Incorect Politic O Publicație Dizidentă
Incorect Politic
Februarie 24, 2020
Preluat de pe IonCoja:
Blestemul tracic?
Domnule profesor ION COJA, românii sunt mai învrăjbiți ca oricând! De data aceasta pe tema demiterii lui Băsescu! Dar nu se poate spune că până să apară acest referendum eram „uniți în cuget și simțiri”! Dimpotrivă! Dezbinarea este mai veche, iar după 1990 a devenit tot mai accentuată, mai insuportabilă! Se aud voci cum că suntem sub puterea unui blestem străvechi, ca noi românii să nu fim niciodată uniți! Ce ziceți?
Avem un text antic care vorbește de dezbinarea din lumea tracilor, dezbinare care i-a împiedicat să se afirme în istorie cu întreg potențialul dat de numărul mare al tracilor, ca și de înzestrarea lor genetică excepțională. De aici și expresia „blestemul tracic”, al dezbinării dintre români. Nu știu cine a lansat această expresie, am folosit-o și eu de câteva ori, chiar și înainte de 1990. În acest context am zis că ar trebui, un istoric mai inspirat, mai avizat, să scrie și Istoria Nenorocului Românesc. Au fost atâtea ocaziile pe care le-am ratat, momentele când a lipsit fie inspirația, fie persoana potrivită, personalitatea vreau să zic, și au rămas atâtea nefăcute sau neîmplinite. Dar să fim drepți în fața lui Dumnezeu și să recunoaștem că nu sunt puține nici izbânzile noastre, numai că noi, românii, se pare că suntem foarte exigenți cu noi înșine și suntem gata oricând să ni se pară că este prea puțin ce s-a făcut până acum! La mulți însă acest sentiment, al prea puținului, al inconsistenței noastre ca istorie, ca prestație națională, vine și din ignoranță! Cei mai mulți care se plâng de firea sau soarta românilor nu cunosc istorie, nici românească, nici universală… Sau interpretează greșit faptele! Cazul chiar și al unor persoane foarte bine informate, al unor istorici profesioniști, unii chiar mari academicieni! Nu este destul să știi, mai trebuie să și pricepi! Iar ca să înțelegi este musai nevoie să iubești!
Puteți da un nume?
Dacă dau nume, ar însemna să ațâț dezbinarea, dihonia din lumea noastră românească… Cuvîntul blestem eu l-am folosit destul de des după 1990 pentru a mă referi la un păcat greu de iertat, care atrage asupra noastră multă suferință! În general, când spui că cineva a fost blestemat, trebuie să precizezi pentru care faptă neplăcută Domnului a ajuns acea persoană să fie ținta unui blestem. Care este păcatul de neiertat? Or, după părerea mea, noi suntem foarte vinovați în fața lui Dumnezeu și a oricărei alte instanțe morale, omenești sau supraomenești, pentru ce s-a întâmplat în decembrie 1989! Nu mă refer la moartea Ceaușeștilor și a celorlalți, a tinerilor îndeosebi, peste o mie de morți!, ci la faptul că nu facem nimic pentru pedepsirea vinovaților! Asasinii din decembrie 1989 nu numai că sunt lăsați în pace, dar le-am permis să ne conducă, să prospere, i-am ales prin vot așa zis democratic și așa mai departe! Sângele nevinovat al acelor tineri, al acelor copii, strigă la cer și Cerul nu poate să facă urechea toacă, așa cum o facem noi! Păcatul nu este atât de mare al asasinilor, cât este al cetății, care nu reacționează la dezordinea produsă prin crimă. Crima tulbură ordinea lăsată de Dumnezeu! Mai vinovați decât criminalii înșiși sunt cei care rămân nepăsători în fața crimei! De 22 de ani noi suntem nepăsători! Asta ne costă! Nu se poate să nu ne coste! Și este păcatul comentatorilor din mass media, al formatorilor de opinie, al politicienilor, și mai ales al celui care pune ștampila pe buletinul de vot în dreptul numelui pătat de sânge…
Eu m-aș întoarce la blestemul dezinării în care trăim dintotdeauna!
Dar nu este adevărat că trăim dezbinați dintotdeauna! Istoria noastră cuprinde nenumărate momente de solidaritate sublimă și totală!… Nu mă refer numai la 1918 sau 1859… Iată, în 1938, împotriva establishmentului de atunci, a autorităților extrem de ostile, peste un milion de tineri, majoritatea intelectuali, oameni cu frica lui Dumnezeu, elita tineretului de atunci, erau strâns uniți în aceeași organizație, sub același crez moral, în jurul aceleiași persoane, cu o dăruire total dezinteresată, împinsă până la sacrificiul suprem, al vieții, al libertății. Eu, când dau de un sceptic mai îndărătnic, decis să meargă cu defetismul său până în pânzele albe, capabil la orice oră să invoce o mie de dovezi că noi, românii, suntem ultimii din lume, îi cer acelui frate necăjit un singur lucru: prin comparație cu istoria altor popoare, îndeosebi moderne, a cărăr istorie o cunoaștem cât de cât mai bine, să-mi dea încă vreo două-trei exemple sau măcar unul pe care să-l poată pune alături de Mișcarea legionară! Care alt popor a mai generat ceva asemănător fenomenului legionar?!… În zece ani, deși prigoniți, deși nu aveau nimic de câștigat în ordinea materială a existenței, dimpotrivă, aveau numai de pierdut, un milion de români s-au unit și au făcut front comun în fața minciunii, a delăsării, a nedreptății! În fața trădătorilor de neam și lege! Adică românii efectiv au dat naștere la „cea mai interesantă și mai importantă mișcare politică de masă”, cum o caracteriza Goebbels!
E drept că am decăzut apoi, și mulți dintre noi acceptă chiar și azi cele mai mizerabile minciuni și defăimări la adresa Mișcării legionare!… Dar încet-încet recuperarea adevărului se produce! Eu sunt optimist în privința asta! Istoria oricărui popor are suișuri și coborîșuri…
O să încerc să fiu mai punctual și o să vă întreb de ce sunt atât de dezbinați între ei naționaliștii români? Fruntașii naționalismului românesc! De ce nu fac front comun? De ce se calomniază unii pe alții chiar?!
Mă gândesc deseori la un text al lui G.Călinescu despre Nicolae Bălcescu, marele naționalist. Se zice că Bălcescu a stârnit printre prietenii, printre camarazii săi, o nedumerire: care este femeia pe care totuși Bălcescu o iubește? Nu se „afișa” cu nicio domnișoară sau doamnă, nu avea nicio preocupare pe acest tărâm atât de gingaș!… Până la urmă au înțeles: Bălcescu avea și el o iubită, numai că iubita sa era România… Vulgarizez și spun că pentru mulți naționaliști, sau așa ziși naționaliști, Patria este un fel de femeie, pe care vrei s-o cucerești ca să fie numai a ta!… Te dedici Patriei și nu accepți pe altul alături de tine, care să arate că se poate dedica mai mult, cu rezultate mai clare, mai spectaculoase… Am avut deseori acest sentiment, mai ales după 1990, în cercurile de naționaliști frecventate! Bunăoară printre colegii din Vatra Românească! Mi-aduc bine aminte de momentul când am publicat cartea Transilvania – Invincibile Argumentum. Era scrisă încă din 1985, nu a putut fi publicată atunci căci era „prea” naționalistă, am publicat-o în 1991. Când le-am arătat-o colegilor, unii dintre ei, în frunte cu președintele Vatrei, parcă le-aș fi dat palme! Le-a căzut fața! Erau nervoși, supărați și geloși că a apărut cartea, nu se bucurau deloc că era izbânda cauzei! Cauza era bine să reușească, dar numai pe mâna lor! Decât să fie meritul altcuiva, mai bine amânăm izbânda!… Nu au făcut nimic pentru buna difuzare a cărții, bunăoară! Dimpotrivă!… Iar revista port drapel a naționalismului românesc de atunci nici măcar un rând nu i-a consacrat! Și este, vorba doctorului Pan Izverna, o „carte foarte importantă”! Pot spune că unii colegi ardeleni din Vatră, în sinea lor, îmi reproșau că am scris eu, din București, o carte despre Transilvania! Ce căuta un constănțean în afacerea asta?! În disputa pentru Transilvania?!… Nota bene: mă refer la câțiva veleitari din Vatră! Altminteri, ardelenii propriu ziși, cei mai mulți mi-au arătat toată prețuirea! Le rămân dator în perpetuitate, ca să folosesc un ardelenism frumos!
Mă simt încurajat să vă fac o mărturisire: am fost foarte mirat, discutând cu câțiva tineri din Noua Dreaptă despre dumneavoastră, să constat că au rezerve în ceea ce vă privește, fiind convinși că sunteți ba omul Securității, ba al Masoneriei chiar!… Sau și una și alta: și securist, și mason!
Eu am întâlnit deunăzi oameni serioși care erau convinși că aș fi academician!… Gura lumii e slobodă!…
Cum explicați această persistență a ideii că ați fi un fals naționalist? Că naționalismul dumneavoastră este chiar o diversiune?!
Nici eu nu sunt convins că aș fi un naționalist autentic. Am încercat să fiu, m-am străduit, se vede că n-am reușit, n-am convins, dar nu mă las! Nu știu câte zile mai am, așa că fac azi ce am făcut și ieri și perseverez, chiar dacă fără un succes prea mare… Dar că aș fi o coadă de topor, un diversionist, un vîndut altor interese, asta mi-e ușor să afirm și să demonstrez că nu sunt! Eu sincer vreau și încerc să fac chiar mai mult decât pot pentru binele nostru comunitar! Uneori sunt ridicul! Dar sincer totdeauna!…
Nu vă deranjează această suspiciune? Nu încercați să puneți lucrurile la punct?
De deranjat mă deranjează ca o dovadă de prostie crasă a unor compatrioți! Chiar mă întristează să întâlnesc români proști, imbecili! Indiferent care este subiectul! În cazul securistului Ion Coja, păi dacă un om ca mine – că am făcut și eu câte ceva mai deosebit la viața mea!, dacă un om ca mine a făcut parte din structurile securității, ca ofițer, probabil colonel, sau măcar ca agent sau informator, asta înseamnă că Securitatea este o instituție serioasă, cu mari merite!… A spune despre mine că sunt securist este un elogiu pe față la adresa Securității! Înseamnă că Securitatea mi-a inspirat sau comandat textele pe care le-am scris, inclusiv memoriile depuse la CC al PCR. Securitatea, drăguța de ea, m-a pus să insist pe lângă Țuțea să scrie, să nu se limiteze la opera sa orală, oricât ar fi aceasta de fabuloasă!… Probabil că banii cu care am plătit dactilografierea textelor lui Petre Țuțea, mi i-a dat tot Securitatea, iar nu frate-meu sau cumnatul meu, răpostaul dr Ion Efrim, Dumnezeu să-l odihnească!… Și tot Securitatea m-a pus s-o aduc pe Elisabeta Rizea la Mangalia, unde frate-meu a ținut-o la un tratament de câteva luni, de i-a mai reparat oasele atât de ostenite pe cărările muntelui!… Și tot Securitatea m-a însărcinat să-i propun pe foștii deținuți politici la premiul Nobel pentru Pace, propunere care a avut mult succes la Oslo, a intrat chiar și în selecția finală, dar a ieșit din competiție, s-au răzgândit membrii comisiei când au primit reclamații cum că majoritatea foștilor deținuți politici din România sunt anti-semiți! Au înfundat închisorile comuniste pe drept cuvînt, pentru crime de război și anti-semitism!… Deh, 95% dintre deținuții politici din România au fost legionari!… Cum să le dai premiul Nobel pentru Pace! Ca lui Elie Wiesel!
Cel mai mult mă afectează, sufletește, imbecilii care cred că m-am aciuat pe lângă Țuțea ca să-l „monitorizez” și să raportez la Securitate tot ce face bătrânul reacționar anti-comunist!… Are oarecare logică această prezumție, recunosc, dar cade în fața câtorva detalii: eu i-am făcut reclamă lui Țuțea printre prieteni și studenți, am dus la Țuțea zeci de persoane, iar alte zeci s-au speriat de consecințe și au refuzat să-l cunoască. Au bănuit că Țuțea este atent supravegheat cu cine se vede, cine îi calcă pragul, și s-au ferit să-și atârne o tinichea la dosarul de cadre!… Eu nu m-am ferit, pentru că așa mi-e felul! Îmi place să sfidez autoritatea întemeiată pe fals, pe minciună! Cum era autoritatea comunistă și mai ales cea post-comunistă. Da, știu că mulți se simt bine zicând că așa se explică curajul meu: sunt omul Securității! Și așa se explică și nimicnicia și oprtunismul lor: ei nu sunt oamenii Securității, nu se bucură de protecția gradului! Niște…
Nu vă cer să dați vreun nume!
Ba să-mi ceri să-ți dau măcar un nume!
Al cui?
Al unui monah de la Petru Vodă: Filoteu. Aparține, crede el, aripii naționaliste din Biserica noastră, căci există o asemenea aripă și în Biserică, așa cum există în toate instituțiile Țării. Ani de zile n-a ostenit să mă vorbească de rău, mai ales pe tema aceasta: cât este de securist naționalistul Ion Coja! Îl invit pe numitul Filoteu ca pe acest site să-și susțină public calomniile șoptite la urechea unor oameni nevinovați, de bună credință. Am să-i ofer, în sprijin, ultimul meu detaliu biografic, care confirmă nevrednica suspiciune: zilele trecute, după aproape douăzeci de ani de procese în justiție, eu și ai mei am pierdut un proces de moștenire. Partea mea era peste un milion de euro… Am pierdut milionul și rămân cu pensia mea de 1600 de lei după 40 de ani de profesorat, plus 1000 de lei de la Uniunea Scriitorilor. Pământul meu intră astfel în proprietatea unor tovarăși agreați de Primăria Constanța, care nu au prezentat în instanță niciun act de proprietate, ci numai titluri emise abuziv după 1990. Printre ei, doi interpuși ai unor foști miniștri, unul dinainte de 1990, altul post-decembrist! …După cum se știe, frățioare Filoteu, după 1990, toți securiștii ca mine, au fost prigoniți în justiție și împiedicați să-și revendice drepturi elementare, precum cel de proprietate! Nu se putea face cu mine o excepție!… Așa că-l poftesc pe brătucul Filotea să meargă la părintele Justin și să ceară canon de ispășit pentru cât rău mi-a făcut, nu numai mie, ci și, mai ales, celor pe care i-a oprit să caute și găsească la mine ce era de găsit!
Vă întorc la „blestemul tracic”! Într-o discuție recentă cu un tînăr voitor de bine în tot ce face, om cu frica lui Dumnezeu și îngrijorat de ce vede în jurul său, acesta a adus în discuție „cazul” Brâncoveanu… Martiriul Brâncoveanului a fost cumplit. Unii pun pe seama stolnicului Constantin Cantacuzino, rudă apropiată a domnitorului, căderea acestuia în dizgrația sultanului. În termenii cei mai laici, stolnicul „l-a turnat”, l-a pârît pe domnitor la Înalta Poartă, la Bruxelles-ul de atunci! Credeți că această urîtă poveste a atras asupra românilor blestemul sub a cărui povară ne aflăm?
Gestul stolnicului Cantacuzino este sfâșietor de …regretabil! Dar nu turnătoria Cantacuzinului a provocat tragedia din 15 august 1715, la dimensiunile teribile ale acesteia! În schimb, putem comenta cu folos pe seama faptului că stolnicul era și el un patriot, un „naționalist”, și n-a încăput din pricina altui patriot – Brâncoveanu! Stolnicul Cantacuzino nu a fost un adversar, un dușman al intereselor românești și creștinești, pe care Brâncoveanu s-a străduit să le slujească cu credință și eficiență!… Dimpotrivă, erau amândoi, dacă pot spune așa, de aceeași parte baricadei!… Precum azi naționaliștii noștri! De aceeași parte, dar învrăjbiți și „geloși” unii pe alții!…
Cred totuși că povestea Brâncoveanului trebuie să ne îngrijoreze, dar prin alt aspect al ei: este fără pereche în istoria lumii tăria sufletească arătată de Brâncoveanu și de copiii săi. De cei șase români! Este un moment de istorie românească al cărui binemeritat răsunet în conștiința omenirii nici până azi nu s-a produs. Când ființa umană, chemată la judecata supremă, va fi întrebată prin ce și-ar merita omul faima de creație făcută „după chipul și asemănărea Domnului”, răspunsul nostru ar trebui să cuprindă o listă cu câteva momente de excelență a ființei umane. Unul dintre aceste momente este „prestația” Brâncovenilor, puși să aleagă între viață și moarte în condițiile cunoscute. Alegerea pe care au făcut-o onorează în veac nu numai pe români, ci însăși ființa umană! În plan metafizic, pe deasupra oricăror considerente istorice, de timp și spațiu.
Și aici se produce mare păcatul nostru, al românilor, care nu știm să ne prețuim cum se cuvine eroii și martirii! Posteritatea lui Constantin Brâncoveanu merita să fie cu totul și cu totul alta! Bunăoară, acest martiraj nu a generat nici pe departe operele de artă care să cinstească cum se cuvine jertfa Brâncovenilor! Nu avem literatura dedicată acestui subiect! Avem în schimb sute de romane, piese de teatru, filme, poeme și opere muzicale, fresce, sculpturi etc. dedicate unor eroi și martiri mincinoși: comuniștii din așa zisa ilegalitate. La fel cum nu avem un reflex în artă și literatură la înalțimea martiriului legionar, al Căpitanului în primul rând! Nu avem paginile cuvenite acestor momente în manualele de istorie, în programa școlară dedicată Istoriei României!… Această indiferență, la nivelul cărturarilor neamului, da, poate fi un mare păcat și chiar este! Plătim din greu și pentru acest păcat!
Ce e de făcut?
Mă tulbură întrebările pe care mi le-ai pus, faptul că ai adus în discuție martiriului brâncovenesc, deoarece de câteva săptămâni lucrez la un proiect literar dedicat domnitorului nostru cu cel mai tragic destin. O piesă de teatru. Nu aveam în vedere perspectiva pe care dumneata ai propus-o. Să vedem dacă o s-o valorific. Oricum, este un proiect mai vechi, l-am tot amânat și sper să am zile să-l închei.
O piesă de teatru? Are deja un titlu?
Un titlu provizoriu: Pariul valah. Primul act e scris și nevastă-mea, cocoană foarte pricepută la teatru, zice că n-a ieșit rău! Ehe! Nu știe ce urmează!…
Ce urmează?
Ce urmează?… Probabil că urmează să termin piesa și să nu mi-o joace niciun teatru!… Punct!
22 iulie 2012 București
A consemnat Petre Burlacu
