândă un produs. Scrisoarea precizează că plasarea cadavrelor în cuptor se face unul după celălalt (hintereinander), în contradicţie cu ceea ce susţin „martorii“, care pretind că se introduceau câte trei cadavre odată, ba chiar mai multe, într-o gură de cuptor. De asemenea, crematoriile ar fi scos flăcări pe coş, după martori, ceea ce nu corespunde cu modul de funcţionare al crematoriilor moderne. Pressac acceptă aceste poveşti fără să protesteze (pag. 251, 253). Şi mai multe dificultăţi am cu documentul reprodus de Pressac la p. 247, care se presupune că reproduce o scrisoare din 28 iunie 1943, a serviciului construcţii Auschwitz, în care se afirmă că cele 52 de guri de cuptor de la Auschwitz puteau incinera 4.756 de cadavre în 24 de ore. Aceasta face o medie de 16 minute pe cadavru. Data documentului cade în vremea penei crematoriilor. Tentativele de reparare urgentă nu au furnizat administraţiei S.S. nici un motiv pentru exagerarea performanţelor produselor Topf (ex. Pressac, pp. 100, 227, 236). În plus, conform unui alt document, reprodus de Pressac la p. 224, crematoriile nu funcţionau decât 12 ore pe zi. La p. 91, Pressac spune că documentul din 28 iunie 1943 provine de la „Comitetul de rezistenţă antifascistă din Republica democrată germană“. Sunt în situaţia cuiva care are sub ochi un document german aparent autentic, care afirmă că o maşină Volkswagen a depăşit pragul sunetului. Dacă nu este vorba de un fals, trebuie să fie vreo glumă. În una din exegezele sale neo-pitagoriciene, Faurisson a pus în lumină că, după Pressac (pp. 110, 244) aceste cifre trebuiesc divizate „printr-un factor de la 2 la 5“ (The Journal of Historical Review, vol. 2, nr. 2, vara 1991, pp. 145-149).

16. Vezi supra, p. 91 (în ediţia franceză; aici, vezi episodul nr. 10 – n. red. V.I.Z.).
17. The Journal of Historival Review, vol. 9, nr. 3, toamna 1989, p. 369 sqq. (Recenzia cărţii lui Arno MAYER, Why Did the Heavens Not Darken?).
18. A. de COCATRIX, „Numărul victimelor persecuţiilor naţional-socialiste“, expunere prezentată la Conferinţa internaţională a Comitetului internaţional al lagărelor, 22-25 aprilie 1977, Viena, Austria.
19. Jean-Claude Pressac, op. cit., p. 94 sqq., 106.
20. Document Nürnberg, PS-2171, publicat în Nazi Conspiracy and Aggression (U. S. Government Printing Office, 1946-1948, vol. 4, pp. 800- 835; P. BERBEN, Dachau 1933-1945: The Official History, Norfolk Press, Londra, 1975, p. 281. Nu am utilizat lagărul Mauthausen pentru această comparaţie întrucât, deşi decesele înregistrate acolo sunt destul de bine cunoscute (ex.: Hans MARSALEK, Die Geschichte des Konzentrationslagers Mauthausen, Viena,1974), nu se ştie aproape nimic despre capacitatea mijloacelor de incinerare. Mauthausen era mai descentralizat decât celelalte lagăre. De exemplu, în lagărul-satelit de la Gusen au avut loc aproape tot atât de multe decese ca în lagărul principal, iar Gusen, ca şi alte lagăre-satelit, deţinea propriile sale crematorii, a căror capacitate nu este cunoscută. (Cf. PRESSAC, pp. 108-114 şi MARSALEK, p. 157). În plus, Mauthausen utiliza ocazional crematoriile municipale ordinare, cazul celui din Steyr.
21. Vezi supra, p. 395 (aici, în finalul episodului nr. 38 – n. red. V.I.Z.); Moment (mensual jidănesc din Boston), vol. 11, nr. 1, dec. 1985, p. 51.
22. Jean-Claude Pressac, op. cit., p. 216.
23. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XX^e siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 561-573. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)