Incorect Politic
Februarie 11, 2019

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (37)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episoadele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17,18,19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29,30,31,32,33, 34, 35, și 36

 VII. 5. Iarăşi şi iarăşi sionismul

 

Ceea ce ne interesează este rolul politic jucat de lagărele pentru persoanele deplasate. Ele au servit de lagăre de tranzit şi antrenament militar pentru invadarea Palestinei. Lumea a avut ocazia să afle acest lucru încă din ianuarie 1946. După cum se întâmplă din când în când cu „organizaţiile internaţionale“, generalul britanic Frederik E. Morgan, şeful UNRA, era un om independent, în nici un caz o marionetă sionistă.

Deşi nu putea controla decât parţial activităţile UNRA din Germania, el ştia ce se petrece şi vorbea public despre asta. Cu ocazia unei conferinţe de presă la Frankfurt, Morgan acuză un grup jidănesc organizat de finanţare a exodului jidanilor din Polonia către zona americană din Germania. El ironiză „zvonurile privind pogromurile din Polonia“, arătând că jidanii care soseau cu trenuri întregi la Berlin arătau în formă, bine hrăniţi, bine îmbrăcaţi, cu buzunarele pline de bani:

„Nu se poate spune că sunt persecutaţi. Cred că au un plan, un plan veritabil pentru părăsirea Europei“. Morgan adăugă că banii acestora erau mărci de ocupaţie, imprimate de către ruşi. Cititorii îşi vor aminti că în capitolul III am vorbit despre una din acţiunile cele mai spectaculoase ale agentului sovietic Hary Dexter White, şeful operaţiunilor internaţionale ale Trezoreriei americane, care a constat în transmiterea planşelor imprimeriei americane a banilor de ocupaţie americană din Germania.

Chaim Weizman a denunţat declaraţia lui Morgan ca manifestare antisemită. Rabinul Wise declară că aceasta miroase a nazism din cea mai neagră epocă, amintind Protocoalele Înţelepţilor Sionului. Cartierul general UNRA din Statele Unite anunţă că Morgan a fost demis din funcţia sa, dar acesta a dezminţit ştirea. Rabinul Wise, Henry Monsky (preşedintele B’nai B’rith) şi alţi jidani de calibru discutară cu Lehman şi „conveniră că, date fiind împrejurările, ar fi imprudent să se insiste pe cazul Morgan“, acesta dispunând probabil de dovezi în sprijinul afirmaţiilor sale.

Ceva mai târziu, în cursul lui 1946, o comisie de anchetă anglo-americană a constatat că Morgan subestimase situaţia. În lagărele pentru jidanii deplasaţi, „feţele se schimbau de la o zi la alta, noi sosiţi răspunzând la nume mai vechi, la controalele nominale, pe măsură ce organizaţia sionistă transporta jidănimea tot mai aproape de Palestina“. Jidanii, mai ales polonezi, soseau în masă în Germania Occidentală, trecând prin lagărele UNRA, unde subofiţeri americani şi englezi îi instruiau milităreşte în vederea invadării Palestinei. Deşi cei mai mulţi dintre ei ar fi dorit să meargă în Statele Unite, nu în Palestina, toate mijloacele fură utilizate pentru a-i constrânge să emigreze în aceasta din urmă. Rezumând activitatea sa în cadrul UNRA, generalul Morgan scrise în memoriile sale (Peace and War, 1961):

„Lucrul cu o astfel de echipă este indescriptibil“.

Peste ani şi ani, diverşi autori sionişti au recunoscut justeţea acuzaţiilor lui Morgan, în povestirile lor elogioase ale exodului organizat al jidanilor, de la bazele din Europa⁴². În august 1946, La Guardia l-a demis pe Morgan pentru că ar fi acuzat UNRA de a fi servit ca „acoperire pentru agenţii secreţi sovietici şi alte elemente criminale implicate în contrabandă şi trafic de droguri“. Morgan fu înlocuit de Meyer Cohen, din biroul UNRA de la Washington. Această măsură fu luată în cadrul conflictului, larg descris în presa epocii, dintre UNRA şi autorităţile militare.

La Guardia venise în Germania pentru diverse probleme, între care cazul Morgan. Cu prilejul unei conferinţe de presă imediat după demiterea lui Morgan, La Guardia a avut un violent schimb de cuvinte cu ziaristul Hal Foust, de la Chicago Tribune, pe care l-am întâlnit în capitolul I. Foust l-a întrebat pe La Guardia câţi bani a primit UNRA de la alte ţări decât Statele Unite. La Guardia nu a vrut să răspundă la nici una dintre întrebările lui Foust, pretextând că „în orice caz, ziarul infect al acestuia nu va publica răspunsurile sale“. La cererile repetate ale lui Foust, La Guardia a sfârşit prin a urla să îşi „închidă pliscul“⁴³.

Morgan nu a fost primul ofiţer aliat de rang înalt care s-a ciocnit cu sioniştii. În vara lui 1945, „raportul Harrison“, adresat Casei Albe, afirma că jidanii din zona americană din Germania erau trataţi aproape la fel de rău ca pe vremea naziştilor. Deşi numeroşi jidani din lagăre s-au distrat public pe marginea acestor vorbe, generalul Eisenhower, comandantul şef al armatelor aliate, îl vizită pe generalul George S. Patton, şeful celei de a treia armate a Statelor Unite, guvernatorul militar al Bavariei, făcându-i unele reproşuri, declarându-se gata să „scoată pe germani din casele lor, de va fi necesar, pentru ca victimele să se simtă mai la largul lor“. După puţin timp, Eisenhower l-a demis pe Patton din funcţiile sale, întrucât acesta ar fi declarat în public că se făcea prea mare caz de înlăturarea naziştilor din poziţiile importante şi că diferenţa între nazişti şi ne-nazişti era asemănătoare cu cea existentă, în Statele Unite, între republicani şi democraţi.

Patton ar fi declarat că cheia reuşitei ocupaţiei Germaniei ar fi constat în a arăta nemţilor „cât sunt americanii de extraordinari, fantastici, admirabili, magnifici, senzaţionali, perfecţi şi sublimi“. Acesta a fost cazul cel mai cunoscut de reticenţă a „autorităţilor de ocupaţie a acţiona la nivel operaţional cu toată duritatea cerută de politica enunţată la Berlin de (cei trei) şefi(i) de state, şi chiar de generalul Eisenhower însuşi“. Mutat la comanda unui grup însărcinat să redacteze o istorie militară, generalul Patton suferi un accident de circulaţie, în decembrie 1945, murind două săptămâni mai târziu, în urma unor complicaţii⁴⁴.

Atitudinea lui Eisenhower faţă de sionişti a fost totdeauna foarte amicală. Cu puţin înainte de sfârşitul războiului, militanta sionistă Ruth Klieger, născută în România şi emigrată în Palestina, s-a deplasat la cartierul general SHAEF din Paris, al lui Eisenhower, pentru a explica judecătorului Rifkind, consilierul generalului în problemele persoanelor deplasate, misiunea ei, care consta în organizarea transportului de jidani din Germania în Palestina.

Militanta Ruth Klieger a fost avansată prompt la gradul de colonel al armatei americane, furnizându-i-se hârtiile necesare în vederea îndeplinirii misiunii sale în Germania. Serviciile lui Eisenhower merseră chiar mai departe. Vaporul Ascania, proprietate SHAEF, care servea pentru transportul trupelor, fu împrumutat cu echipaj cu tot pentru transportarea a 2.400 de jidani în Palestina. Dorind să evite orice complicaţii cu SHAEF, britanicii autorizară cei 2.400 de jidani să debarce în Palestina.

Mai târziu, Eisenhower avea să devină preşedinte al Statelor Unite⁴⁵. După cum am mai spus, majoritatea jidanilor care părăsiseră Uniunea Sovietică pentru Polonia, nu a rămas multă vreme în această ţară. Susţinuţi de către Joint Distribution Committee şi de alte organizaţii jidoveşti, ale căror contribuţii voluntare erau scutite de impozite⁴⁶, jidanii plecaţi din Rusia în Polonia trecură în Germania şi uneori în Cehoslovacia, dirijaţi la fiecare pas de către agenţii sionişti. După cum am mai spus, circulau tot felul de zvonuri cu privire la pogromuri, majoritatea jidanilor considerând că destinaţia lor nu putea fi decât Statele Unite.

Într-adevăr, foarte mulţi dintre ei şi-au continuat drumul către Statele Unite, nu puţini, însă, au luat drumul Italiei, unde existau lagăre UNRA, sau al Franţei, care şi-a cucerit atunci reputaţia de suporter al cauzei sioniste. Din Cehoslovacia, jidanii mergeau către Viena, Italia, Budapesta sau Belgrad, destinaţii tot mai apropiate de Palestina. În febra acestor mişcări ilegale, autenticitatea paşapoartelor şi a actelor de identitate nu preocupa pe nimeni. Acte de identitate greceşti fură fabricate în stil mare, mulţi jidani dându-se drept greci întorşi din Polonia. Când a prins de veste, guvernul grec a trimis un funcţionar pentru a ancheta. El însuşi sionist activ, acesta a informat Organizaţia sionistă că va acoperi ilegalităţile trecute, dar că trebuie renunţat la filiera „greacă“. Aceasta, însă, servise atât de bine în Cehoslovacia încât grănicerii cehi se credeau de acum buni cunoscători ai „grecilor“. Când întâmplător au avut de-a face cu greci adevăraţi, aceştia fură arestaţi ca „suspecţi“⁴⁷.

La începutul acestei migraţii, Organizaţia sionistă i-a considerat pe jidani prea indisciplinaţi şi demoralizaţi pentru a putea deveni membrii unei mişcări politice eficace. De aceea, în scopul relansării spiritului combativ jidănesc, s-a recurs la metoda propagandei prin ură în toate lagărele. S-a început prin „a inspira jidanilor aversiune şi ură pentru nemţi, mai exact pentru tot ce nu era jidănesc, pentru toţi goyimii din jurul lor“.

Comisia de anchetă anglo-americană, care a vizitat lagărele germane în iarna lui 1946, a fost „consternată de acest antigoyism printre clienţii lagărelor, de imposibilitatea menţinerii unui contact oarecare între jidanii deplasaţi şi britanici sau americani“⁴⁸.

Autorităţile americane de ocupaţie din Germania erau foarte preocupate la vederea atâtor oameni, grupaţi sub eticheta vagă de „refugiaţi“, intraţi în masă într-o zonă sub răspunderea lor. Nimeni nu îndrăznea să se exprime deschis cu privire la aceste lucruri, de teamă că vor păţi ca Patton şi Morgan. Totuşi, problemele generate de creşterea continuă a numărului de „refugiaţi“ nu mai puteau fi ignorate. În iunie 1946, un grup de directori de ziare şi ziarişti americani, prezenţi la Frankfurt în cadrul unei prime etape a unui turneu în Germania, a aflat din gura „ofiţerilor americani plasaţi foarte sus“, că jidanii intrau în zona americană în ritmul de zece mii pe lună, ceea ce constituia o „problemă gravă“. Ofiţerii respectivi au adăugat:

„Mulţi dintre ei vin din Rusia. Dacă se unesc cu cei din Polonia, pentru a se scurge masiv către Palestina, va trebui să ne ocupăm de 3.000.000 de refugiaţi“.

Provenienţa „multora“ dintre jidanii în cauză şi faptul că autorităţile militare americane considerau plauzibilă cifra de trei milioane constituie punctul interesant al acestei declaraţii. Bineînţeles, autorităţile militare exagerau cu scopul de a provoca o reacţie, căci nu ar fi fost nicicum posibil ca trei milioane de jidani să pătrundă în zona americană din Germania. De reţinut, însă, cifra utilizată de militarii americani şi precizarea provenienţei ruseşti a „multora“ dintre jidanii deplasaţi⁴⁹.

Această problemă luă o astfel de amploare încât, în august 1946, guvernatorul militar american, generalul McNarney, anunţă că „patrulele americane de frontieră nu vor permite refugiaţilor jidani din Polonia să pătrundă în zona americană în convoaie organizate de camioane sau trenuri“. Totuşi, McNarney adăuga că „dacă cei persecutaţi traversează frontiera în mod individual, fiind vorba de o cu totul altă afacere, vor fi primiţi“. Mulţi observatori au fost surprinşi că această rezervă neînsemnată i-a satisfăcut, totuşi, pe sionişti, astfel că, puţin mai târziu, rabinul Wise şi alte personalităţi sioniste lăudară public „atitudinea generalului Joseph T. McNarney (…) cu privire la ansamblul acestei probleme“.

Enigma a fost dezlegată în noiembrie 1946, când s-a aflat că în septembrie intraseră din Polonia în Germania de Vest cifra record de 35.000 de jidani, majoritatea în zona americană, şi că „valul“ care se scurgea fără încetare fusese în noiembrie „între 150 şi 200 de persoane zilnic“⁵⁰. În articolele de ziare din această vreme, jidanii „care se întorceau“ din Rusia în Polonia erau frecvent descrişi ca fiind, în principal, cei care fuseseră deportaţi, în 1940, în Uniunea Sovietică. Ne-am fi putut aştepta ca presa să trateze informaţia astfel, întrucât ceilalţi erau presupuşi deja morţi. Totuşi, putem să nu ţinem cont de această interpretare, deşi, după cum remarcă Korzen, în acest grup intrau mulţi deportaţi din 1940.

În 1946, comisia de anchetă asupra războiului, a Senatului american, l-a trimis în Germania pe primul său consilier, George Meader, pentru a ancheta cu privire la politica de ocupaţie a Statelor Unite. Raportul lui Meader vorbea de imoralitatea generală a armatei, de cazuri de corupţie, delapidare şi altele asemenea. El a fost, însă, îngropat în urma „formidabilei presiuni a Casei Albe, a Departamentelor de Stat, de Război, a senatorului Vandenberg şi a generalului Clay, care ameninţa cu demisia“.

Raportul Meader nu a fost adus la cunoştinţa publicului. El era, însă, foarte critic cu privire la politica ce consta în a-i primi pe jidanii care soseau în masă din Polonia, care, de fapt, nu erau refugiaţi, făcând parte dintr-un val migrator masiv, finanţat de grupuri private în numele unei cauze politice precise: sionismul. Aceştia nu puteau fi refugiaţi întrucât nu îi mai persecuta nimeni, nefiind nici lipsiţi de resurse sau de locuinţă în Germania de după război.

În consecinţă, primind aceşti jidani în lagărele germane pentru persoane deplasate, Statele Unite „finanţau un program politic“ care nu fusese niciodată supus aprobării Congresului. În Statele Unite exista, deci, o nelinişte şi o opoziţie privind susţinerea deloc neglijabilă a cauzei sioniste în chestiunea „refugiaţilor“. Aceasta, însă, a intervenit prea târziu şi prea timid pentru a putea schimba cursul evenimentelor. În raportul său, Meader se plângea de dificultatea de a obţine din partea persoanelor jidoveşti deplasate (pe care el părea să le distingă net de cele ne-jidoveşti) acceptarea celor mai uşoare munci sau chiar participarea la recondiţionarea propriilor lor locuinţe.

Ele se plângeau constant că lucrurile nu sunt atât de bine pe cât ar trebui. Meader nu se sfiise să remarce numeroasele activităţi ilegale, inclusiv crimele comise de către persoanele deplasate. Între altele, Meader nota că Statele Unite acceptaseră primirea a 2.250.000 de refugiaţi din Europa⁵¹. Desigur, cu privire la numărul de persoane deplasate s-au dat şi cifre, care, însă, nu au prea mare valoare. În toamna anului 1946, s-a spus că ar fi existat 185.000 de jidani în lagărele din Germania de Vest. Dacă îi adăugăm pe cei din Austria, cifra depăşeşte 200.000.

De asemenea, s-a zis că, la 1 iulie 1947, cifra de jidani refugiaţi în Europa occidentală depăşea 400.000 de persoane⁵². Aceste cifre nu spun, însă, mare lucru întrucât lagărele postbelice pentru jidani şi alţi refugiaţi serveau, în realitate, de staţii de tranzit, în cadrul unul flux constant către Statele Unite şi Palestina.

Acest flux era în parte ilegal sau „oficios“ în ceea ce priveşte cea de a doua destinaţie, ca, de altfel, probabil şi prima. Principalele dar nu singurele destinaţii ale jidanilor care părăseau Europa au fost Palestina şi Statele Unite. De aceea, trebuie să încercăm a estima numărul lor. Cifrele populaţiei palestiniene, stabilite de către britanici, sunt probabil exacte până în 1946⁵³:

Anul               Musulmani            Jidani                   Creştini               Alţii

1924               532.636                      94.945                        74.094                        8.263

1929               634. 811                     156.481                      81.776                        9.443

1934               747.826                      282.975                      102.407                      10.793

1939               860.580                      445.457                      116.958                      12.150

1944               994.724                      528.702                      135.547                      14.098

La sfârşitul lui 1946, ar fi fost 608.000 de jidani şi 1.237.000 de musulmani, creştini şi „alţii“. După această dată, din cauza imigraţiei ilegale foarte puternice, nu mai există cifre britanice precise, Anglia pierzând tot mai mult controlul situaţiei. În iulie 1949, după o oarecare acalmie, guvernul izraelian a anunţat existenţa a 925.000 de jidani în Israel. În foarte mare parte era vorba de jidani de origine europeană, imigraţia pe scară largă din Africa de Nord şi Asia fiind încurajată ceva mai târziu. În 1957 existau aproximativ 1.868.000 de jidani în Israel, 868.000 de arabi fugiseră, între timp, în ţările vecine, după preluarea controlului de către jidănime⁵⁴.

Mulţi îşi fac o imagine greşită despre sionism şi Israel. O opinie răspândită în prezent pretinde că sionismul s-ar fi născut la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, când un mare număr de jidani europeni ar fi decis că nu mai pot trăi în Europa şi ar fi invadat Palestina, izgonindu-i pe arabii care o populau aproape în întregime. În realitate, istoria sionismului, adică a mişcării pentru stabilirea unui stat jidovesc în Palestina, începe la sfârşitul secolului al XIX-lea.

În 1917, sionismul devenise o forţă politică atât de puternică încât Marea Britanie, angajată într-un război sângeros cu Germania imperială, a semnat „Declaraţia Balfour“^a, prin care promitea Palestina jidanilor, în schimbul ajutorului acestora în războiul respectiv. Întrucât, însă, Marea Britanie încheiase anumite acorduri şi cu arabii, Palestina deveni „pământul foarte adesea promis“. După Primul Război Mondial, organizaţiile sioniste încurajară emigrarea jidanilor către Palestina. În anii ’30, după cum rezultă din cifrele de mai sus, Palestina devenise, probabil, cea mai delicată problemă a politicii externe britanice, a cărei sarcină imposibilă era concilierea revendicărilor jidăneşti şi arabe asupra Palestinei.

La sfârşitul anilor ’30, sionismul colaboră activ cu poliţia germană Gestapo. Au avut loc negocieri între Gestapo şi diverşi lideri sionişti, Germania şi Austria punând la dispoziţia acestora terenuri şi clădiri pentru instalarea centrelor de antrenament în vederea emigrării jidoveşti masive. Sioniştii şi poliţia Gestapo aveau unul şi acelaşi obiectiv: plecarea tuturor^b jidanilor din Europa⁵⁵.

Nu cel de-Al Doilea Război Mondial a creat deci sionismul, ca mişcare politică eficace. Acest război a dat, însă, sionismului, la nivel mondial, victoria politică de care avea nevoie în cadrul ultimei etape: luarea efectivă în posesiune a Palestinei. Întreaga putere mondială căzuse de acum în mâinile Statelor Unite şi ale Uniunii Sovietice, ambele favorabile atunci cauzei sioniste. În astfel de împrejurări, poziţia arabilor era fără de speranţă, ea fiind funcţie de fermitatea şi independenţa politică a unei Mari Britanii care nu mai era „mare“ decât cu numele, fiind căzută într-o profundă letargie politică şi economică^c.

NOTE

42. KIMCHE & KIMCHE, pp. 88-89; JOHN & HADAWI, vol. 2, pp. 23-26, 34-46; Morgenthau Diary, p. 79.
43. New York Times, 14 aug. 1946, p. 10; 21 aug. 1946, p. 1; 23 aug. 1946, p. 18.
44. New York Times, 1 oct, 1945, p. 2; 2 oct. 1945, p. 1; 3 oct. 1945, p. 1.
45. KIMCHE & KIMCHE, p. 101-103.
46. Ibidem, pp. 97-98.
47. Ibidem, pp. 85-88.
48. Ibidem, p. 81-83.
49. New York Times, 24 iunie 1946, p. 12.
50. New York Times, 10 aug. 1946, p. 4; 27 aug. 1946, p. 6; 2 nov. 1946, p. 7.
51. New York Times, 2 dec. 1946, p. 3; 3 dec. 1946, p. 13.
52. New York Times, 2 nov. 1946, p. 7; KIMCHE & KIMCHE, p. 95.
53. JOHN & HADAWI, vol. 2, pp. 45, 179.
54. World Almanac (1950), pp. 193; (1958), 364-365; PRITTIE, pp. 149-150. MCDONALD, pp. 142-143.
55. Despre împrejurările şi motivele apariţiei „Declaraţiei Balfour“, vedeţi argumentele consistente relevate de către Benjamin Freedman, aici: http://www.sweetliberty.org/issues/israel/freedman.htm. Vedeţi şi traducerea aici: http://www.clauteo.com/2010/07/un-evreu-american-avertizeaza-slia-vom-avea-aceeasi-soarta-ca-germanii.html. N. red. – V.I.Z.
56. Afirmaţia este corectă doar în ceea ce priveşte politica dusă de Gestapo. Dar autorul denotă, aici, din păcate, o înţelegere greşită a Talmudului şi, implicit, a sionismului: aceea de acaparare a conducerii întregii lumi şi a asupririi tuturor popoarelor, a „goyimilor“. De aceea, sionismul nu intenţiona să-i evacueze „pe toţi jidanii din Europa“ în Palestina, ci doar să transfere atât de mulţi jidani europeni cât să facă o „masă critică“ de jidani în Palestina, cu scopul să instituie statul etnic şi eminamente rasist Israel – cum relevă Roger Garaudy în cărţile sale –, ca premisă a realizării lui Eretz Israel (Marele Israel): adică să aducă în Palestina suficient de mulţi jidani europeni – adică pe aşkenazi, descendenții khazarilor –, încît, împreună cu evreii autohtoni şi veritabili din Palestina biblică, să-i disloce pe palestinieni de pe locurile lor istorice. Dar sionismul îi lăsa în ţările europene (precum şi, fireşte, în altele) pe jidanii bine infiltraţi şi camuflaţi (sub nume de băştinaşi) ca să poată menţine controlul informativ şi instituţional al ţărilor respective, aşa cum în România au rămas alde Silviu Brucan, Valter Roman, Leonte Răutu, Miron Constantinescu, Leon Tismăneanu (Tismineţki), Gogu Rădulescu ş.a., şi descendenţii lor, Petre Roman, Vladimir Tismăneanu, Andrei Oişteanu, Horia-Radu Patapievici, Mihai-Răzvan Ungureanu, Bogdan Olteanu şi mulţi alţii. Pentru o listă (minimală, cred eu) a jidanilor rămaşi în conducerea instituţiilor din România, vezi aici: http://www.scribd.com/doc/68602280/Zydokomuna; http://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.ro/2011/09/evreii-in-conducerea-romaniei-pe-calea.html; http://ro.metapedia.org/wiki/List%C4%83_de_comuni%C5%9Fti_evrei_din_Rom%C3%A2nia; etc. N. red. – V.I.Z.
57. KIMCHE & KIMCHE, pp. 15-19.
58. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XX^e siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 381-389. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)