SĂRBĂTOAREA LA ROMÂNI

Prof. Iancu Gabriel
Incorect Politic
Ianuarie 8, 2020

SĂRBĂTOAREA LA ROMÂNI

Evenimentele legate de comunitățile umane se împart în Preistorie și Istorie. Convențional se consideră că preistoria se desfășoară până la apariția scrisului. Odată cu primele izvoare scrise începem să vorbim despre istorie. Preistoria ni se dezvăluie îndeosebi prin mărturiile arheologice, studiile de antropologie sau etnologie, cu ajutorul cărora putem identifica elementele care conferă identitate diferitelor grupuri sau comunități umane.

În toate epocile însă, odată cu apariția conștiinței apartenenței la un grup uman, familie, trib, gintă, popor, oamenii au ținut să marcheze și să-și fixeze evenimentele identitare. Astfel au apărut ceremoniile cu privire la asocierile în căsătorie, la nașterea sau moartea unor membri ai comunității, la alianțe între familii sau triburi, ori la război. Adesea alianțele între familii sau clanuri se pecetluiau prin festivități, iar plecarea la război era însoțită de ceremonii religioase care invocau zeii. Pentru aceste evenimente, toate comunitățile umane din toate timpurile au căutat ajutor la divinitate, indiferent cum era privită sau înțeleasă divinitatea în epocă.

Din cele mai vechi timpuri, pe teritoriul patriei noastre au locuit populații sedentare, care au creat culturi materiale și adevărate cvilizații, cea mai ușor de identificat fiind cea geto-dacă, despre care știm că aveau ritualuri sau sărbători specifice legate de naștere sau moarte ori legătura cu divinitatea principală, Zalmoxis, asociat uneori cu Gebeleizis- cerul senin. Aceste practici s-au păstrat multe sute de ani și multe s-au transferat încreștinate la poporul român.

Odată cu apariția creștinismului, datorită profundelor frământări care aveau loc în societatea antică, a războaielor și cuceririlor romane, a avut loc un sincretism religios rezultat (așa cum arată Vasile Pârvan) prin unificarea cultelor semitice, grecești și egiptene într-un fond teologic sau moral comun, prin care numele zeului nu mai era așa important, el fiind înlocuit cu atributele sale care însoțeau divinitatea sa, între care cele mai importante erau omnipotența și eternitatea. Astfel, politeismul antic devine henoteism, apoi monoteism prin asocierea la numele zeilor a titlului Deus și asimilarea lor cu un monarh absolut care devine dominus deus. În Răsărit și în special în Dacia Traiană se folosea forma populară domnus și domna, care au dat Dumnezeu.

O categorie aparte de zeități, care beneficiau de o cinstire deosebită erau așa numiții zei conservatori, cărora le era închinată o zi- dies conservatoria. Aceste zeități erau considerate cele mai statornice în ocrotirea și protejarea unui areal, iar epitetul conservator nu era prea des întâlnit în provinciile imperiului roman, spre deosebire de Dacia Traiană unde apărea foarte frecvent și unde erau cinstiți mai mulți zei conservatori(ex. Hercules Conservator, Jupiter optimus maximus conservator, Mars conservator, etc). Cu timpul, această zi de cinstire- dies conservatoria a devenit dies servatoria- apărătoarea de pericole, care l-a înlocuit pe dies festi, folosit frecvent în Apus (așa cum precizează tot Vasile Pârvan). Tot cu scurgerea timpului, vorbirea populară a denumit această zi pur și simplu servatoria, de unde provine cuvântul românesc sărbătoare.

La apariția creștinismului nu a fost greu pentru populația daco-romană să înțeleagă că Iisus Hristos este cea mai conservatoare divinitate, adică în stare să ofere cea mai mare protecție și care rămâne cel mai aproape de om în necazurile lui, devenind repede deus conservatores. Interesant este că doar la poporul român dintre cele de limbă latină s-a păstrat acest cuvânt sărbătoare, la popoarele latine din Apus el fiind dies festi, de unde derivă festivitate, festin.

În condițiile în care se afla provincia Dacia, apoi poporul român, aflat “în calea răutăților”, într-o zonă unde conflictele erau aproape permanente și valurile de migrații și invazii păgâne nu mai conteneau, era de maximă importanță existența unei divinități care să ofere protecție și să apere populația locală de vicistitudinile istoriei. Astfel, sărbătorile românilor au căpătat încă de la începutul neamului nostru o plămădeală de evlavie, de privire rugătoare spre cer, de bucurie amestecată cu îngrijorată smerire și închinare către divinitatea cea mai capabilă să ofere ocrotirea necesară în vremuri atât de grele.

Așa se face că la români totdeauna sărbătorile sunt nedespărțite de rugăciune, de invocarea cerului, de reculegere și mulțumire către Dumnezeu, spre deosebire de conceptul apusean al festivității, al festinului asociat cu chiolhanurile nepăsătoare, cu petrecerile idolatre și sfidătoare, prin care omul se face dumnezeu lui însuși. Cam de aici trebuie să izvorască și așa zisele sărbători de Halloween sau Valentine’s day- zi a creștinismului occidental sau alte sărbători de import care încearcă să alunge evlavia din sufletele oamenilor cu aspectul lor comercial, erotic sau chiar demonic. Tot aici s-ar încadra întâmpinarea anului nou în piețele marilor metropole, unde oamenii se dezindividualizează și alcătuiesc o masă informă ce prefigurează globalizarea sufletelor.

Iată de ce Biserica a rânduit de-a lungul istoriei perioade de post, mai mari sau mai mici, în întâmpinarea zilelor de praznic sau a sărbătorilor creștine, pentru ca în sufletul credincioșilor să se păstreze acea smerită reculegere în actul apropierii de divinitate și să nu înlocuiască sărbătoarea cu o festivitate. Nașterea Domnului, Învierea Domnului sau alte praznice, pentru a putea fi întâmpinate cum se cuvine, trebuie să fie precedate de post și rugăciune, de smerire și închinare. Aceste rânduieli erau păzite cu scumpătate în obștile sătești, păstrătoare ale etosului popular și cele care au dat naștere formațiunilor statale medievale românești. În aceste obști exista „legea pământului” peste care nu se trecea și care era mai puternică decât legea juridică. Erau tabu-uri despre care tatăl meu îmi spunea când eram copil: „Așa e legea pământului, taică, rămasă din bătrâni”. În bună măsură această lege își avea rădăcina în teama de Dumnezeu, în Sfânta Scriptură sau în rânduielile sfinte, care au dat atâta înțelepciune poporului român.

La acest fel de gândire și de viață trebuie să ne întoarcem. La Legea lui Dumnezeu și la teama de Domnul, care unite cu rușinea de oameni ne ferește de destrămare sufletească. Doar în felul acesta putem lupta cu festivismul societății de consum, cu idolatria pântecelui și cu zeul numit Comerț, care caută să vândă și să cumpere sufletele oamenilor chiar și de sărbătorile sfinte.

Doar așa poporul român își va păstra sănătatea morală, ființa duhovnicească și identitatea națională.

Iancu Gabriel