Incorect Politic
August 24, 2020

 

SUPLIMENT B (2)

Context şi perspectivă

 

Din punct de vedere revizionist, interesul actual cu privire la detalii este, întrucâtva, de dorit. El este, de asemenea, necesar, întrucât aşa au decis autorii şi partizanii înşelătoriei, din motivele lor, care nu sunt decât ale lor. Ei au decis ca în orice manifestare publică ce vrea să pară o dezbatere (conferinţe, simpozioane, emisiuni televizate etc.), accentul să se pună, invariabil, numai pe detalii. S-a stabilit astfel o curioasă antantă între cele două tabere, care însă nu este decât de suprafaţă. Oricum, revizionismul istoric trebuie să evite să se concentreze asupra detaliilor. Lucrul acesta se vede bine când apărătorii legendei adoptă această tactică pentru că ea le-a permis să substituie adevăratei chestiuni altele mai comode. Partizanii înşelătoriei acționează astfel încât să-şi facă auditoriul să piardă sensul şi perspectiva contextului. Cele spuse de Stangl lui Gitta Sereny sunt de neînţeles dacă le rupem din contextul lor.

Contextul respectiv este că nefericitul Stangl trăise treizeci de ani într-o Germanie cu un sistem politic impus de învingătorii străini, autorii şi vinovaţii lansării şi instalării făcăturii exterminaţioniste.

Bineînţeles, ni se replică în permanenţă că lipsa dovezilor istorice privind „exterminarea jidanilor“ este cauzată de caracterul ultrasecret al politicii germane, fără să se spună nimic despre miile de tone de documente germane confiscate de învingători şi transportate la Moscova, Paris, Londra şi, mai ales, la Washington, unde, în general, sunt ţinute la secret. Argumentul lipsei de documente nu este uşor de dărâmat dacă nu îndrăznim să facem apel la contextul istoric, arătând că lipsa de documente este determinată de către învingători, care le-au confiscat şi ascuns/distrus pentru a ne băga pe gât înşelătoria lor. În consecinţă, trebuie să înţelegem că nu se poate merge la infinit pe strategia accentului pe detalii reale sau fictive, cum este cazul celor mai multe dintre mărturii. Cu o astfel de strategie, revizionismul istoric riscă să piardă bătălii după bătălii, ba chiar întreg războiul. Oricare ar fi detaliile în faţa cărora ne putem găsi, contextul istoric nu trebuie niciodată pierdut din vedere. De altfel, după cum vom vedea, contextul istoric indică negreşit şi perspectiva istorică. Tema intervenţiei mele este atât contextul istoric cât și, în egală măsură, perspectiva istorică. Mi-a trebuit această lungă expunere pentru a sublinia natura şi necesitatea lor. În ochii posterităţii, acest „Holocaust“ sau impostură care ne-a băgat în sclavie mintală şi financiară vreme de zeci de ani, o să apară ca un fenomen trecător, care a cauzat incredibile deformări ale evenimentelor istorice, deformări pe care le-am fi putut depista mai uşor dacă am fi avut curajul şi forţa morală necesară, dacă am fi acceptat să ne riscăm viaţa şi chiar să plătim cu ea preţul adevărului. Nu am făcut-o, însă, pentru că am preferat viaţa de sclavi ai învingătorilor, sfârşind prin a accepta interpretarea evenimentelor impusă de ei. Este, însă, evident că nu putem vedea lucrurile astăzi, aşa cum le va vedea mâine posteritatea. Putem însă încerca să câştigăm în perspectivă, o perspectivă care nu poate fi decât aceea a adevărului istoric şi numai a lui. Astfel, reputaţia noastră va fi întrucâtva reabilitată în ochii posterităţii. Nu mai puţin, în acelaşi timp, aceasta ne va feri să cădem în cursa cramponării de infinitatea detaliilor şi mărturiilor mincinoase, pe care autorii şi partizanii înşelătoriei le fabrică neîncetat în laboratoarele înşelătoriei holocaustice. Să ne punem următoarea întrebare: în faţa cărui fapt se va mira mai mult posteritatea? Ea nu se va putea mira de faptul „exterminării jidanilor“ întrucât acesta nu a avut loc. Nu cred că se va mira nici de programul expulzării jidanilor, decis de către germani.

Desigur, unii se vor interesa de acest program, nu mai mult însă decât în măsura în care istoricii se interesează de tot felul de evenimente trecute. În acelaşi timp, este evident că programul german „de epurare etnică“ era departe de a fi unic în principiul său, întrucât evreii fuseseră deja expulzaţi din Ierusalim în secolul al II-lea, din Spania, în secolul al XV-lea, pentru a nu menţiona decât aceste două celebre expulzări, între multe altele. Programul german de expulzare a jidanilor poate fi deplâns, dar nu considerat ca extraordinar. Ceea ce va părea, însă, unică şi de necrezut va fi instalarea făcăturii „Holocaustului“ în societatea occidentală, exploatarea acesteia până la nebunie, demascarea şi punerea ei în cauză, după câteva decenii, apoi, în sfârşit, abandonarea şi aruncarea ei la coşul de gunoi al istoriei.

Una dintre consecinţele instructive, poate, dar şi vexante pentru revizionişti actuali va fi că activitatea şi opera lor va preocupa pe istorici. Prin forţa lucrurilor, noi suntem o parte din procesul istoric pe care îl va examina posteritatea, nu suntem doar adevăraţii istorici, pionierii şi harachiriştii care îndrăznesc astăzi să ia taurul, sau mai degrabă, „viţelul de aur“ de coarne.

Cred că ne vor vedea astfel mai ales din cauza tendinţei arătate, de a ne împotmoli în detalii, trecând pe lângă cele care, în ochii lor, ar fi trebuit să fie nu numai evidente, ci decisive. Să luăm un exemplu precis.

Pentru ca un lucru să fie „evident“, trebuie să îl avem sub nasul nostru. Să luăm cazul a două cărţi recente, ambele favorabile fabulaţiei exterminării şi despre care s-a vorbit mult, Auschwitz and the Allies, de Martin Gilbert (biograful lui Winston Churchill) şi The Terrible Secret: Suppression of the Truth about Hitler’s „Final Solution“, de Walter Laqueur, directorul Institutului de Istorie contemporană din Londra, redactor şef la Journal of Contemporary History. Ambele cărţi aparţin aceluiaşi domeniu, ocupându-se cam de acelaşi subiect, pe care îl tratează cam în acelaşi fel. La sfârşitul lungului şi stufosului său studiu, Gilbert scrie următoarele:

„Între mai 1942 şi iunie 1944, nici unul dintre mesajele parvenite la Vest nu vorbea de Auschwitz ca de un loc al destinaţiei jidanilor deportaţi sau ca de un centru de ucidere. Numele chiar de Auschwitz nu frapase spiritul celor care erau pe cale să traseze ceea ce credeau a fi tabloul tot mai amănunţit şi complet al sorţii jidanilor“[1].

Cât despre Laqueur, el ne explică la începutul studiului său mai scurt, dar la fel de stufos şi plin de comentarii, că nu ar fi fost posibilă disimularea exterminărilor masive de la Auschwitz, întrucât, spune el, Auschwitzul era „un veritabil arhipelag“, că „deţinuţii de la Auschwitz (…) erau dispersaţi în toată Silezia şi (…) întâlneau mii de oameni“, că „sute de civili lucrau la Auschwitz“ şi că „ziariştii circulau în Guvernământul general şi erau obligaţi să audă“ etc.[2].

Nu am nimic de zis despre aceste reflecţii, pe care, le-am făcut şi eu, practic pe baza aceloraşi consideraţii. Cititorilor lui Gilbert, Laqueur şi Butz nu le rămâne decât să facă ei înşişi o alegere, cât se poate de simplă. Le putem spune:

1. Între mai 1942 şi iunie 1944, cei interesaţi habar nu aveau că la Auschwitz se petrec exterminări masive.
2. Nu s-ar fi putut nicicum ascunde multă vreme existenţa exterminărilor de la Auschwitz.

Întrucât ambii autori vorbesc de aceeaşi istorie, prin deducţie logică cititorii vor presupune că ambele afirmaţii sunt adevărate. Aşa procedează cei care nu au nici timpul, nici mijloacele necesare sau dorinţa de a deveni istorici profesionişti.

Nu s-a auzit de exterminări masive la Auschwitz, în etapa considerată şi, de altfel, nu s-ar fi putut păstra un astfel de secret. Concluzia celor două premize adevărate este cât se poate de simplă şi de adevărată, la rândul ei. Nu este nevoie de logică aristotelică, pentru a trage concluzia silogismului simplu ca bună ziua. Putem face comparaţia cu un silogism structural identic.

 

1. „Nu văd nici un elefant în pivniţa mea!“
2. „De-ar fi un elefant în pivniţă, nu s-ar putea să nu-l văd!“
3. Concluzie: „Nu-i nici un elefant în pivniţă!“

Deşi, din punct de vedere logic, silogismul de mai sus nu admite replică, este sigur că, încă o bună bucată de timp, mulţi istorici profesionişti se vor gargarisi cu elefanţii din pivniţele şi minţile lor. Acesta este un bun exemplu cu privire la aspectul sau punctul în care posterităţii nu îi va veni să creadă că omenirea întreagă s-a făcut că vede elefanţi prin pivniţe vreme de atâtea zeci de ani. Ea se va întreba cum de, în focul dezbaterilor, nu s-a întrebuinţat acest argument. Literatura partizanilor făcăturii abundă în concesii făcute revizioniştilor, astfel că posteritatea se va întreba, mai întâi, cum de s-a putut crede o astfel de absurditate, apoi, cum de a trebuit ca revizioniştii să scrie cărţi şi biblioteci întregi pentru a arăta că în pivniţele noastre nu cresc elefanţi.

Să ne explicăm. Principalii actoni[3] ai tragi-comediei elefantine sunt guvernele puterilor aliate în război, organizaţiile jidăneşti din ţările aliate, neutre sau funcţionând legal în cele ocupate de germani, organizaţiile de rezistenţă clandestină, jidăneşti sau nu, din Europa ocupată de Germania, Biserica romano-catolică (cu dubla sa caracteristică: omniprezenţa şi centralizarea) şi Crucea Roşie Internaţională. În fruntea organizaţiilor jidăneşti se găseşte J.D.C. (American Jewish Joint Distribution Committee), strâns legat de American Jewish Committee, „organizaţia politică a elitei non-sioniste a comunităţii jidăneşti americane“[4]. J.D.C.-ul a jucat un rol primordial în ajutorarea materială a jidanilor. Reprezentantul său cel mai important din Europa, Joseph J. Schwarz[5], era la Lisabona.

Din punctul de vedere care ne interesează, cel care a jucat un rol şi mai important a fost Saly Mayer, reprezentantul principal J.D.C. în Elveţia, chiar atunci când, uneori, s-a întâmplat să nu fie oficializat. Mayer a fost în contact permanent cu J.D.C.-urile din New York şi Lisabona, cu comunităţile jidăneşti din Europa ocupată, la Est ca şi la Vest[6]. În fruntea organizaţiilor jidăneşti se găsea J.A. (Jewish Agency), guvernul oficios care nu-şi zicea, încă, „israelian“, al cărui şef era Chaïm Weizmann, reprezentat la Geneva de Richard Lichtheim şi Abraham Silberschein. De asemenea, sionismul era reprezentat de către W.J.C. (World Jewish Congress) [Congresul mondial jidănesc], ai cărui şefi erau Nahum Goldman şi rabinul Stephen Wise, reprezentantul principal din Elveţia fiind Gerhard Riegner. Reprezentanţii elveţieni ai acestor organizaţii, ca şi cei ai unui anumit număr de alte organizaţii jidăneşti erau în contact permanent atât cu jidanii din Europa ocupată, cât şi cu reprezentanţii, jidani între alţii, ai ţărilor aliate. Legăturile poştale sau telefonice între jidanii din ţările ocupate sau cele neutre, precum Elveţia şi Turcia, erau destul de simple[7].

După cum reiese foarte clar dintr-un mare număr de lucrări, inclusiv a mea şi a lui Gilbert, de exemplu, la originea propagandei exterminaţioniste este W.J.C.-ul, ajutat de J.A., de guvernul polonez în exil la Londra şi, ocazional, de grupuri mai puţin cunoscute. Pe baza literaturii partizanilor făcăturii şi a cărţii mele, voi face opt observaţii simple, care stabilesc non-istoricitatea „Holocaustului“, inexistența unui program de exterminare fizică masivă a jidanilor din Europa.

 

 

1. Alegaţiile exterminaţioniste de după război le au la origine pe cele din timpul războiului.

Diferenţele între ele sunt, însă, atât de mari încât putem deduce că alegaţiile din timpul războiului nu se sprijineau pe fapte reale.

Diferenţele principale dintre alegaţiile din timpul războiului şi cele de după război sunt de două feluri. Mai întâi, o mare parte dintre alegaţiile din timpul războiului au fost abandonate ulterior, cu câteva rare excepţii. Apoi, cea mai importantă dintre alegaţiile de după război, cea cu privire la Auschwitz, nu a fost emisă decât către sfârşitul războiului.

Aceste două observaţii figurează deja în capitolul III. Pe cea de a doua am numit-o „elefantină“. Ambele sunt confirmate de o serie de publicaţii mai recente. Pentru prima observaţie, am făcut o listă de exemple precise, pe care o putem completa cu altele, din lucrări mai recente, mai ales din cartea lui Gilbert, care furnizează un mare număr de cazuri de acelaşi gen[8]. Pentru a da un exemplu precis, mă voi opri asupra cazului unui anume Jan Karski, membru al rezistenţei poloneze, nonjidan, trimis în Polonia de către rezistenţa poloneză (noiembrie 1942) pentru a face un raport guvernului polonez, aflat în exil la Londra. În raportul său, Karski pretinde că jidanii polonezi erau trimişi la Treblinka, Belzec şi Sobibor în vagoane pline „cu var şi clor, care se stropeau cu apă“. În cursul călătoriei, jumătate din oameni mureau asfixiaţi sau din cauza fumului toxic, a lipsei de hrană şi de apă. Apoi erau arşi. Ceilalţi erau ucişi de plutoanele de execuţie, în „camere de gazare mortale“, la Belzec, într-o „staţie de electrocutare“. Aceştia de pe urmă erau îngropaţi cu toţii. Raportul lui Karski a fost larg difuzat, o publicitate întreagă fiind organizată în jurul lui[9].

Evident, astăzi se spune că toţi jidanii erau ucişi în camere de gazare, cadavrele fiind, apoi, incinerate.

Interesant este însă că acest raport al Rezistenţei poloneze nu amintea lagărul Auschwitz, ca centru de exterminare, fără să se poată spune că autorul lui nu era la curent cu situaţia critică a jidanilor. Karski şi-a publicat fantasmagoria în 1944, într-o carte ridicolă, Story of a Secret State, care s-a vândut bine. La ora actuală, el este profesor la Universitatea Georgetown din Washington. Ştiu că orice bun cunoscător al problemei cunoaşte perfect diferenţele enorme care există între poveştile de adormit copii, pe care Karski le-a publicat în timpul războiului, şi cele pe care le-a publicat după război. Am considerat util cazul lui Karski, întrucât, în anii din urmă, sub potopul propagandei holocaustice actuale, acesta a fost redescoperit şi sărbătorit ca un fel de erou. În 1979, Karski a scris o nouă versiune a poveştii sale, din care au fost eliminate unele amănunte, fără îndoială spre binele acelora dintre prietenii săi pe care lucrarea sa îi deranjase[10].

În 1981, Karski a participat la o conferinţă organizată de Departamentul de Stat, sub egida Consiliului american al Memorialului Holocaustic, al cărui preşedinte, Elie Wiesel, „organizase această manifestaţie în încercarea disperată de a stăvili valul crescând al revizionismului“. Nu am auzit ca, în cadrul conferinţei, vreo voce să se fi ridicat pentru a-i cere lui Karski să explice diferenţele dintre diversele versiuni ale aceleiaşi născociri şi versiunea oficială de astăzi, încă în vigoare, a marii scorneli „exterminaţioniste“[11].

Adesea sunt întrebat de ce îl neglijez pe Elie Wiesel. Îi voi consacra şi lui un paragraf. L-am neglijat pentru că, spre deosebire de autorii pe care am obiceiul să îi citez, Elie Wiesel este un romancier, în cărţile lui nu se găseşte nimic care ar putea să treacă drept argument istoric. Chiar şi ceea ce el numeşte autobiografia lui, Night sau Noaptea este o bufonerie care nu poate fi considerată sursă de primă mână pentru istorie. Faptul că în fruntea Comisiei prezidenţiale a Holocaustului a fost ales un romancier, ciolan pe care şi l-au disputat mulţi în culisele bănoase ale gheşeftului, este o indicaţie cu privire la forţele actuale în prezenţă. Dacă ar trebui să exprim o judecată asupra tuturor scrierilor lui Wiesel despre „Holocaust“, nu cred că aş fi nedrept spunând că el a atins culmi la care ceilalţi muritori ajung cu ajutorul poţiunilor de whisky, gin, vermut, cocaină şi alte licori și substanțe magice, de care el nu are nevoie[12].

Pentru a reveni la subiectul nostru, „că alegaţiile care circulau în timpul războiului nu se sprijineau pe fapte sau evenimente reale“, logica este următoarea. Partizanii fabulaţiei ar putea pretexta că, dacă nu s-a reţinut decât o parte din rapoartele întocmite în timpul războiului, este pentru că împrejurările de război nu permiteau coroborarea informaţiilor. În consecinţă, publicului i-a fost servită o cantitate apreciabilă de poveşti inexacte. Ar fi rezultat, deci, o serie de rapoarte, care, deşi se inspirau din fapte reale, exagerau realitatea. O explicaţie de genul acesta nu cadrează, însă, cu absenţa Auschwitz-ului din alegaţiile exterminaţioniste. Raţionamentul respectiv nu ar fi valabil decât în situaţia că, pe timpul războiului, s-ar fi exagerat cu privire la Auschwitz, faţă de ceea ce s-a spus după război, de exemplu că exterminările s-ar fi făcut prin mijloace tehnice adăugate peste camerele de gazare.

Logica ne obligă să tragem concluzia că alegaţiile din timpul războiului nu aveau nici o bază reală.

 

2. Documentele din timpul războiului şi comportamentul jidanilor din Europa controlată de nazişti dovedesc că nimeni nu era informat cu privire la un program de exterminare.

 

Se ştie că rezistenţa jidanilor la deportări a fost inexistentă, că ei acceptau deportarea în lagăre fără să îşi pună problema că acolo vor fi ucişi. Documente recent publicate confirmă şi întăresc această observaţie, fără ca nimeni să înţeleagă consecinţele care decurg din acest lucru. Această observaţie este valabilă atât pentru autorităţile jidoveşti din diferitele ţări ocupate, cât şi pentru populaţia jidovească în ansamblul ei.

Iată câteva exemple. Către sfârşitul lui 1942, în cursul negocierilor cu germanii, anumiţi responsabili jidani slovaci luară foarte în serios propunerile germane de suspendare a deportării jidanilor slovaci la Auschwitz. În arhivele jidăneşti din Franţa găsim numeroase documente care tind să nege exterminările.

Autorităţile jidoveşti din Franţa considerau „Auschwitzul drept un loc de muncă“, iar, în noiembrie 1944, după ce nemţii fuseseră goniţi din Franţa, principala lor grijă cu privire la deportaţi era reunirea familiilor.

Ni se spune că „jidanii din Olanda n-au ştiut niciodată cu adevărat ce se petrecea în Polonia“ şi că arhivele Consiliului jidănesc din Amsterdam, la data de 22 ianuarie 1943, dovedesc că posibilitatea „exterminării“ nici măcar nu era evocată, pentru explicarea dispersării familiilor. Autorităţile jidăneşti din Roma ignorau existenţa unui program de exterminare şi nu se temeau decât de „iarna friguroasă şi sănătatea fragilă a multora dintre cei deportaţi“. În aceste condiţii, nu-i de mirare că jidanii din Rezistenţa belgiană nu au reuşit să deraieze decât un singur tren cu jidani deportaţi, în drum către Auschwitz[13].

Să luăm cazul rabinului Leo Baek, „şeful venerat al comunităţii jidăneşti germane“, care ar fi trebuit să fie bine informat: o scrisoare a lui, din noiembrie 1942, dovedeşte că el nu bănuia că deportaţii jidani sunt ucişi. După cum a recunoscut, de altfel, după război, rabinul Baek nu a vorbit niciodată despre „exterminări“ cu ceilalţi jidani, de la Theresienstadt, lagărul de unde un mare număr de persoane erau deportate (în direcţia Auschwitz)[14].

Autorităţile jidăneşti din Ungaria nu au auzit de exterminări, nici la Auschwitz, decât în primăvara lui 1944, după ocuparea Ungariei de către germani. Nici atunci, însă, ele „nu au dat publicității“ astfel de alegaţii. „Responsabili sionişti din Ungaria aleseseră nu calea rezistenţei în faţa deportărilor, ci pe aceea a negocierilor secrete cu şefii S.S., pentru evitarea lor în general“[15].

În aprilie 1943, Polonia a cunoscut celebra insurecţie a ghetoului din Varşovia. Aceasta s-a produs însă după ce majoritatea jidanilor din Varşovia fuseseră deja deportaţi către Est. Se pretinde că „în martie 1943, distrugerea jidanilor din Polonia era pe deplin încheiată“. În vremea când această distrugere era, chipurile, în curs, nu găsim nici o urmă în ceea ce priveşte refuzul sau opoziţia la deportări[16]. În plus, jidanii ţineau cu foarte mare grijă un registru, în care notau o mulţime de lucruri, astfel că „multe dintre aceste registre postume ne-au parvenit“. S-a constatat, însă, „absenţa din aceste registre a unor subiecte de importanţă vitală“[17].

În consecinţă, jidanii nu au avut cunoştinţă de un program de exterminări. Dacă ar fi avut cunoştinţă de aşa ceva, atunci s-ar fi opus acestuia sau, cel puţin, ar fi scris despre „Holocaust“ în arhivele lor confidenţiale.

 

3.Organizaţiile jidăneşti din Europa ocupată, de exemplu J.D.C. (Joint Distribution Committee), W.J.C. (World Jewish Congress), J.A. (Jewish Agency) s-au comportat de parcă nici ele nu credeau în alegaţiile „exterminaţioniste“ despre care, totuşi, vorbeau.

 

Aceasta a fost situaţia în foarte multe sensuri dintre care cel mai important atinge punctul pus în lumină de noi. Ni se spune că jidanii care urcau în trenurile deportării fără să ştie că erau duşi la moarte erau, după cum am văzut, în contact direct cu instanţele jidăneşti situate în afara Europei ocupate. În corespondenţa lor cu jidanii din afara Europei, găsim o mulţime de elemente care dovedesc că nici măcar nu le trecea prin cap existenţa unui program de exterminări. Or, dacă dăm crezare comentariilor lor destinate uzului extern, jidanii din afara Europei nu au încercat să îşi avertizeze fraţii din interiorul acesteia despre pretinsa semnificaţie a deportărilor. În caz contrar, jidanii din Europa nu s-ar fi aflat în această pretinsă stare de ignoranţă cu privire la ceea ce, chipurile, li se pregătise şi îi aştepta.

Demonstraţia s-ar putea opri aici, dar nu strică să furnizăm câteva exemple despre comportamentul organizaţiilor jidăneşti din afara Europei, în cursul pretinsului „Holocaust“. Chaïm Weizmann s-a servit de alegaţiile exterminaţioniste când şi cum i-a convenit. Iată în ce termeni se plânge Weizmann, în mai 1943, secretariatului lui Churchill:

„Dacă presa aliată continuă să afirme participarea savanţilor jidani la efortul de război al Aliaţilor (…), germanii vor accentua represaliile contra jidanilor[18]. În ce fel ar fi putut accentua germanii represaliile care, chipurile, însemnau deja moartea? Trebuie, oare, să credem că Weizmann se gândea că jidanii ar putea fi ucişi de două ori?

Am arătat deja că, potrivit scornelii, în martie 1943 jidanii polonezi ar fi fost deja exterminaţi în cvasitotalitatea lor. Se întâmplă, însă, că în chiar cursul acestei „exterminări“, ba chiar şi în 1944, societăţile de întrajutorare jidovească din Vest trimiteau pachete cu hrană şi altele jidanilor din Polonia, mai ales prin intermediul J.U.S. (Jüdische Unterstüzungsstelle, birou de asistenţă socială jidănească), cu autorizaţia şi chiar concursul umanitar al autorităţilor naziste. De asemenea, organizaţiile jidoveşti din Polonia primeau bani de la aceeaşi expeditori, prin intermediul guvernului polonez din Londra şi cu aceeaşi autorizare binevoitoare din partea autorităţilor germane[19].

În 1944, Polonia redevenise un câmp de luptă. În consecinţă, la 14 martie 1944, pe când armata sovietică se apropia de Lvov, W.J.C.-ul le reaminti britanicilor că rămânea „încă un număr considerabil de jidani“ în sectorul respectiv şi că trebuia dat un „nou şi energic avertisment nemţilor“, pe lângă accelerarea operaţiunilor de salvare a jidanilor din teritoriile ocupate de nazişti (adică expedierea acestora în Palestina, după cum o arată clar declaraţiile W.J.C. pe timpul războiului[20]. Iată deci, cum spune proverbul, că, la fel ca pasărea, minciuna piere pe limba ei: W.J.C.-ul însuşi recunoaşte, în martie 1944, că jidanii morţi, slavă Domnului!, trăiesc, şi trebuie salvaţi!

Ziare jidăneşti din Vest îşi făceau o datorie rituală din a anunţa din când în când, câte un masacru sau două. Era clar, însă, că ele nu credeau în aceste alegaţii, cel puţin foarte exagerate, având tendinţa de a se contrazice între ele. Astfel, în octombrie 1943, ziarul jidănesc Bund, care pretindea a fi de stânga şi se credea foarte bine informat, în publicaţia sa The Ghetto Speaks vorbea de „lupta care uneşte masele populare şi cele jidăneşti“. Dacă chiar se uneau respectivele „mase populare şi cele jidăneşti“, probabil că erau în viaţă, nu-i aşa? Se recunoaşte, astăzi, că, chiar şi după 17 decembrie 1942, când se vorbeşte pentru prima dată, oficial, despre exterminare, „nu s-a produs o reacţie viguroasă şi fără echivoc din partea comunităţii jidoveşti americane, inclusiv J.D.C.“. În general, „jidanii înşişi nu au insistat niciodată pe apelurile de ajutorare, dovedindu-se mult mai preocupaţi de propaganda pentru Palestina decât de măsurile imediate în vederea salvării fraţilor lor[21].

În afara câtorva gesticulaţii publice despre o vagă şi pretinsă „exterminare“, arhivele istorice demonstrează că instanţele jidăneşti din afara Europei ocupate s-au comportat ca şi cum nu ar fi existat nici o exterminare, lucru care rezultă din faptul că nu au încercat să-i prevină pe jidanii europeni, adevăratul lor efort concentrându-se pe problema Palestinei.

4. Comportamentul guvernelor aliate, al agenţilor şi reprezentanţilor lor nu a fost al unora care credeau alegaţiile exterminaţioniste, iar serviciile lor de informaţii nu au furnizat elemente susceptibile să confirme aceste alegaţii.

 

În ceea ce priveşte atitudinea guvernelor aliate şi a reprezentanţilor lor, putem spune că: (a) declaraţiile guvernamentale relative la „exterminare“ au fost contradictorii, echivoce şi, ţinând cont de date, puţin convingătoare; (b) nici o măsură concretă nu a fost luată pentru contracararea deportărilor de jidani sau a celor care se puteau petrece în lagăre; (c) incidente implicând înalţi funcţionari dovedesc că aceştia nu credeau alegaţiile extreminaţioniste.

Cea mai cunoscută dintre gesticulaţiile guvernamentale pe această temă este declaraţia aliată din 17 decembrie 1942, ale cărei cuvinte erau lipsite de orice echivoc, deşi nu conţinea nici un detaliu sau exemplu concret. Data ei nu era, însă, convingătoare în raport cu fabulaţia care susţinea că exterminările se ţin lanţ de aproape un an, în Rusia. În plus, din partea Uniunii Sovietice, era vorba de prima acuzaţie clară de „exterminare“, deşi acestea, potrivit făcăturii, ar fi început încă din iunie 1941.

Declaraţia târzie a Sovietelor era incredibilă, întrucât „existau toate motivele să se considere că bolşevicii erau la curent cu ce se petrecea pe teritoriul lor, ocupat de către germani“[22]. De altfel, „Declaraţia despre crimele de război“ publicată de Aliaţi la 1 noiembrie 1943, condamna „atrocităţile“ germane fără să-i menţioneze pe jidani. Cu ocazia redactării proiectului de declaraţie, Ministerul britanic de Externe suprimase din text referirea la „camere de gazare, întrucât dovezile existente nu sunt demne de crezare“[23]. Cu privire la Auschwitz, emisiunile Radio Londra şi Washington îi acuzară pe germani, la 10 octombrie 1944, că aveau „planuri (în vederea) executării masive a populaţiei lagărelor de concentrare“ Auschwitz şi Birkenau. Serviciul telegrafic german replică imediat: „Aceste zvonuri sunt false de la un capăt la celălalt“[24].

Prima dată când Aliaţii de rang înalt au denunţat lagărul Auschwitz, cam în termenii de astăzi ai fabulaţiei exterminaţioniste, a fost la sfârşitul lui noiembrie 1944, după o pretinsă decizie cu privire la „exterminări“ şi publicarea documentului pe care l-am numit „W.R.B. Report“, întrucât a fost publicat de către War Refuge Board. Ruşii au cucerit lagărul Auschwitz la 27 ianuarie 1945, dar nu au autorizat vizitarea şi inspectarea acestuia când lumea a devenit curioasă pe această temă, nici măcar după publicitatea senzaţională ocazionată de intrarea triumfală a anglo-americanilor în Belsen-Bergen şi Buchenwald, când sovieticii ar fi avut ocazia să intre şi ei în hora indignată a celorlalte democraţii. La sfârşitul lui aprilie 1945, ruşii s-au mulţumit să declare că 4 milioane de oameni fuseseră ucişi la Auschwitz, iar la 7 mai 1945 publicară un raport mai amănunţit în acelaşi sens[25].

Se ştie că Aliaţii nu au luat nici o măsură concretă nici pentru a-i preveni pe jidanii din Europa, nici pentru contracararea deportărilor şi a altor măsuri luate de către germani, cu privire la lagărele lor. Foarte revelatoare pe această temă este controversa scurtă şi confidenţială ridicată de chestiunea bombardării lagărului Auschwitz ca mijloc de a pune capăt exterminărilor. În cursul verii 1944, nu foarte sigur pe el, Chaïm Weizmann sugerase această soluţie. Impresia care se degajă astăzi este că britanicii şi americanii se făceau că iau în serios sugestiile lui Weizmann, mulţumindu-se, însă, cu o indignare verbală. Astfel, la 7 iulie 1944, Anthony Eden se interesă pe lângă Ministerul Aerului cu privire la posibilitatea punerii în aplicare a acestei sugestii. Weizmann a trebuit să aştepte o bucată de vreme înainte de a primi răspuns din partea lui Richard Law, din Ministerul britanic de Externe: „Ţinând cont de marile dificultăţi tehnice implicate, în împrejurările de faţă nu avem altă alegere decât renunţarea a această sugestie“. Anglia dădea un astfel de răspuns la sugestia lui Weizmann exact în momentul în care forţele sale aeriene pregăteau bombardarea multor instalaţii petrolifere, între care și cele de la Auschwitz. Pentru acest motiv, centrul industrial Auschwitz chiar a fost bombardat pe 20 august 1944, apoi de mai multe ori în etapa următoare. Este, însă, evident că alegaţiile cu privire la exterminări nu erau luate în serios, lucru confirmat de faptul că faimoasa „informaţie“, zisă crucială, conţinută în ceea ce avea să devină „Raportul W.R.B.“, primită de Londra şi de Washington în iulie 1944, a fost clasată de cele două guverne, „până la scoaterea ei la lumină, trei luni şi jumătate mai târziu“[26].

Numeroasele incidente care au implicat oficiali de rang înalt arată că aceştia nu credeau o iotă din născocirea exterminării, aflată atunci în plină metamorfoză. Legăturile strânse dintre comunitatea jidănească şi Administraţia Roosevelt sunt cunoscute. În septembrie 1942, Administraţia refuza să creadă rapoartele despre centrele de ucidere în masă, respingând ideea unei tentative organizate de lichidare a jidanilor.

Roosevelt îi explică lui Frankfurter motivele deportărilor; pentru el, jidanii deportaţi erau folosiţi la construirea de fortificaţii pe frontiera sovietică[27]. Se presupune că Roosevelt îşi întemeia opiniile exprimate, în faţa judecătorului Frankfurter, pe informaţiile care îi erau furnizate de către serviciile speciale. Frankfurter trebuie să fi fost convins, întrucât, când l-a întâlnit pe Karski la Washington, iar acesta a început să-i debiteze poveştile sale despre „punguţele cu doi bani“, i-a spus pe faţă „că nu poate să-l creadă“[28].

Când alegaţiile despre Auschwitz ajunseră la Washington, specialiştii Departamentului de Stat le-au comentat între ei în următorii termeni: „Din 1942 primim astfel de poveşti din Berna. […] Nu uitaţi că este vorba de un jidan care vorbeşte despre alţi jidani. […] Este vorba de o campanie a jidanului Morgenthau şi a colaboratorilor săi jidani“[29]. În Anglia, situaţia era comparabilă. În septembrie 1942, în Camera Comunelor, Churchill a condamnat „deportările masive de jidani din Franţa, cu toate ororile finale inerente dislocării deliberate a familiilor“. Churchill, însă, nu a vorbit despre „exterminări“. La Foreign Office, nimeni nu credea alegaţiile despre „exterminări“, iar la Ministerul Coloniilor un funcţionar le-a calificat drept „produs lacrimogen al Agenţiei jidoveşti“[30].

În noiembrie 1942, preşedintele în exil, la Londra, al Cehoslovaciei, Eduard Beneş, foarte bine informat cu privire la ceea ce se petrecea în ţara lui, scrise W.J.C. că alegaţiile venind de la Riegner, din Elveţia, erau false, că germanii nu aveau nici un plan de exterminare a jidanilor.[31] Guvernul elveţian estima că Declaraţia aliată din 17 decembrie 1942 era „un zvon al propagandei străine, de cea mai josnică speță“[32].

Important pentru noi este ce aveau de spus pe această temă serviciile aliate de informaţii. De mulţi ani citesc literatura existentă pe acest subiect. Nu am întâlnit, însă, nici măcar un singur caz în care această „exterminare“ să fie confirmată, pe timpul războiului, de o sursă din interiorul unuia sau altuia dintre serviciile de informaţii aliate.

Elementele pe care le deţinem, dintre cele provenind de la serviciile de informaţii amintite, pledează clar contra scornelii exterminaţioniste. De exemplu, la 27 august 1943, „preşedintele Joint Intelligence Committee (Comitetul de legătură al serviciilor de informaţii englez şi american), William Cavendish-Bentinck (Anglia), a cărui sarcină era de a aprecia în ce măsură erau adevărate sau false rapoartele sosite din Europa nazistă“, declară confidenţial că poveştile care circulă „au tendinţa de a exagera atrocităţile germane pentru menţinerea fierbinţelii spiritelor“[33]. Omologul său american, John Beaty, unul dintre cei doi redactori ai raportului cotidian secret „G2“, publicat zilnic la ora 12.00, pentru a da celor din fruntea ierarhiei tabloul lumii cu patru ore mai înainte, a ridiculizat fabulaţia celor „şase milioane“, în cartea Iron Curtain over America, publicată în prima ediţie în 1951 şi, până în 1954, reeditată de 11 ori![34]

Singurele date cu adevărat importante pe care le posedăm şi care provin de la serviciile de informaţii sunt fotografiile de recunoaştere aeriană la Auschwitz, publicate în 1979 de către doi specialişti C.I.A. în interpretarea fotografiilor. O bună parte dintre aceste fotografii au fost făcute în primăvara lui 1944, adică în momentul în care, după făcătură, aproximativ 10.000 de jidani intrau zilnic în lagăr pentru a fi ucişi. Întrucât, însă, exterminaţioniştii sunt obligaţi să recunoască incapacitatea crematoriilor din Auschwitz de a incinera zilnic 10.000 de cadavre, fantasmagoria povesteşte că „zi şi noapte, cadavrele ardeau în aer liber“.[35]

În consecinţă, este clar că Aliaţii nu au luat în serios alegaţiile „exterminaţioniste“, vorbind despre acestea numai de formă, din vârful buzelor. Fotografiile aeriene nu prezintă nici o urmă în acest sens, iar cei doi specialişti, judecând după coşurile crematoriilor, consideră că acestea nu păreau să fie în activitate.[36]

 

5. Vaticanul nu a crezut alegaţiile exterminaţioniste

Prin natura foarte întinsă a activităţilor Bisericii catolice, Vaticanul era la curent cu tot ceea ce li se întâmpla jidanilor.[37] Totuşi, Vaticanul nu a publicat nici o declaraţie clară şi fără echivoc privind condamnarea „exterminării“ jidanilor, nici măcar după ce germanii au pierdut Roma şi, apoi, războiul. Cu toate presiunile Aliaţilor, în sensul obţinerii unei astfel de declaraţii din partea sa, Vaticanul s-a abţinut de la un astfel de gest. În 1942, în mesajul său cu ocazia Crăciunului, Papa Pius al XII-lea a făcut o declaraţie echivocă, pe care nu a publicat-o decât după ce britanicii i-au sugerat cu insistenţă că aceasta ar putea contribui la a-i face pe Aliaţi să nu bombardeze Roma.

În orice caz, chiar şi după publicarea declaraţiei sale, Papa le-a spus Aliaţilor pe faţă că nu crede poveştile exterminaţioniste: „Impresia lui era că se exagerează din motive de propagandă“[38]. Faptul că purtătorii de cuvânt de astăzi, ai Vaticanului, au acceptat şi ei atotputernica făcătură oficială, este o cu totul altă problemă, diferită de aspectul istoric ce ne interesează.

 

6. Activităţile şi rapoartele Comitetului internaţional al Crucii Roşii nu confirmă alegaţiile exterminaţioniste.

Ca şi în cazul Vaticanului, declaraţiile de astăzi ale C.I.C.R. acceptă născocirea exterminărilor. După cum am spus, însă, aceasta este o altă chestiune, ea nu confirmă întru nimic punctul de istorie care ne interesează. Se ştie bine, nu vrem să o repetăm, după război, mulţi viteji se arată. După război, afirmaţiile şi observaţiile generale, ale documentelor publicate de C.I.C.R., concordă pentru prima oară cu fabulaţia exterminărilor. Singurul lucru care trebuie să îl intereseze însă pe istoric este conţinutul rapoartelor şi activităţilor C.I.C.R. din timpul războiului.

Rapoartele şi activităţile C.I.C.R. din timpul războiului nu corespund şi nu confirmă legenda exterminării. Este vorba de un subiect pe care l-am tratat pe larg, nu este cazul să revin asupra lui.[39] Recent, însă, am descoperit două puncte, care merită să fie semnalate. La 14 aprilie 1943, C.I.C.R. a precizat în mod clar şi indubitabil că el consideră Auschwitzul drept un lagăr de muncă pentru deportaţi, cărora li se pot adresa colete poştale.[40] În două rânduri şi cu destulă publicitate de fiecare dată, C.I.C.R. a vizitat colonia jidănească de la Theresienstadt, în Cehoslovacia. În ambele cazuri, rapoartele lui fură relativ favorabile. Ceea ce nu prea se spune totdeauna este că delegatul C.I.C.R., George Dunant însuşi, cu ocazia celei de a doua vizite, în primăvara lui 1945, a descris falansterul, ghetoul sau chibuţul Theresienstadt „ca o experienţă încercată de unii conducători ai Reichului care, aparent, erau mai puţin ostili faţă de jidani decât cei care erau răspunzători de politica rasială a guvernului german“. Adolf Eichmann în persoană l-a însoţit pe George Dunant la Theresienstadt, care a aflat, astfel, că această colonie sau falanster de tip socialist era opera lui Heinrich Himmler, Reichsführer S.S.

În plus, prin natura funcţiilor sale, George Dunant era în permanent contact cu reprezentanţii comunităţilor jidăneşti. De exemplu, chiar la începutul lui 1945, el a tras o fugă şi la Bratislava, între altele la cererea insistentă a lui Saly Mayer, pentru a furniza fonduri jidanilor care se ascundeau.[41]

 

7.Documentele germane nu vorbesc de exterminări, ci numai de un program de expulzare şi implantare în Est. Nici în arhivele lagărelor de concentrare, nici în alte arhive germane nu găsim nimic despre „camerele de gazare“.

 

Se ştie foarte bine că documentele germane nu vorbesc despre exterminare. De exemplu, nu există nici un ordin scris al lui Hitler, cu privire la uciderea jidanilor.[42] Documentele germane vorbesc despre „Soluţia finală“ în sensul expulzării definitive din Europa a tuturor jidanilor, iar, pe durata războiului, de transplantarea lor în teritoriile ocupate din Est. Bineînţeles, autorii şi propagandiştii făcăturii pretind că, în momentul în care germanii consemnau ceva în scris, ei foloseau în mod deliberat şi sistematic termeni evazivi şi un limbaj codificat. Această explicaţie este, însă, absurdă pentru că un astfel de efort de disimulare nu poate fi conceput decât pentru ceva care, într-adevăr, poate fi ascuns. Oricine poate înţelege că oricare ar fi fost sfârşitul războiului, exterminarea fizică a jidanilor din Europa nu ar fi putut rămâne secretă. Pentru motivele arătate mai sus, exterminarea ar fi fost cunoscută în chiar momentul săvârşirii ei. Presupunând o stupiditate incredibilă a germanilor în această chestiune, trebuie să recunoaştem că ei erau la curent cu alegaţiile despre atrocităţi, propagate de ţările aliate pe seama lor.

Cine poate crede că germanii au fost atât de tâmpiţi încât să îşi imagineze că travestirea documentelor printr-un limbaj codificat ar fi putut servi la ceva? Niciunde în documentele germane nu este vorba de „camere de gazare“ în sensul scornelii exterminaţioniste. În acest punct, făcătura se limitează la a ne prezenta insecticidul „Zyklon B“ sau un alt mijloc de dezinfecţie, la a ne arăta fotografii de duşuri aparente absolut ordinare (dotate, pe cât se spunea, cu extraordinare particularităţi secrete), a vorbi despre utilizarea produselor de eşapament ale motoarelor Diesel (fără să se ştie, aparent, că un motor Diesel produce mai ales bioxid de carbon, ca şi respiraţia mamiferelor, nu oxid de carbon, care, întradevăr, este toxic) sau a jongla cu expresia „cuptoare cu gaze“ (cuptoarele crematoriilor, ca majoritatea cuptoarelor de bucătărie, sunt „cuptoare cu gaz“, iar crematoriile din lagărele germane nu făceau excepţie).

Toate acestea sunt atât de aberante încât ar fi absurd să continuăm discuţia. Nu s-a găsit nici o urmă de planuri sau vreo construcţie care ar fi putut fi o „cameră de gazare“. Pe cât mă pricep în materie de construcţii, nu cred că s-ar fi putut ascunde documentele tehnice necesare realizării unui proiect de anvergura unor mari „camere de gazare“. Astfel de documente trebuie mai întâi întocmite, apoi distribuite la un număr important de compartimente şi indivizi însărcinaţi cu executarea unei munci sau operaţiuni specifice, întrucât nu există alt mijloc de coordonare a unei activităţi tehnice de aşa complexitate. Admiţând chiar că documentele principale ar fi fost supuse unui strict control (cum se presupune că este cazul cu documentele „clasate secret“ în Statele Unite), diferiţii tehnicieni însărcinaţi cu realizarea lucrărilor ar fi fost capabili, după război, să furnizeze detalii care, puse cap la cap, ne-ar fi dat o idee clară despre natura obiectivului urmărit. Multe astfel de documente „secrete“ germane au fost găsite de învingători, programele spaţiale americano-sovietice de mai târziu nefiind decât continuarea programului spaţial german, la originea lui. În ceea ce priveşte „Holocaustul“ nu s-au găsit nici un fel de documente care, puse cap la cap, s-ar putea confirma şi completa unele pe celelalte. Faţă cu buclucaşul „Holocaust“ suntem într-o incoerenţă totală, la două nivele. La primul nivel, este vorba de incoerenţa reciprocă între, pe de o parte, „camerele de gazare“ ele însele şi, pe de altă parte, documente autentice privind crematoriile şi măsurile de dezinfecţie. La un alt nivel, tentativele de înşelătorie în vederea răspândirii prodigioase a detaliilor tehnice contrazic aspectul făcăturii exterminaţioniste, care susţine despre „camerele de gazare“ că erau improvizate şi meşterite de un personal tehnic sub-mediocru, recrutat de prin împrejurimi, printre localnicii lipsiţi de orice calificare tehnică.

Interesant de amintit este că doi dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Heinrich Himmler, generalii S.S. Gottlob Berger şi Karl Wolf, au declarat în faţa tribunalelor învingătorilor că, de-a lungul întregului război, nu au ştiut nimic despre un program de exterminare. De asemenea, către sfârşitul războiului, Himmler a declarat unui reprezentant al W.J.C.[43]: „Pentru a pune capăt epidemiilor, am fost obligaţi să ardem cadavrele unui număr incalculabil de bolnavi, morţi de tifos. Am fost, deci, constrânşi să construim crematorii, din care acum ei sunt pe cale a toarce funia cu care ne vor spânzura“.

Între această tentativă de disculpare din partea lui Himmler şi documentele pe care inamicii acestuia le-au reunit, după moartea lui, există o coerenţă care nu poate fi întâmplătoare sau aranjată de Himmler graţie unui talent şi a unei ştiinţe anticipative supraomeneşti. Trebuie oare să credem că la fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte coerenţa dintre documentele nemţilor privitoare la politica lor jidănească şi comportamentul practic al inamicilor Germaniei în timpul războiului?

 

8.Rezistenţa germană contra lui Hitler, inclusiv numeroşii antihitlerişti din serviciile de informaţii ale armatei germane, nu aveau nici cea mai mică idee despre un program de exterminare a jidanilor.

 

Este evident că o parte din rezistenţa germană s-a opus regimului lui Hitler din cauza politicii acestuia faţă de jidani. În plus, serviciul de informaţii al armatei germane, Abwehr, era condus de Amiralul Canaris, un trădător recunoscut astăzi de toată lumea. Direct sub ordinele acestuia, un oarecare Hans Oster se ocupa de chestiunile financiare şi administrative, inclusiv de lista la zi a tuturor agenţilor Abwehr. Oster şi unul dintre subordonaţii săi, Hans von Dohnanyi, un jidan parţial „arianizat“, se ocupau împreună „cu tot felul de operaţiuni, fără legătură cu sarcinile lor de serviciu“. Între alte astfel de operaţiuni a fost angajarea lor în Opoziţia hitleristă şi asistenţa ilegală acordată unor jidani. Ambii au fost executaţi pentru participare la lovitura de stat ratată din 20 iulie 1944[44].

În diferitele povestiri despre activităţile Opoziţiei antihitleriste din Germania, de exemplu The German Opposition to Hitler, de Hans Rothfels [vezi şi Michael C. Thomsett, German Opposition to Hitler: The Resistance, the Underground, and Assassination Plots, 1938-1945 – n.n., V.I.Z.], nu găsim nici o indicaţie că această Opoziţie ar fi avut cunoştinţă de vreun program de exterminare a jidanilor sau că ar fi comunicat Aliaţilor vreo informaţie în acest sens. Dacă ar fi avut cunoştinţă despre un astfel de program, e sigur că Opoziţia ar fi transmis informaţia Aliaţilor, de la care se forţa să obţină promisiunea de a fi ajutată în cazul că va reuşi să îl răstoarne pe Hitler.[45] Admiţând că mulţi germani implicaţi în Opoziţia antihitleristă ar fi ignorat existenţa unui program de exterminare a jidanilor, cine poate să creadă că o astfel de ignoranţă a fi fost posibilă din partea şefului serviciului de contrainformaţii, Abwehr?

Aceasta este concluzia mea cu privire la cele „opt simple observaţii (…) care stabilesc non-istoricitatea (…) unui program de exterminare fizică masivă a jidanilor din Europa“. Afirmaţia aceasta nu corespunde niciunuia dintre criteriile de istoricitate admise. Ea implică un tupeu, o aroganţă şi o incorectitudine care depăşeşte orice imaginaţie. Cu alte cuvinte, întreaga poveste exterminaţionistă este un chutzpah[46].

Ceea ce ni se cere este să credem că aceste „evenimente de dimensiunile unui continent, din punct de vedere geografic, care au durat trei ani, din punct de vedere temporal şi s-ar fi cifrat la şase milioane din punctul de vedere al victimelor“ s-au putut petrece fără ca nici una dintre părţile în cauză să fi avut cunoştinţă de ele. Încă odată, este ca şi cum ni s-ar spune că azi dimineaţă nu am remarcat elefantul de la demisol, pe lângă care, chipurile, am trecut cu toţii fără să îl vedem. Apoi, pe când eram în salon, nu am remarcat că elefantul urcase la etaj şi aranja cu trompa porţelanurile din vitrină şi cărţile din bibliotecă… Scara care duce la etaj, uşile care trebuiau deschise, toate se „elefantizaseră“ ca prin minune, permiţând stimatului pachiderm să servească lângă mine o cafea, ba chiar să-şi aprindă un trabuc, fără ca eu să îl văd măcar. Apoi, elefantul a ieşit la plimbare în plin cartier comercial, şi-a cumpărat rezerva de tutun pentru o bună bucată de vreme şi s-a întors liniştit la grădina zoologică, fără ca să îl observe cineva.

Vorbind de această afacere de exterminare, Rassinier spune undeva că „nimic nu este serios în povestea asta“. Nu sunt de acord cu această apreciere. În ceea ce mă priveşte, opinia mea este că, de la un capăt la celălalt, suntem în faţa unei poveşti absurde. Discuţia noastră nu trebuie să se fixeze pe absurditatea sau ne-absurditatea tărăşeniei. Cele opt observaţii sunt toate „sub nasul nostru“, pentru a ne exprima astfel, ele au fost formulate în cărţi recent publicate, nu de către istoricii revizionişti, ci de partizani ai făcăturii exterminaţioniste. „Holocaustomania“ a atins astfel de proporţii în ultimii ani, încât acestor lucrări li s-a făcut o largă publicitate. Desigur, poate că aceste cărţi nu au prezentat observaţiile de mai sus cu acurateţea şi finețea cuvenită. Totuşi, ele le-au prezentat, iar datoria celor care participă la dezbatere este să le cunoască. Pe bună dreptate putem vorbi de o miopie pe care posteritatea nu o va putea explica dacă în continuarea controversei holocaustice ne vom lăsa pe mai departe absorbiţi de detaliile neînsemnate în jurul cărora se agită trepăduşii „Holocaustului“, uitând sau neglijând observaţiile istorice simple, care răspund clar la toate îndoielile privind existenţa unui program de exterminare fizică a jidanilor din Europa.

 

Observaţii finale

 

În continuarea controversei holocaustice, partizanii, profitorii şi ceilalţi mercenari în slujba scornelii exterminaţioniste vor încerca, pe cât posibil, să încurce pistele tulburând apele prin tot felul de procedee previzibile sau imprevizibile. Am văzut precedentul controversei în jurul Donaţiei constantiniene. Ce am văzut de fapt? Am văzut măsura în care poate fi împiedicată exprimarea simplelor observaţii care arată natura non-istorică, adică absurdă, a fantasmagoriei impuse prin forţa baionetelor şi terorism intelectualo-ideologic. Puterea, însă, este una, iar adevărul istoric alta. În consecinţă, primul sfat pe care l-aş da celor care abordează această controversă este de a nu pierde din vedere că inima subiectului, adică aserţiunea unei exterminări la scară continentală, care ar fi durat trei ani şi s-ar fi soldat cu „şase milioane“ de victime numai printre jidani, nu a făcut încă obiectul unei analize istorice clasice.

Aceasta înseamnă că tactica de bază pe care o vor utiliza viitorii apărători ai minciunii şi imposturii istorice va consta în avansarea unor alegaţii imposibil de verificat prin metoda normală, adică plasarea oricăror ipoteze în contextul istoric respectiv pentru a verifica gradul lor de compatibilitate sau de incompatibilitate. Această tactică este deja vizibilă în articolul semnat de Gitta Sereny, despre care am vorbit (New Statesman). Oricine citeşte articolul respectiv îşi dă imediat seama că autoarea lui preferă să vorbească despre locuri precum Belzec, Sobibor, Treblinka, nu despre Auschwitz. Gitta Sereny ştie foarte bine de ce procedează astfel. Iată cum se exprimă ea cu privire la Auschwitz: „Auschwitz […] consta în imense lagăre de muncă şi, foarte pe aproape, instalaţii de exterminare. Întrucât foarte mulţi oameni au supravieţuit, Auschwitz ne-a permis să aflăm efectiv ceea ce s-a petrecut, ceea ce a complicat în acelaşi timp confuzia noastră cu privire la cele două tipuri de lagăre“.

Distincţia este întemeiată. Lagărul Auschwitz a fost o imensă exploatare multiformă, în vreme ce alte lagăre, zise de exterminare, constau în obscure instalaţii care nu funcţionau decât pentru scurte intervale de timp, servind exclusiv ca lagăre de tranzit pentru jidani. Din cauza aceasta posedăm un număr important de informaţii cu privire la Auschwitz, dar mult mai puţine cu privire la celelalte lagăre. De exemplu, nu există, probabil, fotografii aeriene ale celorlalte lagăre. De asemenea, în celelalte lagăre nu existau prizonieri din ţările din Vest, iar în ele nu lucrau sute şi chiar mii de muncitori şi tehnicieni civili.

Deţinuţii din celelalte lagăre nu erau în contact cu persoane atât de numeroase şi repartizate pe un teritoriu atât de mare. Aparent, Crucea Roşie nu avea cunoştinţă de celelalte lagăre, în care soseau mult mai puţine convoaie de jidani din Europa Vestică (câteva convoaie de jidani olandezi au ajuns până la Sobibor).

În consecinţă, dacă pentru nevoile unei dezbateri suntem tentaţi să lăsăm de o parte argumentele de ordin general, care contrazic teza „exterminării“, ne va fi mai uşor să arătăm absurditatea născocirii pentru Auschwitz, decât pentru celelalte lagăre. Acesta este motivul pentru care partizanii fabulaţiei exterminării preferă să vorbească despre Belzec, Sobibor sau Treblinka. În cazul acestor lagăre dispunem de mult mai puţine elemente care contrazic direct pretinsele lor „dovezi“, ce constau, aproape exclusiv, în mărturiile şi „amintirile“ de după război. Se ştie, însă, că, după orice război, se arată mulţi viteji!

Majoritatea mărturiilor postbelice au avut loc în faţa tribunalelor pseudo-germane. Ţinând cont de condiţiile politice şi judiciare actuale din Germania, istoricii revizionişti nu au, încă, acces la aceste documente, pentru a le examina[47] în interesul istoriei, al adevărului istoric. Lucrurile sunt foarte clare: În ceea ce priveşte controversa holocaustică, justiţia este departe de a fi justă, iar dreptul nu a fost niciodată drept. Actuala ordine mondială este o barbarie.

În ceea ce priveşte Auschwitz, apărătorii sau partizanii imposturii holocaustice sunt într-o poziţie extrem de dificilă, întrucât nu pot renunţa la acest lagăr fără să renunţe la întreaga tărăşenie fantasmagorică, ce durează de atâtea zeci de ani. Pentru celelalte lagăre, ei nu pot avansa alte dovezi decât cele deja avansate în cazul Auschwitz. Dacă „mărturisirea“ comandantului Rudolf Höss, de la Auschwitz, nu este decât o operă imaginară[48], de strictă ficţiune, cine va mai crede în „mărturisirea“ la fel de spăşită a lui Franz Stangl, comandantul de la Treblinka. Dacă poveştile unora ca Rudof Vrba şi Miklos Nyiszli nu sunt credibile, cărţile lor nefiind decât niște glume macabre, cine va crede poveştile la fel de macabre ale unora ca Jankiel Wiernik şi ale altora mai obscuri.[49] Dacă procesul de la Nürnberg şi celelalte procese germane de după război nu au stabilit adevărul cu privire la Auschwitz, cine va crede că ele au stabilit adevărul în cazul Treblinka? Dacă numeroşii jidani, despre care ni se spune că au fost trimişi la Auschwitz, nu au fost ucişi, cine va crede că foarte marele număr de jidani, expediaţi la Treblinka, au fost cu adevărat ucişi în acest lagăr?

În consecinţă, sfatul pe care l-aş da celor care se lansează în această controversă este de a-i împiedica pe partizanii făcăturii exterminării să se debaraseze de spinosul dosar Auschwitz. Faptul este următorul: Demascarea scornelii exterminaţioniste este relativ simplă în cazul Auschwitz, iar pierderea disputei exterminaţioniste în acest punct va antrena prăbuşirea întregii imposturi istorice, a întregii fabulaţii exterminaţioniste. De asemenea, partizanii făcăturii au recurs la un alt tip de argument. Este argumentul recent utilizat de Hilberg (nota 30), pe care îl recomand cititorilor doritori de a-şi face o idee justă despre linia mai nouă adoptată de exterminaţionişti: „[…] detractorii [adică noi, istoricii revizionişti] nu explică simplul fapt următor: Unde sunt persoanele care au fost deportate? Deportarea nu a fost un secret. Ea a fost anunţată. Mai multe milioane de oameni au fost deplasate către destinaţii precise. Unde sunt aceşti oameni? Doar nu se ascund în China!“

Pare incredibil că Hilberg pune astfel de întrebări într-o epocă în care nu este zi, aproape, fără ca presa să nu scoată la lumină numele unui jidan necunoscut, care, deşi a fost deportat este încă în viaţă. Suntem, însă, într-o epocă în care evenimentele din Orientul Apropiat ne obligă să ne amintim de exodul jidanilor care, părăsind Europa, după război şi chiar din timpul acestuia, au mers în actualul stat numit Israel.

Revizioniştii au răspuns deja la întrebarea lui Hilberg, arătând cum s-au petrecut diversele mişcări de populaţie din timpul şi de după Al Doilea Război Mondial.[50] Nu este greu de aflat unde au ajuns jidanii pe care, constrâns de argumentele imbatabile ale revizioniştilor, Hilberg se face că îi caută cu lumânarea… în China! Prima reacţie a cititorului ar putea fi că Hilberg a fost citat în mod inexact. Întrucât Hilberg se face că întreabă, dar nu precizează nimic, nu văd decât două feluri de a-i interpreta întrebarea. Ca de obicei, argumentul lui este de o verosimilitate iluzorie şi ţine de miopia istorică, întrucât neglijează, ba chiar escamotează contextul şi perspectiva istorică a deportărilor în chestiune.

Hilberg contează fără îndoială pe faptul următor: dispunem de o documentaţie abundentă cu privire la jidanii deportaţi către lagărele din Polonia, precum Auschwitz, Treblinka şi altele, dar nu dispunem de o documentaţie comparabilă dovedind că cei deportaţi în aceste lagăre treceau prin ele şi mergeau mai departe, în Est. Nu am văzut nici o arhivă germană în acest sens. Ar fi de mirare ca aceste arhive să fie scoase curând la lumină. Admiţând că fantasmagoria a fost fabricată superficial şi în grabă, mai ales din nevoia menţinerii unei anumite continuităţi cu propaganda din timpul războiului, cercetătorii istorici de astăzi, care au luat cunoştinţă de documentele germane după război şi au tras concluziile de rigoare din impostura judiciară de la Nürnberg, nu sunt nici grăbiţi, nici superficiali şi nu au nici un fel de obligaţii faţă de o propagandă care trebuie neapărat susţinută în continuare. Este evident că ni se ascund foarte multe documente.

Cine sunt posesorii documentelor germane care lipsesc? Cine a confiscat documentele germane, la sfârşitul războiului? Doar nu chinezii, vorba lui Hilberg?! La această întrebare se poate răspunde cu ajutorul argumentelor istorico-politice şi prin exemple concrete. Printre exemplele concrete amintesc cazul numitului David Marcus, principalul responsabil al politicii americane de ocupaţie din Germania, în timpul războiului şi după acesta. David Marcus a condus Departamentul crimelor de război din Washington în anii 1946-1947, fiind acelaşi David Marcus care a comandat forţele armate jidăneşti din Palestina, în cadrul primului război cu lumea arabă (1948). De vreme ce şeful politicii americane din Germania a fost unul şi acelaşi cu primul comandant suprem al forţelor armate ale noului stat Israel, nu este greu să înţelegem ce s-a întâmplat cu documentele germane care deranjau politica învingătorilor, mai ales a învingătorului învingătorilor, noul stat Israel.

Argumentul lui Hilberg ar avea oarecare greutate dacă ar fi vorba de documente istorice virgine, necunoscute. Pe cât înţeleg, el nu are, de fapt, în vedere decât documentele confecţionate de învingători.

Cu alte cuvinte, istoricii de astăzi trebuie să aibă toată încrederea în organizatorii farsei judiciare înscenate de la Nürnberg. În acest punct precis, Hilberg presupune mai mult decât poate să demonstreze. Este limpede că, dacă ar fi întrebat, Hilberg ne-ar răspunde că organizatorii înscenării judiciare de la Nürnberg au dreptate pe toată linia şi în proporţie de sută la sută.

Această tentativă de a face abstracţie de contextul istoric este o adevărată provocare. Autorii înşelătoriei au ascuns şi ascund în continuare documentele germane care ar demonstra înşelătoria lor. Hilberg ar putea, însă, replica arătând că nu este posibilă suprimarea tuturor documentelor, că, oricum, ar fi rămas urme despre deportarea jidanilor şi mai la Est. Acest lucru este adevărat şi, de altfel, astfel de urme există. La întrebarea lui Hilberg ar trebui răspuns prin întrebarea următoare: unde sunt arhivele germane privind deportarea jidanilor către Riga şi administrarea coloniei jidăneşti de acolo, nu a lagărului de concentrare de lângă Riga, de care s-a ocupat Jeanette Wolf în articolul ei din cartea lui Böhm.

În ceea ce mă priveşte, nu ştiu unde sunt aceste documente, dar nu susţin că nu le vom vedea într-o zi. Ceea ce ştiu, însă, precis este că aceste documente au fost ascunse apărării în cadrul proceselor de la Nürnberg (cf. capitolul VII). Există, însă, şi o a doua interpretare posibilă a întrebării lui Hilberg. Deşi cifrele furnizate cu privire la populaţia jidănească de după război, din Europa de Est, nu au prea mare importanţă, trebuie recunoscut că numărul jidanilor recenzaţi în Polonia postbelică nu reprezintă decât o mică parte din numărul lor considerabil de dinaintea războiului, teritoriul ca atare nefiind, însă, absolut acelaşi. Polonia însă nu este Uniunea Sovietică, ea nu este atât de mare deci, dacă ar exista comunităţi jidoveşti importante, acestea ar trebui să se vadă, să fie cunoscute.

În consecinţă, dacă facem abstracţie de contextul istoric, argumentul este simplu: jidanii de altă dată nu sunt pe teritoriul actual al Poloniei, deci au fost ucişi. Pentru cei care cunosc, însă, o brumă de istorie, concluzia aceasta nu are mai multă greutate decât raţionamentul următor: întrucât înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial locuiau milioane de germani la Est de linia Oder-Neisse, iar acum nu mai găsim, practic, nici unul, înseamnă că au fost ucişi! În realitate, epoca postbelică a cunoscut deplasări masive de populaţii, iar jidanii nu au făcut excepţie din acest punct de vedere. Sovieticii au deportat un mare număr în interiorul Uniunii Sovietice. Pe deasupra, în etapa imediat următoare războiului, jidanii din Polonia au luat cu asalt Germania de Vest, în drumul lor către Statele Unite sau Palestina.[51]

În starea actuală a evoluţiei politice generale şi a evoluţiei controversei holocaustice nu am alte sfaturi de dat sau alte idei cu privire la continuarea acesteia. Este, însă, evident că nu pot să prevăd toate stratagemele pe care ni le-ar putea rezerva viitorul. Nici măcar nu pot să promit că argumentele de genul celor utilizate de Gitta Sereny şi Raul Hilberg, pe care tocmai le-am comentat, vor fi repetate în continuare de către partizanii şi profitorii scornelii exterminaţioniste. Astăzi încă, la atâtea zeci de ani după război, întâlnim destui oameni care spun că trupele americane şi britanice care au cucerit lagărele Belsen, Buchenwald şi Dachau „au văzut grozăviile cu ochii lor“. Astfel de grozăvii, ba chiar altele, şi mai şi, au putut fi văzute la Dresda, de orice om de bună credinţă. Autori: anglo-americanii! De asemenea, la Hamburg, Berlin şi aproape în orice oraş german de oarecare importanţă au putut fi văzute astfel de grozăvii. De fapt, ce s-a văzut la Belsen, Dachau și Buchenwald? Nu s-au văzut decât numeroase cadavre. Asta a fost tot. S-a ştiut din 1945 că aceşti morţi au fost rezultatul penuriilor antrenate de prăbuşirea Germaniei, mai ales a bombardamentelor teroristo-strategice anglo-americane. Confuzia din minţile celor mai mulţi dintre contemporanii noştri este, însă, atât de mare încât aceste argumente ipocrite încă sunt utilizate pe scară largă.

Ceea ce aş putea adăuga, pentru cei pasionaţi de cercetarea istorică ştiinţifică a acestor probleme, este că trebuie să se ţină la curent cu lucrările revizioniştilor istorici şi cu cele ale exterminaţioniştilor, fără să piardă din vedere contextul şi perspectiva istorică, fără de care se ajunge la miopia istorică de care ne-am ocupat.

 

 

Bibliografie

BAUER, Yehuda, American Jewry and the Holocaust, Wayne State University Press, Detroit, 1981.

BÖHM, Eric, H., ed., We survied, Yale University Press, New Haven, 1949.

BUTZ, Arthur R., The Hoax of the Twentieth Century: The Case Against the Presumed Extermination of European Jewry, Institute for Historical Review, Torrance (prima ediţie americană) sau Historical Review Press, Brighton (a II-a ediţie, cea britanică, 1977).

COLEMAN, Christopher Bush, Constantine the Great and Christianity, Columbia University Press, New York, 1914.

COLEMAN, Christopher Bush, The Treatise of Lorenzo Valla on the Donation of Constantine, Yale University Press, New Haven, 1922.

DAWIDOWICZ, Lucy S., The War Against the Jews 1933-1945, Holt, Rinehart and Winston, New York, 1975; trad. rom.: Războiul împotriva evreilor, Ed. Hasefer, București, 1999.

DAWIDOWICZ, Lucy S., The Holocaust and the Historians, Harvard University Press, Cambridge, 1981.

DONAT, Alexander, ed., The Death Camp Treblinka, Holocaust Library, New York, 1979.

DUBOIS Jr., Josiah E., The Devill’s Chemists, Beacon Press, Boston, 1952.

FEINGOLD, Henry L., The Politics of Rescue, Rutgers University Press, New Brunswick [New Jersey], 1970.

GILBERT, Martin, Auschwitz and the Allie, Holt, Rinehart and Winston, New York, 1981.

LAQUEUR, Walter, The Terrible Secret, Little Brown & Co., Boston, 1980.

ROTHFELS, Hans, The German Opposition to Hitler, Henry Regnery, Chicago, 1962.

SERENY, Gitta, Into That Darkness, McGraw-Hill, New York, 1974.

SETZ, Wolfram, Lorenzo Vallas Schrift gegen die Konstantinische Schenkung, Max Niemeyer Verlag, Tübingen, 1975.

STÄGLICH, Wilhelm, Der Auschwitz Mythos, Grabert-Verlag, Tubingen, 1979[52].

[1] GILBERT, p. 340.

[2] LAQUEUR, pp. 22-25.

[3] În ediţia franceză, „actori“, dar nu în sens propriu, ci în sens metaforic şi fără ghilimele, pe considerentul, tacit că termenul este intrat „în uz“, şi, deci, nu ar mai trebui marcată folosirea sa improprie, în acest context. Totuşi, actorii sunt cei de pe scena teatrului şi, de aceea, este bine să respectăm proprietatea termenilor. În politologia românească s-a introdus termenul adecvat, calchiat după teoria fizicii atomice şi cuantice, de „acton/actoni“. Cf. Cornel Simoi, Sociomatica. Editura Litera, Bucureşti, 1978. Lucrarea a apărut în regie proprie şi în tiraj mic, de aceea a trecut neobservată şi a rămas neutilizată. E cazul să ne folosim de conceptele introduse de acest mare filozof-matematician, ignorat pînă acum (n. red. – V.I.Z.)

[4] BAUER, p. 21 sqq.

[5] BAUER, cap. VIII.

[6] BAUER, cap. IX, pp. 246, 264, 272, 274, 333, 366 sqq., 371 sqq.

[7] LAQUEUR, pp. 4, 170 sqq, 188.

 

[8] GILBERT, p. 93 sqq.; LAQUEUR, p. 231.

[9] GILBERT, pp. 31, 39 sqq, 44, 170.

[10] LAQUEUR, Anexa 5. [Deşi Arthur Butz insistă să sublinieze că e o „carte ridicolă“ şi „aranjată“ la ultima ediţie, în ciuda ridicolului ei, ea a fost „împănată“ cu texte confecţionate de către doi mari „foşti“, dar încă activi şi foarte vizibili ca membri ai „Ocultei“: cf. Zbigniew Brzezinski (Afterword), Madeleine Korbel Albright (Foreword), nici mai mult, nici mai puţin!!! – n.n., V.I.Z.]

[11] Washington Post, 28 oct. 1981, p. A1; Los Angeles Times, 29 oct. 1981, pt. I, p. 20.

[12] Vedeţi contribuţia lui Wiesel la broşura Dimensions of the Holocaust, Northwestern University Press, Evanston, 1977. Este vorba de textul conferinţei lui Wiesel la Universitatea Northwestern, în primăvara lui 1977. Cei care nu găsesc broşura respectivă, vor citi cu folos articolul din Jewish Chronicle din Londra (4 noiembrie 1977).

 

[13] BAUER, pp. 264, 271, 274, 371; GILBERT, p. 121.

[14] BAUER, pp. 56, 58.

[15] GILBERT, p. 204 sqq.

[16] BAUER, p. 325 sqq.; GIBERT, p. 121.

[17] DAWIDOWICZ (1975), p. XVII; (1981), p. 125.

[18] GILBERT, p. 143.

[19] BAUER, pp. 329-334.

[20] GILBERT, p. 181.

[21] LAQUEUR, pp. 183-186; BAUER, pp. 188.193, 403.

[22] LAQUEUR, pp. 68-72; BUTZ, pp. 148, 341sq.

[23] LAQUEUR, p. 121.

[24] GILBERT, p. 325

[25] GILBERT, p. 337 sqq.

[26] GILBERT, pp. 267-273,290, 299-311, 341.

[27] FEINGOLD, pp. 9, 170; LAQUEUR, p. 94.

[28] LAQUEUR, p. 3.

[29] DUBOIS, pp. 184, 188.

[30] GILBERT, pp. 68, 95 sqq., 99.

[31] LAQUEUR, p. 162.

[32] BAUER, p. 229.

[33] LAQUEUR, pp. 83,86; GILBERT, p. 150.

[34]Vezi A Pleasant Surprise: John Beaty’s ‘The Iron Curtain over America’, pe http://semiticcontroversies.blogspot.ro/2010/05/pleasant-surprise-john-beatys-iron.html .

[35] GILBERT, p. 231 sqq; BUTZ, 262 sq.

[36] Dino A. BRUGIONI şi Robert G. POIRIER, „The Holocaust Revisited: A Retrospective Analysis of the Auschwitz-Birkenau Extermination Complex“, probabil încă disponibil la Public Affairs Office, Central Intelligence Agency, Washington. Lucrarea lui Brugioni & Poirier a apărut şi în franceză, sub titlul: „Une analyse rétrospective du complexe d’extermination «Auschwitz-Birkenau»“, în Le Monde juif, ianuarie-martie 1980, cel de al 36-lea an, nr 97, pp. 1-22.

[37] LAQUEUR, pp. 55-58.

[38] Cf. Anexa E; GILBERT, p. 104 sqq.

[39] Cf. BUTZ, îndeosebi pp. 347-363. [Aici în episodul nr. 34 – n. red. V.I.Z.]

[40] GILBERT, p, 129.

 

[41] BAUER, p. 430 sqq.

[42] LAQUEUR, p. 152.

 

[43] LAQUEUR, p. 18.

 

[44] LAQUEUR, Anexa I. Cazul ziaristului Lemmer şi al economistului Sommer, care au comunicat, în Elveţia, informaţii cu privire la exterminări, nu pare să fi avut de vreo importanţă. Lemmer nu avea nimic de-a face cu Abwehrul. După cum remarcă Laqueur, nimic din autobiografia sa nu arată că ar fi comunicat informaţii privind exterminarea. Sommer era ofiţer de legătură între Statul Major General şi Abwehr, în care calitate făcea călătorii în Elveţia, pentru motive comerciale. După GILBERT (p. 56 sqq.), apropierea făcută între Sommer şi un raport din vara lui 1942, unde se spune că „se pregătesc lagăre în care vor fi exterminaţi prin gaze toţi jidanii din Europa şi o mare parte dintre prizonierii de război ruşi“ a fost revendicată nu de Sommer, care a murit în 1965, ci de către doi intermediari jidovi. Interesant de remarcat este că nici Lemmer, nici Sommer nu par să fi fost implicaţi în Opoziţia antihitleristă. Ambii au supravieţuit războiului.

[45] ROTHFELS, pp. 125-151.

[46] Chutzpah: termen jidănesc care desemnează o astfel de lucrătură, implicând, într-adevăr, un tupeu incredibil, o îndrăzneală, impertinenţă, incorectitudine şi insolenţă nemaiîntâlnite la alte popoare. Referitor la execrabila insolenţă jidănească desemnată prin termenul chutzpah, traductibil prin „tupeu“, vezi: Norman G. Finkelstein, Beyond Chutzpah. On the Misuse of Anti-Semitism and the Abuse of History. Ed. Hana Whitton, PhD, Oxford Literary and Rights Agency, 2008. Pentru ediţia în limba română: Norman G. Finkelstein, TUPEU. Argumentul antisemitismului şi maltratarea istoriei. Editura Antet, 2012. Vezi şi celebra carte a lui Norman G. Finkelstein, The Holocaust Industry. Reflections on the Exploitation of Jewish Suffering; Industria Holocaustului. Reflecții asupra exploatării suferinței iudaice, Editura Antet, 2002 (n. red. – V.I.Z.)

 

 

 

[47] Potrivit dreptului german, dosarele unui proces nu sunt accesibile publicului. Celor care sunt implicaţi într-un fel sau altul în aceste afaceri li se acordă, pe sprânceană şi în mod excepţional, accesul la propriile dosare, de exemplu. Astfel de excepţii se pot acorda unor cercetători agreaţi, dar nu celor implicaţi direct în procesul respectiv, cazul lui Wilhelm Stäglich, autorul cărţii Der Auschwitz Mythos (Mitul Auschwitz), care nu a obţinut autorizaţia necesară consultării „mărturiilor“ din propriul său proces.

[48] Vedeţi capitolul IV. În ceea ce priveşte soluţia finală a chestiunii „mărturisirii“ lui Rudolf Höss, vedeţi articolul lui Robert Faurisson din The Journal of Historical Review, vol. 1, nr. 2, vara lui 1980; vol. 2, nr. 4, iarna lui 1981. Câţiva ani mai târziu, ambele au fost republicate în franceză (Annales d’Histoire révizionniste, nr. 1, primăvara 1987, pp. 137-152) sub acelaşi titlu, care, în traducerea românească, sună aşa: „Cum au obţinut britanicii mărturisirea lui Rudolf Höss, comandantul de la Auschwitz“.

[49] DONAT.

[50] Cf. Capitolul VII din prezenta carte (n. tr.).

 

[51] Vedeţi capitolele I şi VII.

 

[52] Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XXe siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 534-560 (n. red. – V.I.Z.).